Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 20.628/325/2018 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 448D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Susţine că dispoziţia criticată este o normă specială şi completatoare a art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de trei luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă. Astfel, dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală, iniţial din oficiu, şi se constată din probele deja administrate legal că este necesară plângerea prealabilă, termenul de trei luni curge din momentul în care organele de cercetare penală şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală. În cazul în care plângerea prealabilă este tratată ca o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală, obligaţia organului judiciar de a verifica regularitatea sesizării este adaptată specificului acestei instituţii, incluzând condiţiile referitoare la termen. În condiţiile descoperirii unor fapte noi sau schimbării încadrării juridice, care necesită plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, se notifică persoana vătămată cu privire la această împrejurare, aceasta fiind o obligaţie a organului judiciar. Astfel, organele de urmărire penală vor chema persoana vătămată şi o vor întreba dacă doreşte să formuleze plângere prealabilă chiar înainte de începerea urmăririi penale in personam. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 23 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 20.628/325/2018, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile criticate sunt neclare, deoarece nu se prevede un termen în care organul de urmărire penală are obligaţia de a chema persoana vătămată şi a o întreba cu privire la formularea sau nu a plângerii penale prealabile. Astfel, în practică se poate interpreta fie că o astfel de obligaţie incumbă organului de urmărire penală în termenul prevăzut pentru introducerea plângerii penale prealabile, fie că această obligaţie nu mai este supusă termenului prevăzut de lege. Susţine că există infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (de exemplu, cele prevăzute la art. 193, 196, 206 sau 208 din Codul penal), însă înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, este necesară efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect (urmărirea penală faţă de persoana suspectată de săvârşirea infracţiunii), pentru care este necesară îndeplinirea condiţiei referitoare la inexistenţa vreuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, implicit lipsa plângerii prealabile. În aceste condiţii sunt diferenţiate mai multe situaţii posibile de cercetare a unei fapte penale pentru care este necesară introducerea plângerii penale prealabile şi necesită a fi analizate mai multe aspecte, respectiv: data sesizării, forma şi fondul actului de sesizare, data introducerii plângerii prealabile, forma plângerii penale prealabile în situaţia în care au fost efectuate acte de urmărire penală în cauză. 6. Se face, totodată, diferenţa între actele de sesizare şi actele de urmărire penală, primele constituind doar o formă de aducere la cunoştinţa organului de urmărire penală a unei fapte penale, iar celelalte constituind acte procesuale sau procedurale pentru aducerea la îndeplinire a scopului urmăririi penale. Arată că plângerea prealabilă este un mod de sesizare a organului de urmărire penală competent, ale cărei condiţii de formă şi de conţinut sunt prevăzute de art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală. O altă modalitate de sesizare este cea din oficiu, conform art. 292 din acelaşi act normativ, aceasta fiind obligatorie pentru organul de urmărire penală în situaţia în care a aflat despre săvârşirea unei fapte penale (chiar dacă pentru aceasta acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea penală prealabilă) pe altă cale decât prin plângere, denunţ, procesverbal de constatare întocmit de alte organe. 7. În situaţia în care sesizarea cu privire la săvârşirea unei fapte penale ce se urmăreşte la plângerea prealabilă s-a realizat din oficiu, organul de urmărire penală are obligaţia de a începe urmărirea penală faţă de faptă şi de a proceda la administrarea probatoriului ce reclamă urgenţă, chiar şi în lipsa introducerii unei plângeri penale prealabile. Mai mult decât atât, în cazul în care făptuitorul are calitatea de reprezentant legal al persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu sau încuviinţează actele persoanei vătămate cu capacitate de exerciţiu restrânsă, organele de urmărire penală au obligaţia să se sesizeze din oficiu. 8. În situaţia în care organul de urmărire penală a efectuat acte într-o cauză în care era cercetată o infracţiune pentru care nu este necesară formularea unei plângeri penale prealabile, fie din culpa organului de urmărire penală în ceea ce priveşte greşita încadrare juridică a faptei, fie pentru că ulterior au fost descoperite aspecte ce au impus schimbarea încadrării juridice sau extinderea urmăririi penale cu privire la o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, devin incidente dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu prevăd un termen în care trebuie întrebată persoana vătămată dacă doreşte să formuleze plângere prealabilă. 9. În acest context, apreciază că textul prevăzut de art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală nu este clar şi previzibil, lăsând posibilitatea interpretării asupra coroborării cu textul prevăzut de art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală şi, implicit, lăsând loc de interpretări ce pot determina adoptarea unor soluţii diferite în practică [incidenţa sau nu a cauzei de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ - lipsa plângerii penale prealabile]. 10. Judecătoria Timişoara - Secţia penală arată că nu îşi poate exprima opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate, având în vedere că în cazul în care va face aprecieri cu privire la caracterul clar sau neclar al dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală sau cu privire la caracterul previzibil sau lipsit de previzibilitate al acestor dispoziţii legale, raportat la celelalte dispoziţii legale incidente în cauză şi la practica Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate în cauzele în care s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, ar reieşi modul în care urmează să soluţioneze fondul cauzei, ceea ce ar atrage incompatibilitatea judecătorului. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.“ 15. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, şi în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Ordonanţa de clasare din 26 aprilie 2018, pronunţată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 6.566/P/2017, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a), art. 315 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii faptei de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal. Petentul a formulat în termen legal plângere împotriva soluţiei de clasare, iar prin Ordonanţa prim-procurorului nr. 160/II/2/2018 din 2 iulie 2018 a fost respinsă plângerea formulată de petent ca neîntemeiată, petentul formulând ulterior, în termen legal, plângere în faţa judecătorului de cameră preliminară. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara cu nr. 20.628/325/2018, la data de 8 august 2018, petentul a formulat plângere împotriva Ordonanţei pronunţate în Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, prin care a solicitat desfiinţarea soluţiei de clasare şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale şi a tragerii la răspundere a intimatului pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe. Petentul a mai arătat că iniţial, fapta a fost încadrată la infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal, iar ulterior, la data de 3 iulie 2017, sa dispus schimbarea încadrării juridice în fapta prevăzută de art. 193 alin. (2) din acelaşi act normativ, precizând că din momentul sesizării organelor de poliţie cu privire la faptă l-a indicat pe făptuitor şi împrejurările în care s-a produs fapta, arătând că a fost convins că aceasta reprezintă plângerea sa prealabilă. A mai arătat că lucrătorul de poliţie care a instrumentat cazul nu i-a pus în vedere, cu ocazia audierii din data de 9 august 2017, că trebuie să formuleze în mod expres un act intitulat „plângere penală“, iar el a considerat că odată sesizat organul de poliţie înseamnă că a făcut această plângere. În drept, petentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 339 şi 340 din Codul de procedură penală şi art. 193 alin. (2) din Codul penal. 17. În acest context, reprezentantul Ministerului Public a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciind, în esenţă, că textul nu este clar şi previzibil, lăsând loc de interpretări ce pot determina adoptarea unor soluţii diferite în practică. 18. Curtea observă că, prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a reţinut că, „raportat la dispoziţiile art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială şi completatoare faţă de dispoziţiile art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu şi se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare şiau îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se reţine că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înţelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispoziţiile art. 296 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reţine că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la art. 296 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală, plângerea formulată de către petent şi va desfiinţa dispoziţia de clasare cuprinsă în Ordonanţa din data de 26 aprilie 2018 din Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara şi va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale faţă de intimat, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal“. 19. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte claritatea şi previzibilitatea legii, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul - în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal. 20. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 21. De asemenea, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 22 mai 2020, paragraful 33, a constatat că interpretarea normelor de lege este operaţiunea de stabilire a conţinutului şi a sensului la care acestea se referă şi este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situaţiei de fapt concrete din cauză, instanţa de judecată fiind ţinută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. Aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. 22. Aşa fiind, Curtea constată că, soluţionând plângerea împotriva ordonanţei de clasare, Judecătoria Timişoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenţei unei lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia. Or, din această perspectivă, Curtea apreciază că, în realitate, autorul excepţiei ridică probleme ce ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. 23. Referitor la acest aspect, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat constant că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, acestea intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Atât interpretarea conţinutului normelor de procedură penală, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţiile de fapt deduse judecăţii, cât şi aplicarea acestora sunt de competenţa organelor judiciare. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a acţiona diferit ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 24 mai 2018, paragraful 22, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21). 24. Referitor la aspectul privind adoptarea unor soluţii diferite în practică în ceea ce priveşte textul de lege criticat, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă, în susţinerea acestei excepţii, o practică a instanţelor judecătoreşti potrivit căreia dispoziţiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanţelor judecătoreşti, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepţiei de neconstituţionalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanţa de contencios constituţional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 21, Curtea a reţinut că „nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar“. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 20.628/325/2018 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
