Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385 din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 374 alin. (10) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Ghaziri Rami în Dosarul nr. 5.215/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 130D/2018. 2. La apelul nominal răspunde pentru autorul excepţiei domnul avocat Gheorghe Dragomir, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Referitor la procedura de citare în ceea ce îl priveşte pe autorul excepţiei, magistratul-asistent referă asupra faptului că acesta a fost citat la adresele indicate în citativul trimis de instanţa judecătorească ce a sesizat Curtea Constituţională. Acesta a fost citat la două adrese din România, dovezile de îndeplinire a procedurii de citare întorcându-se cu menţiunea „mutat“. De asemenea, autorul excepţiei a fost citat la două adrese din străinătate, respectiv în Franţa şi Liban. În ceea ce priveşte procedura de citare realizată la adresa din Franţa, dovada de îndeplinire a procedurii de citare s-a întors cu menţiunea „necunoscut la adresă“. În ceea ce priveşte procedura de citare realizată la adresa din Liban, dovada de îndeplinire a procedurii de citare nu s-a întors. Magistratul-asistent referă asupra prezenţei în sală a doamnei Ana Saon, interpret de limba engleză. 3. Preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care apreciază că prezenţa sa acoperă orice viciu de procedură. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere susţinerile avocatului autorului excepţiei, apreciază procedura de citare îndeplinită. 5. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că prezenţa avocatului autorului excepţiei înlătură orice viciu în ceea ce priveşte citarea acestuia. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind întemeiată. În esenţă, arată că în cauză au fost propuse şi administrate probe în condiţii care evocă incidenţa dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată. În cauza în care autorul excepţiei a fost judecat, probele au fost propuse şi administrate din oficiu de către procuror, ca organ de urmărire penală, şi de către instanţa judecătorească. Alte probe nu au fost administrate nici în cursul urmăririi penale, nici în cadrul cercetării judecătoreşti, fiind refuzate toate probele propuse de acuzat. Astfel, în procesul penal, administrarea probelor din oficiu exclude chiar acuzatul de la exerciţiul dreptului la apărare, deoarece principiul potrivit căruia organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului nu a fost respectat. Singura probă administrată, care a stat la baza stabilirii vinovăţiei, a fost o probă administrată, din oficiu, de instanţa de judecată. Aşa fiind, normele legale care permit ca instanţa judecătorească să administreze probe în acuzare sunt neconstituţionale, încălcând dreptul la un proces echitabil şi prezumţia de nevinovăţie. Face referire la situaţia de fapt din dosar, arătând că nici organul de urmărire penală şi nici instanţa judecătorească nu l-au audiat pe inculpat. În consecinţă, având în vedere că legea procesuală nouă a adoptat reguli şi instituţii specifice sistemului adversial, iar separaţia funcţiilor judiciare exclude judecătorul de la efectuarea actelor de urmărire penală, rezultă că dispoziţiile criticate, care permit judecătorului să administreze din oficiu probe în acuzare, sunt neconstituţionale. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că instanţa judecătorească dispune condamnarea sau achitarea inculpatului numai atunci când este lămurită asupra tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale cauzei şi după examinarea tuturor probelor care se cer a fi administrate. Dreptul la un proces echitabil impune respectarea atât a garanţiilor generale, cât şi a garanţiilor specifice procesului penal, exemple în acest sens fiind posibilitatea interogării martorilor în acuzare, convocarea şi ascultarea martorilor apărării, cu respectarea principiului contradictorialităţii. Totuşi, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează admisibilitatea, administrarea şi pertinenţa probelor, acestea ţinând de legislaţia internă, aprecierea probelor aparţinând instanţelor judecătoreşti naţionale. Împrejurarea că judecătorul poate administra probe noi, cu respectarea garanţiilor anterior menţionate, nu încalcă drepturile inculpatului prevăzute de Constituţie şi Convenţie, întrucât probele pot fi atât în acuzare, cât şi în apărare, principiul aflării adevărului primând de fiecare dată. Cazul particular al autorului excepţiei în care nu au fost administrate probe în apărare excedează controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.215/120/2014, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385 din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 374 alin. (10) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Ghaziri Rami cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că obligativitatea legii, exprimată de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, reprezintă o exigenţă a statului de drept constând în obligaţia tuturor subiectelor de drept de a respecta regulile juridice în vigoare, legea neconformă aşezământului constituţional devenind inaplicabilă exclusiv după constatarea neconstituţionalităţii acesteia de către Curtea Constituţională. Susţine că dispoziţiile criticate îşi au corespondent în cele ale art. 331 din Codul de procedură penală din 1968. Or, cele două legi procesual penale succesive au concepţii diferite, corespunzătoare unor realităţi sociopolitice diferite, astfel cum acestea sunt reflectate de constituţiile succesive pe care fiecare dintre acestea se întemeiază. Astfel, vechiul Cod de procedură penală conţine norme de procedură care să satisfacă rigorile statului totalitar, reglementarea urmând exigenţele sistemului inchizitorial. Pe de altă parte, prin adoptarea Constituţiei în perioada postdecembristă a avut loc recunoaşterea drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea caracterului special al acestora. 10. Susţine că, din perspectivă procesual penală, apare necesitatea creării unui cadru legislativ clar, previzibil şi accesibil tuturor participanţilor la efectuarea actului de justiţie penală, respectiv aşezarea procesului penal pe principii şi reguli care, contribuind la buna înfăptuire a justiţiei, asigură respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Astfel, a apărut noua concepţie a legii procesual penale, în sensul adoptării de reguli şi instituţii ale sistemului adversial, în considerarea faptului că acesta este mult mai protectiv pentru drepturile omului, punând individul pe poziţie de egalitate cu statul. În acest context, apreciază că noţiunile de „proces echitabil“ şi „dubiu rezonabil“ au fost preluate din acest sistem, impuse şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Corespunzător acestei noi concepţii asupra procesului penal, Codul de procedură penală a reglementat desfăşurarea acestuia în patru faze procesuale, respectiv urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor. 11. Arată că în noua reglementare, potrivit art. 99 din Codul de procedură penală, sarcina probei aparţine procurorului, instanţa judecătorească nefiind cea care afirmă existenţa unei situaţii de fapt în acuzare sau în apărare, astfel că intervenţia acesteia sub acest aspect are un rol subsidiar, limitat la situaţia în care administrarea probelor este necesară pentru formarea convingerii sale. În ceea ce priveşte invocarea prezumţiei de nevinovăţie, arată că efectivitatea acesteia este asigurată prin reglementarea obligaţiei instanţelor judecătoreşti de a nu porni de la ideea preconcepută că cel trimis în judecată a comis fapta, sarcina probei revenind acuzării, iar situaţia îndoielnică profitând celui acuzat. 12. În concluzie, apreciază că orice persoană supusă unei proceduri penale ar trebui să poată prevedea că în faza judecăţii nu pot fi propuse şi administrate probe noi de către judecător, cu atât mai puţin probe în acuzare, în mod contrar fiind încălcate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 15 alin. (1), ale art. 20, ale art. 21 alin. (1) şi (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 124. 13. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală apreciază că reglementarea care îi permite să dispună din oficiu administrarea de probe, altele decât cele administrate în cursul urmăririi penale, atunci când le consideră necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, nu aduce atingere drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, invocate de petent, punctual prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la un proces echitabil. Probele noi nu sunt făcute pentru a susţine acuzarea, ci pentru a contribui la aflarea adevărului, urmărindu-se atingerea standardului probei dincolo de orice dubiu rezonabil, instituit de dispoziţiile art. 103 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală. 14. Susţine că în practică apar situaţii în care judecătorul nu se poate limita la probele administrate de procuror sau cele propuse de părţi, dacă acestea nu îl conving şi se întrevăd alte probe care să înlăture probabilitatea şi să conducă la certitudine, cea din urmă dobândindu-se pe bază de dovezi decisive, complete şi sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă, pentru ca soluţia rezultată din deliberare să fie unicul rezultat cert impus de probe. În accepţiunea instanţei, acest fapt constituie argumentul principal pentru care legea procesual penală permite judecătorului, chiar în subsidiar, să administreze din oficiu dovezile pe care le consideră relevante pentru realizarea principiului fundamental al procesului penal reglementat de art. 5 din Codul de procedură penală, acela al aflării adevărului, precum şi pentru justa soluţionare a cauzei. Instanţa asigură inculpatului un proces echitabil, efectuarea unei cercetări judecătoreşti efective constituind o garanţie de natură a confirma realizarea dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectându-i-se persoanei acuzate prezumţia de nevinovăţie. În procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei, ce aparţine organelor judiciare, inclusiv instanţei de judecată, şi prezumţia de nevinovăţie, aceasta din urmă decurgând din cerinţa ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, constituind o garanţie că, în lipsa probelor de vinovăţie, aceasta nu poate fi condamnată. Totodată, normele criticate corespund din punct de vedere al clarităţii, preciziei şi previzibilităţii, modul de formulare regăsit în aceste articole îndeplinind condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, fiind enunţate într-o manieră care permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de acestea, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, să fie capabil să prevadă, într-o manieră rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare excesivă sau arbitrară. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 385 din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 374 alin. (10) din acelaşi act normativ, cu următorul conţinut: - Art. 385: „Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.“; – Art. 374 alin. (10): „Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.“ 19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (1) referitor la universalitate, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea sunt invocate prevederile art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Curtea constată că, în expunerea de motive a Codului de procedură penală, s-a subliniat că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“ (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, paragraful 17). Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a renunţat întru totul la sistemul continental european în favoarea celui de tip adversial, ci a implementat în legislaţia procesual penală anumite principii sau proceduri specifice celui din urmă, adaptându-le, în acelaşi timp, sistemului continental european. Astfel, în doctrină s-a reţinut că, în logica noului model de proces penal, instanţa are un rol subsidiar în administrarea probatoriului, confruntarea judiciară în materia probaţiunii purtându-se între procuror, persoana vătămată şi inculpat. 21. În acelaşi sens, Curtea observă că principiul rolului activ nu mai este consacrat ca atare în Codul de procedură penală, legiuitorul reglementând rolul activ în art. 5 alin. (2) ca o consecinţă a principiului aflării adevărului doar pentru organele de urmărire penală care au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, pentru faza de judecată, dispoziţiile art. 363 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că doar procurorul exercită rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. 22. Cu toate acestea, din ansamblul reglementării procesual penale rezultă că instanţa judecătorească îşi menţine în continuare un rol important în lămurirea completă a împrejurărilor cauzei pe bază de probe. În acest sens, dispoziţiile art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. 23. Aşa fiind, rezultă că în concepţia noii reglementări rolul activ al judecătorului nu este eliminat în întregime, ci doar diminuat, instanţa putând dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. 24. De altfel, chiar Curtea a reţinut că filosofia restrângerii rolului activ al instanţei şi, în general, regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privinţe, de sistemul adversial nu pot justifica anumite soluţii legislative. Curtea a constatat că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfăşurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor şi a vinovăţiei aparţinând juraţilor, în procesul penal român instanţa îşi asumă răspunderea şi în privinţa acestor elemente esenţiale, care constituie finalitatea procesului - stabilirea faptei şi a vinovăţiei (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, paragraful 37). 25. Astfel, posibilitatea oferită instanţei judecătoreşti de a dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei se încadrează în noua viziune a legiuitorului, fără a contraveni prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. De altfel, încuviinţarea oricăror altor probe decât cele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv cele dispuse din oficiu, poate fi dispusă numai după punerea în dezbaterea contradictorie a procurorului, persoanei vătămate şi a părţilor. 26. Totodată, încuviinţării acestor probe i se aplică întru totul regulile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 100 alin. (4) din acelaşi act normativ, instanţa judecătorească poate respinge administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; administrarea probei este contrară legii. 27. Astfel, administrarea probelor noi, chiar şi a celor propuse din oficiu, poate fi dispusă doar dacă acestea sunt relevante în raport cu obiectul probaţiunii, adică sunt pertinente, concludente şi utile cauzei. Administrarea de probe care nu au niciun efect asupra soluţionării cauzei ori pentru dovedirea unor aspecte asupra cărora organele judiciare s-au edificat deja nu ar conduce decât la tergiversarea soluţionării cauzei. 28. De asemenea dispoziţiile criticate trebuie analizate în contextul întregii reglementări referitoare la administrarea şi aprecierea probelor, care oferă garanţii suficiente pentru realizarea acestei operaţiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara arbitrariului şi cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil. 29. Astfel, pe de-o parte, conform art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, iar, pe de altă parte, instanţa judecătorească nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unor probe noi. 30. Faptul că instanţa judecătorească dispune administrarea unor probe noi, propuse din oficiu, nu presupune automat că hotărârea pronunţată se va întemeia exclusiv pe aceste probe. Astfel, dispoziţia potrivit căreia probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare este completată, în acelaşi text de lege, de menţiunea că această apreciere se realizează în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză, ceea ce exclude posibilitatea întemeierii hotărârii numai pe anumite probe, indiferent de valoarea atribuită acestora de către instanţa care o pronunţă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ghaziri Rami în Dosarul nr. 5.215/120/2014 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 385 din Codul de procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 374 alin. (10) din acelaşi act normativ, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
