Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru în Dosarul nr. 13.514/236/2016 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.357D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autorul excepţiei a depus note scrise. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din aceeaşi lege, deoarece nu au fost formulate veritabile critici de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 28 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 13514/236/2016, Judecătoria Giurgiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva hotărârii judecătorului delegat. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul, deşi nu precizează in terminis, susţine că prevederile legale criticate afectează dispoziţiile constituţionale referitoare la calitatea legilor, la egalitatea în drepturi şi la dreptul la apărare. Astfel, prevederile art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 sunt imprevizibile prin aceea că permit unui agent al penitenciarului să susţină că într-o sticlă se află alcool şi nu dau condamnatului posibilitatea de a se apăra şi de a demonstra că aceasta conţine o substanţă permisă (cum ar fi ceaiul). Totodată, dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 sunt neconstituţionale, întrucât rapoartele de pedepsire sunt întocmite de cadre ale penitenciarului care au studii juridice, în timp ce deţinuţii nu au astfel de studii. 7. Judecătoria Giurgiu - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face trimitere la Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, prin care Curtea Constituţională a statuat că persoana condamnată şi administraţia penitenciarelor beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale. Totodată, potrivit art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 persoanelor condamnate le este interzisă introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente fără prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament. Textul este cât se poate de clar şi nu lasă loc de interpretări, iar administrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti este atributul exclusiv al instanţei de judecată, nefiind nevoie de intervenţia legiuitorului. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 733 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014. 10. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, apreciază, în principal, că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei critică textul pentru ceea ce nu conţine. În subsidiar, consideră că excepţia este neîntemeiată, dispoziţiile legale contestate fiind previzibile şi accesibile destinatarilor acestora, sens în care cuvintele utilizate au înţeles comun în limba română. Previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Aşa fiind, formularea lit. d) a art. 82 din Legea nr. 254/2013 nu este de natură a afecta previzibilitatea normei, orice destinatar al acesteia fiind aşteptat a cunoaşte înţelesul noţiunilor utilizate de legiuitor, adaptânduşi conduita exigenţelor legii. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 vizează faza executării pedepsei, care este cea de-a patra fază a procesului penal, reglementând cu privire la asistenţa juridică în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Aşa fiind, aspectul criticat de autorul excepţiei, respectiv lipsa asistenţei juridice obligatorii pe parcursul procedurii anterior arătate, excedează procedurii penale speciale, ce reglementează numai faza urmăririi penale şi a judecăţii, situaţia juridică a condamnatului nefiind identică cu cea a suspectului sau a inculpatului. 12. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, Avocatul Poporului arată că nu poate fi reţinută, întrucât înţelesul acestora este clar, interzicând persoanelor condamnate în penitenciar introducerea, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice, substanţe toxice sau medicamente. Prin urmare, persoanele condamnate pot să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele care ar putea rezulta din săvârşirea faptei. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (17) şi art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: - Art. 39 alin. (17): „(17) Asistenţa juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului participă la judecată, aceştia pun concluzii.“ – Art. 82 lit. d): "Persoanelor condamnate le sunt interzise: [...] d) introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente fără prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament." 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 535 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 13 august 2015, paragrafele 18-21, Curtea a statuat că prevederile art. 39 şi cele ale art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din lege reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. 18. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea reţine că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007, şi prin Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014. 19. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. 20. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 7 mai 1990, pronunţată în Cauza Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995, pronunţată în Cauza A.B. împotriva Elveţiei, Decizia din 13 mai 2003, pronunţată în Cauza Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Decizia din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Decizia din 27 iunie 2006, pronunţată în Cauza Szabo împotriva Suediei şi Decizia din 23 octombrie 2012, pronunţată în Cauza Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33. 21. Totodată, Curtea a mai reţinut că, în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. 22. De asemenea, prin Decizia nr. 598 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2015, paragraful 19, Curtea Constituţională a reţinut că persoana condamnată şi administraţia penitenciarelor beneficiază de aceleaşi drepturi procesuale, neputând fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 a prevederilor art. 16 din Constituţie. 23. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013, Curtea constată că acestea reglementează în termeni lipsiţi de echivoc cu privire la interdicţiile persoanelor private de libertate, sens în care nu este permisă introducerea în penitenciar, producerea, deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea de medicamente fără prescripţie medicală, de natură să creeze tulburări de comportament. 25. Autorul excepţiei a criticat aceste prevederi, susţinând că nu dau condamnatului posibilitatea de a se apăra şi de a demonstra contrariul celor stabilite de reprezentanţii administraţiei penitenciarului. Or, motivul de neconstituţionalitate invocat nu priveşte textul de lege, ca atare, ci aplicarea acestuia, aspect care, potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. 26. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Sunt neconstituţionale prevederile actelor [... ] care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei“, alin. (3) al aceluiaşi articol stabilind că instanţa constituţională „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. 27. Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri că nu intră în atribuţiile sale cenzurarea aplicării legii de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzut de lege. În acest sens, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“ (a se vedea Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, paragraful 15). De aceea, administrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti este doar atributul exclusiv al instanţei de judecată, nefiind nevoie ca legiuitorul să indice aceasta în textul legal contestat. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anghel Laurenţiu Dumitru în Dosarul nr. 13.514/236/2016 al Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 lit. d) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de acelaşi autor, în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Giurgiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
