Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Sorin Daniel Jurcă (fost Caciuc) în Dosarul nr. 04.652/221/2008* al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.896D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 5 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 04.652/221/2008*, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Sorin Daniel Jurcă (fost Caciuc) în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate împotriva unei sentinţe penale, instanţa reţinând că „cererea de excludere de probe reprezintă motiv de apel“, ceea ce justifică legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, aceasta vizând „administrarea probaţiunii în cauză“. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, deoarece citirea declaraţiei martorului în condiţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală lipseşte subiecţii procesuali de posibilitatea de a pune întrebări acestuia, astfel încât principiile nemijlocirii, contradictorialităţii şi oralităţii îşi pierd consistenţa reală în plan procedural, deoarece judecătorul nu se va pronunţa pe baza „adevărului“ cunoscut de el, ci pe baza „adevărului servit“ prin rechizitoriu şi dosarul de urmărire penală. Soluţia pe care o va pronunţa judecătorul nu va mai fi potrivit convingerii sale, pe baza probelor administrate nemijlocit în faţa sa, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, ci va fi rezultatul unui raţionament trunchiat, chiar posibil „îndrumat“. În cazul în care se dă citire declaraţiei martorului date în faza de urmărire penală, contradictorialitatea este practic inexistentă, deoarece inculpatul şi chiar instanţa de judecată nu vor putea să pună întrebări acestuia. Nemijlocirea este şi ea absentă, întrucât instanţa nu ia cunoştinţă ex proprii sensibus de împrejurările cauzei, fiind în acest caz obligată prin lege, de art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, a se mărgini la validarea conţinutului şi formei depoziţiei fără nicio circumstanţiere privind valoarea probei. 6. Se arată că, în cazul în care un inculpat ar dori să se folosească de o declaraţie atestată sau autentificată, acesta se loveşte de reticenţa instanţelor, care resping constant o astfel de practică, întrucât sunt încălcate principiile oralităţii, contradictorialităţii şi nemijlocirii. În această situaţie este încălcat principiul egalităţii de arme, câtă vreme ceea ce îi este permis Parchetului nu îi este permis şi inculpatului. În consecinţă, art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât legea procesual penală face discriminări în defavoarea drepturilor unor categorii/părţi în procesul penal. De aceea este nevoie de verificarea instanţei de judecată, singura în măsură să stabilească nu numai veridicitatea faptelor, dar şi gradul de imparţialitate cu care au fost administrate probele în cadrul urmăririi penale. 7. Se mai susţine că sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), deoarece nu se poate vorbi de existenţa dreptului la un proces echitabil, atâta vreme cât administrarea unei probe decisive pentru aflarea adevărului în procesul penal, cum este proba testimonială, este lăsată la îndemâna uneia dintre părţile direct interesate. Atâta vreme cât această probă nu mai poate fi administrată, din motive independente de voinţa participanţilor la procesul penal, aceasta ar trebui înlăturată, o hotărâre de condamnare neputându-se întemeia pe o astfel de probă. Se apreciază că, în aceste condiţii, nici dreptul la apărare al inculpatului nu mai poate fi considerat ca fiind garantat, atât timp cât o soluţie a instanţei de judecată se poate întemeia, în mod teoretic, pe o probă ce nu a fost administrată în mod nemijlocit în faţa sa, ci a fost lăsată la latitudinea procurorului, ce nu îndeplineşte exigenţele independenţei unui magistrat. Se încalcă astfel şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, deoarece sunt afectate imparţialitatea justiţiei şi caracterul ei de a fi egală pentru toţi. 8. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Apreciază că dreptul la apărare al unei persoane ori dreptul la un proces echitabil ar putea fi restrâns într-o măsură incompatibilă cu drepturile constituţionale şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale doar dacă hotărârea de condamnare ar fi întemeiată în exclusivitate sau într-un mod determinant pe o declaraţie dată de o persoană căreia inculpatul nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări sau să solicite audierea acesteia în vederea confruntării, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, aşa cum se învederează în Hotărârea din 8 martie 2007, pronunţată în Cauza Dănilă împotriva României, Hotărârea din 22 iunie 2006, pronunţată în Cauza Guilloury împotriva Franţei, paragraful 53, Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei, paragraful 67, Hotărârea din 19 iunie 2003, pronunţată în Cauza Hulki Güneş împotriva Turciei, paragraful 86, şi Hotărârea din 4 martie 2010, pronunţată în Cauza Khametshin împotriva Rusiei. 9. Potrivit instanţei de judecată, ca regulă, dreptul la apărare impune ca inculpatul să aibă ocazia de a contesta şi audia martorii, fie atunci când fac declaraţii, fie într-o etapă ulterioară a procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Trampevski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Comisia Europeană a precizat însă că prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu interzic instanţei nici ca, în scopul stabilirii adevărului în cauză, să se bazeze pe probe indirecte, atât timp cât utilizarea acestora nu se realizează de o manieră neloială, aşa cum se arată în Decizia din 4 iulie 1979, pronunţată în Cauza X contra Germaniei nr. 8.414/1978. Aşa fiind, în faza de judecată, în cazul imposibilităţii de administrare, punerea în discuţia părţilor a unei probe administrate în faza de urmărire penală şi încuviinţate de instanţă, urmată de luarea în considerare a acesteia la judecarea cauzei, nu poate conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil ori a prezumţiei de nevinovăţie, atât timp cât hotărârea instanţei nu este întemeiată în exclusivitate sau întrun mod determinant pe respectiva probă. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Face trimitere la punctul său de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 16 din 19 ianuarie 2016 şi nr. 37 din 9 februarie 2016. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, referitoare la audierea martorului şi a expertului, care au următorul conţinut: - Art. 381 alin. (7): „Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.“ 15. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi în art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei. Se invocă, de asemenea, art. 20 din Constituţie referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, cu raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală, prin raportare la aceleaşi temeiuri constituţionale şi faţă de critici asemănătoare (a se vedea Decizia nr. 836 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, Decizia nr. 16 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2016, Decizia nr. 37 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 22 martie 2016, Decizia nr. 315 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017). 17. În motivarea soluţiilor de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate pronunţate cu acele prilejuri, Curtea Constituţională a realizat o analiză a textului criticat cu raportare, în baza art. 20 din Constituţie, la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi interpretarea sa în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie, atât timp cât dreptul la apărare este respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Sa\'efdi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil, se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziţia unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente care să permită o apreciere echitabilă şi corespunzătoare a fiabilităţii probelor în cauză. Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară, care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunţată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 şi 44). 18. Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că dreptul suspectului sau inculpatului de a propune probe şi de a contesta temeinicia probelor în acuzare se păstrează în tot cursul urmăririi penale. Astfel, în acord cu art. 78 şi 83 din Codul de procedură penală, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu două excepţii (referitoare la utilizarea metodelor speciale de supraveghere ori cercetare prevăzute în cap. IV din titlul IV şi la percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante), poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi are, de asemenea, dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii [a se vedea art. 92 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală]. Totodată, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv (a se vedea art. 94 din Codul de procedură penală). De aceea, în situaţia în care martorul nu se mai poate prezenta pentru a fi audiat în instanţă, punerea în discuţie şi valorificarea declaraţiei date de acesta în cursul urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legale, nu poate afecta dreptul la apărare al inculpatului, deoarece acesta a avut posibilitatea să cunoască această declaraţie în cursul urmăririi penale, iar dacă se consideră prejudiciat poate formula plângere în condiţiile art. 95 raportat la art. 336-339 din Codul de procedură penală. De asemenea, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. 19. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe care nu este readministrată de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece în procesul penal cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare de excepţie cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153). 20. Curtea Constituţională a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa de judecată dispune citirea depoziţiei date de martor în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei. Aşa fiind, reglementarea dă eficienţă viziunii Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o astfel de procedură este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziţia unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare. Faptul că instanţa de judecată ţine seama de o astfel de declaraţie la judecarea cauzei nu înseamnă că îşi va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii). Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic, prin sintagma „ţine seama de ea la judecarea cauzei“, cuprinsă în textul legal criticat, se înţelege faptul că proba respectivă - în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea în procedura anterioară să o conteste - este legală şi face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilităţii audierii de către instanţă a martorului care a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală. 21. Curtea a mai observat şi că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în speţă, readministrarea nemaifiind posibilă, face aplicabil textul legal criticat, ipoteză care, potrivit art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă. 22. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Daniel Jurcă (fost Caciuc) în Dosarul nr. 04.652/221/2008* al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
