Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.439/1/2021
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele Completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mircea │- judecător la Secţia │
│Mugurel │penală │
│Şelea │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria │penală │
│Vasile │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia │
│Alina Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Elena │- judecător la Secţia │
│Barbu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alin Sorin│- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, sau în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma «pedeapsă prevăzută de lege», a dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară)." Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Alin Sorin Nicolescu din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, s-a învederat că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând admisibilitatea sesizării, a subliniat că atât jurisprudenţa, cât şi doctrina în materie sunt neunitare, ceea ce presupune că este îngreunat mecanismul de obţinere a unui răspuns corect referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării. Totodată, s-a apreciat că lămurirea chestiunii de drept prezintă relevanţă din perspectiva aplicării (retroactivării) legii penale mai favorabile. Cu privire la fondul problemei de drept supuse dezlegării, doamna procuror a arătat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani. Această concluzie se desprinde din interpretarea logică şi teleologică a celor două alineate ale art. 7 din Legea nr. 39/2003. În susţinerea punctului de vedere formulat, doamna procuror a arătat că atât art. 122 din Codul penal anterior, cât şi art. 154 din Codul penal în vigoare, care reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, uzitează sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită“, iar nu „pedeapsa aplicată“, ceea ce relevă, din perspectiva procesuală, în raport cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, că, la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale, vor fi avute în vedere limitele pedepsei închisorii care erau la acel moment de la 5 la 20 de ani, iar nu cele prevăzute pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat. Totodată, doamna procuror a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este o infracţiune de sine stătătoare, distinctă, pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres că limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 5-20 de ani închisoare şi, în raport cu acest maxim special, se aplică şi celelalte instituţii speciale referitoare la prescripţie, minorat, măsuri preventive. Alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003, forma anterioară datei de 1 februarie 2014, stabilea o limită maximă a pedepsei ce putea fi aplicată pentru infracţiunea prevăzută la alin. (1), care consta în imposibilitatea de aplicare în concret a unei pedepse mai mari decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intra în scopul grupului infracţional organizat. Aceasta reprezintă o cauză de limitare a maximului pedepsei care este avută în vedere de către instanţă la data pronunţării unei hotărâri penale de condamnare, cu ocazia stabilirii şi individualizării judiciare a unei pedepse între limitele minime şi maxime prevăzute de lege. Prin urmare, deşi pedeapsa aplicată nu ar putea depăşi acel maxim, aceasta nu are efect asupra înţelesului sintagmei de „pedeapsa prevăzută de lege“. În concluzie, s-a apreciat că legiuitorul prin alin. (2) al textului de lege a instituit o normă de individualizare a cuantumului pedepsei având în vedere şi maximul special ridicat al pedepsei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, precum şi pentru a preîntâmpina situaţia în care autorul infracţiunii de asociere este condamnat la o pedeapsă mai ridicată decât maximul prevăzut pentru infracţiunea-scop, indiferent dacă aceasta din urmă este săvârşită sau nu. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse, doamna procuror a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 2 septembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 6.773/86/2017, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 din Codul de procedură penală, raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, sau în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma «pedeapsă prevăzută de lege», a dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară)." II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 319 din data de 29 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 6.773/86/2017, s-a dispus: 1. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B.G. din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă martor ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martor protejat); lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă) în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martor protejat); lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969 (victimă). În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martor protejat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor ameninţat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului B.G. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, victimă A.C., prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul B.G. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul B.G. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, victimă martor protejat V. M., prevăzută de art. 189 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal. În baza art. 34 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-au contopit pedepsele, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 3 (trei) ani închisoare. 2. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul S.D.S., din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă martor ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martor protejat); lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă martorul ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă); lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal; tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 371 din Codul penal în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată ); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă a); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat); lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal din 1969 (victimă martorul ameninţat); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969 (victimă); lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) din Codul penal din 1969; ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 din Codul penal din 1969. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă martor ameninţat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 lit. a) din Codul penal din 1969 (victimă martor protejat), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. 2 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 din Codul penal din 1969, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului S.D.S. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, victimă A.C., prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.D.S. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul S.D.S. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (victimă martor protejat), prevăzută de art. 189 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal. 3. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul R.V., din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (victimă); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (persoană vătămată), în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (victimă); şantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată). În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 39/2003, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, victimă S.M., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul R.V. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, persoană vătămată L.C.T., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. 4. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.C.C., din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (victimă), în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969 (persoană vătămată). În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului A.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 (persoană vătămată). În temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului A.C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, victimă A.C., prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. 5. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul O.P. din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, parte civilă C.D.; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, persoană vătămată C.C.C.; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, persoana vătămată C.D.-T.; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, parte civilă C.D.T., în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, parte civilă C.D.; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969, persoană vătămată C.C.C.; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, parte civilă C.D.; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, persoana vătămată C.C.C. În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul O.P. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, persoană vătămată C.C.C., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul O.P. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, persoană vătămată, C.D., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul O.P. pentru săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul O.P. la o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969, art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 şi art. 5 din Codul penal (parte civilă C.D.). În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul O.P. la o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal, persoană vătămată C.C.C. În baza art. 34 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-au contopit pedepsele stabilite, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 4 (patru) ani închisoare. 6. În temeiul art. 5 din Codul penal, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A.D. din infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, în modalitatea constituire, prevăzută de art. 367 alin. (1) şi (3) din Codul penal; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, parte civilă C.D.; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, persoană vătămată C.C.C.; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, persoană vătămată C.D.-T.; şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, parte civilă C.D.T. în infracţiunile de: grup infracţional organizat, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) şi (2) din Codul penal din 1969, parte civilă C.D.; lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, persoană vătămată C.C.C.; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, parte civilă C.D.; şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, persoană vătămată C.C.C. În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.D. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (persoană vătămată C.C.C.), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A.D. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969 (parte civilă C.D.), întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. În temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus achitarea inculpatului A.D. pentru săvârşirea infracţiunii de grup organizat, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul A.D. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal, parte civilă C.D. În temeiul art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul A.D. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 74 alin. (2) din Codul penal din 1969 raportat la art. 76 alin. 2 lit. b) din Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal, persoană vătămată C.C.C. S-a reţinut în considerentele sentinţei că, în perioada august 2010-februarie 2012, la nivelul municipiului Suceava s-a constituit şi şi-a desfăşurat activităţile infracţionale un grup infracţional organizat, în accepţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară), cu o structură bine determinată, în scopul obţinerii ilicite de beneficii materiale sau alte foloase, prin comiterea de infracţiuni de şantaj şi a altor infracţiuni cu violenţă. Membrii grupării îşi exercitau controlul asupra unor cartiere, zone şi pieţe din municipiul Suceava, unde, prin folosirea forţei şi a ameninţărilor, percepeau „taxe de protecţie“ şi „taxe de şmecher“ şi recuperau, la cererea celor care apelau la serviciile lor, prin şantaj şi acte de violenţă, sume de bani şi bunuri, urmărind obţinerea anumitor procente din aceste valori. Activitatea grupului infracţional organizat se baza pe o înţelegere prealabilă clară şi fermă între membrii săi, fiecare având o poziţie şi un rol bine stabilite în cadrul structurii acestuia. În cadrul astfel creat, inculpaţii au comis o serie de infracţiuni de şantaj, prevăzute de art. 194 alin. 1 din Codul penal din 1969, circumscrise, potrivit celor evidenţiate de instanţa fondului, intervalului 2010-2012 şi reţinute, relativ la unii dintre ei, ca fiind cele mai grave fapte penale care au intrat în aria de activitate a grupării. Se impune a se preciza că instanţa fondului a apreciat că în cauză legea penală mai favorabilă este vechiul Cod penal, procedând conform celor de mai sus. Referitor la problema de drept supusă dezlegării, dispunând încetarea procesului penal în considerarea art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală (prescrierea răspunderii penale) pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, în forma sa anterioară, tribunalul a reţinut, în considerentele sentinţei, că: "În ceea ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 39/2003 aceasta se determină prin coroborarea dispoziţiilor de sancţionare din primele două alineate ale acestui text de lege, pentru a nu fi mai mare decât aceea prevăzută de lege în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat. Astfel, în cauza de faţă limita specială a infracţiunii de grup organizat este limita specială a infracţiunii-scop, respectiv a infracţiunii de şantaj. În acest sens au fost reţinute şi considerentele din Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 7/2009: «Stabilirea de către legiuitor a tratamentului sancţionator prin dispoziţie de trimitere la pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, este justificată de raţiuni superioare de justă şi echitabilă individualizare legală a sancţiunii penale, în raport cu gradul de pericol social conferit unei anumite infracţiuni de scopul urmărit de făptuitor. De aceea, faţă de diversitatea de infracţiuni ce poate face obiectul scopului organizării de grupuri infracţionale, sublinierea în cadrul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 că „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat“ apare ca o consecinţă logică a necesităţii ierarhizării sistemului sancţionator în raport cu gradul de pericol social specific fiecărei categorii de fapte, constituind astfel soluţia legislativă optimă de indicare judicioasă a limitelor pedepsei în cazul unei asemenea infracţiuni. Aşa fiind, prin modul în care este formulată, dispoziţia înscrisă în alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 aduce o completare firească dispoziţiei de sancţionare din primul alineat al aceluiaşi articol, pedeapsa la care se referă fiind prevăzută astfel de reglementările corelate din primele două alineate ale acestui articol de lege.» Chiar dacă această decizie a fost pronunţată cu referire la o măsură preventivă, considerentele relative la maximul special al infracţiunii de grup infracţional organizat sunt incidente în ceea ce priveşte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale." Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel, printre alţii, Ministerul Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Suceava, solicitând condamnarea la pedeapsa închisorii a inculpaţilor în cazul cărora s-a dispus încetarea procesului penal sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară), întrucât în mod eronat s-a reţinut ca fiind intervenită prescripţia răspunderii penale, în condiţiile în care, în considerarea limitei maxime a pedepsei (20 de ani), termenul de prescripţie nu se împlinise. III. Punctul de vedere motivat al completului de judecată În opinia instanţei sunt posibile două interpretări ale textelor de lege relevante: Într-o primă opinie, îmbrăţişată de tribunal la pronunţarea soluţiei atacate cu apel în speţă, s-a susţinut că pedeapsa prevăzută de lege care trebuie avută în vedere la analiza incidenţei prescripţiei răspunderii penale este maximul pedepsei prevăzute de legiuitor în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat. Aceasta întrucât pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 39/2003 se determină prin coroborarea dispoziţiilor de sancţionare din primele două alineate ale textului de lege, astfel că ea nu poate depăşi maximul pedepsei prevăzute de legiuitor în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat. Un atare punct de vedere a fost exprimat însă într-un context diferit şi care în prezent nu îşi mai găseşte aplicabilitatea, în considerentele Deciziei nr. 7/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, aspect ce a determinat instanţa să aprecieze ca admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea prezentei probleme de drept. În cea de-a doua opinie, îmbrăţişată de o mare parte a jurisprudenţei, se susţine că pedeapsa prevăzută de lege care trebuie avută în vedere la analiza incidenţei prescripţiei răspunderii penale este cea de 20 de ani închisoare, respectiv maximul stipulat în alin.(1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003, în forma anterioară datei de 1 februarie 2014. În argumentarea acestei opinii s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 122 din Codul penal anterior, care reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, făcând referire la „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită“. Totodată, s-a subliniat că dispoziţia din art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este una cu caracter special faţă de cea din art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege, ultima privind doar pedeapsa „aplicată“, care nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, şi nu pedeapsa „prevăzută de lege“ în sensul art. 122 din Codul penal anterior. Întrucât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară), limitele închisorii erau de la 5 la 20 ani, acestea vor fi avute în vedere la calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale, şi nu cele prevăzute de legiuitor în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie: Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, care au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. În materialul transmis de curţile de apel a fost identificată practică relevantă în materie la Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Sibiu. Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora ce au fost transmise instanţei supreme referitoare la chestiunea de drept supusă dezlegării, a rezultat o practică neunitară. În urma consultării instanţelor de judecată, s-au evidenţiat două opinii: Într-o primă opinie, susţinută de magistraţii Curţii de Apel Constanţa, Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Piteşti, Curţii de Apel Bacău, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Ialomiţa, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Vaslui, Tribunalului Iaşi, Tribunalului Satu Mare, Secţiei penale a Tribunalului Sibiu, Tribunalului Brăila, Tribunalului Timiş (opinie majoritară), Tribunalului Braşov, Judecătoriei Timişoara, Judecătoriei Reşiţa, Judecătoriei Moldova Nouă, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Huşi, s-a susţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani. În argumentarea acestei opinii, s-a avut în vedere faptul că dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 constituie o normă de incriminare distinctă de orice altă infracţiune care ar putea intra în scopul grupului infracţional şi stabilesc limite speciale de pedeapsă. Limitele speciale ale infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 au fost stabilite de legiuitor în considerarea pericolului social propriu acestei infracţiuni, iar termenul de prescripţie al acestei infracţiuni nu poate fi evaluat prin prisma unei alte categorii de infracţiuni (mai uşoară sau mai gravă), cu consecinţe asupra termenului în care trebuie finalizată tragerea la răspundere penală a unei persoane. Numai stabilirea cuantumului concret al pedepsei are drept criteriu suplimentar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. Totodată s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969, prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Aşadar, pedeapsa prevăzută de lege în cazul acestei infracţiuni este închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar prin dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 se reglementează o limită de pedeapsă maximă ce poate fi aplicată în cazul acesteia, care constă în imposibilitatea de aplicare în concret a unei pedepse mai mari decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat. Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 reprezintă o cauză legală de reducere a pedepsei care operează în funcţie de infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat şi care va fi avută în vedere de către instanţă la data pronunţării unei hotărâri penale de condamnare cu ocazia stabilirii şi individualizării juridice a unei pedepse între limitele minime şi maxime prevăzute de lege. Această cauză legală de reducere a pedepsei nu are nicio influenţă asupra noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege care se referă la infracţiuni în forma-tip, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi influenţat de situaţia particulară a sancţionării unei infracţiuni de constituire a unui grup infracţional organizat pentru comiterea unei infracţiuni-scop mai uşoare. În a doua opinie, susţinută de magistraţii Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Galaţi (opinie majoritară), Secţiei I penale a Tribunalului Bucureşti, Secţiei penale a Tribunalului Călăraşi, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Arad, Tribunalului Caraş-Severin, Judecătoriei Caransebeş, s-a susţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte raportat la dispoziţiile alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară), respectiv în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. În argumentarea opiniei, judecătorul cu atribuţii de unificare a practicii de la nivelul Secţiei a II-a penale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti a arătat că „prin considerentele Deciziei nr. 1/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost definită infracţiunea autonoma, astfel: «În procesul de incriminare a unui act de conduită, legiuitorul elaborează conceptul faptei, care reprezintă dispoziţia din norma de incriminare şi prevede sancţiunea, respectiv pedepsele aplicabile faptului incriminat.» Aşadar, o normă penală completă se compune dintr-o dispoziţie care descrie faptul incriminat şi o sancţiune care caracterizează ilicitul ca fiind de natură penală prin prevederea unei pedepse. (...)“ De regulă, trimiterea din conţinutul unei dispoziţii legale la alte norme poate avea funcţie complinitoare, de extensiune sau de excludere (Ion Petcu, Folosirea normelor de trimitere în tehnica elaborării actelor normative, RRD nr. 10/1972, p. 42-52). În cazul în care îndeplineşte o funcţie complinitoare, norma la care se face trimitere întregeşte conţinutul normei de trimitere, în care nu s-a voit să se repete situaţia anterior reglementată (dispoziţia ori sancţiunea). În acest caz, norma de trimitere este incompletă, având caracterul unei norme de trimitere sau de referire care însă prin acest procedeu dobândeşte toate caracteristicile unei norme de incriminare tip. Acelaşi procedeu, al trimiterii la alte norme de incriminare, poate fi utilizat şi în sens contrar, şi anume cu funcţie de excludere, în scopul eliminării din conţinutul normei a unor raporturi. (...) Indiferent de modul cum sunt reglementate, variantele atenuate ori agravate ale unei infracţiuni au trăsăturile constitutive ale infracţiunii de bază la care se adaugă trăsături agravante sau atenuante, de natură a determina un tratament juridic diferit de cel al infracţiunii-tip. Totodată, s-a arătat că din materialul înaintat de Institutul de Cercetări Juridice rezultă că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune realizarea conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei or la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă. Aşadar, aceeaşi faptă poate fi deci incriminată, pe lângă forma tipică, în una ori mai multe variante, agravate sau atenuante, care corespund conceptului faptei prevăzute de legea penală în configuraţia tipică, deosebindu-se de aceasta prin anumite elemente circumstanţiale. Pornind de la aceste considerente de natură teoretică s-a apreciat că se poate reţine faptul că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 are natura unei infracţiuni autonome, termenul de prescripţie fiind cel prevăzut pentru infracţiunea cea mai gravă ce intră în scopul grupului. Această opinie a fost susţinută şi de Curtea de Apel Iaşi, care a adus ca argumente suplimentare faptul că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014) stabilea un maxim special al pedepsei închisorii de 20 de ani închisoare, întrucât în scopul grupului infracţional puteau intra infracţiuni pentru care legislaţia penală anterioară datei de 1 februarie 2014 prevedea pedeapsa închisorii de 20 de ani sau mai mare [cu titlu de exemplu, infracţiunile de omor/omor calificat/omor deosebit de grav prevăzute de art. 174-art. 176 din Codul penal din 1969; infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. 5 din Codul penal din 1969 - art. 2 lit. b) pct. (5) din actul normativ sus-referit]. Doar în cazul acestor infracţiuni, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale se face prin raportare la pedeapsa de 20 de ani închisoare. De altfel, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. Noul Cod penal a consacrat un regim sancţionator mai blând pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (2) (maxim de 10 ani închisoare) comparativ cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea care ar intra în scopul grupului (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani). De asemenea, în cazul infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din noul Cod penal (maxim special de 5 ani închisoare) comparativ cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea care ar intra în scopul grupului, dacă legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani închisoare, dar până în 10 ani închisoare inclusiv. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. V.1. Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, prin lector universitar doctor Mihai Dunea, a susţinut, în esenţă, cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, că termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a arătat că operaţiunea de determinare a pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune este o operaţiune care se efectuează în abstract, raportat la dispoziţia sancţionatorie a normei de incriminare în cadrul căreia se realizează operaţiunea de încadrare juridică a unei fapte săvârşite în concret. Minimul şi maximul special al unei pedepse prevăzute de lege nu sunt influenţate de aspecte de fapt contextuale, precum alte infracţiuni pe care şi-a propus sau nu infractorul să le comită, în situaţii de fapt distincte, ori infracţiuni la care s-a raportat acesta în vreun alt fel sau infracţiuni conexe celei comise de către subiectul activ în cauză. Prin urmare, separat de orice aspecte care ţin de comiterea sa în concret, infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), are o pedeapsă principală prevăzută de lege de la 5 la 20 de ani închisoare. Soluţia este justificată şi de argumentul că dispoziţiile legale cuprinse în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 (formularea anterioară datei de 1 februarie 2014) sunt menite a impune o sublimită sancţionatorie maximă care nu poate fi depăşită în stabilirea pedepsei concrete individualizate judiciar de către instanţă, ca efect al reţinerii comiterii respectivei infracţiuni în sarcina unei anumite persoane. Aceste sublimite sunt influenţate de situaţia de fapt reţinută şi de aspecte conexe, fiind, după caz, aplicabile sau nu. Ele nu pot însă modifica pedeapsa legală, cea prevăzută de lege, unică/singulară şi inflexibilă şi nici nu pot afecta reţinerea sau nereţinerea unor instituţii legale care îşi condiţionează incidenţa de o anumită pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă. O asemenea dinamică ar relativiza în mod nepermis şi cu majore consecinţe ipoteze care nu pot şi nu trebuie să fie influenţate de particularităţi ale unor situaţii de fapt, impunând soluţii identice în toate cazurile de reţinere a incidenţei lor (precum: unicitatea termenului de prescripţie a răspunderii penale în raport de reţinerea comiterii unui tip de infracţiune - într-una şi aceeaşi variantă normativă, separat de chestiuni de fapt conjuncturale care pot fi prezente în unele cazuri şi care pot lipsi în alte speţe determinate). V.2. Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Facultatea de Drept, prin lector universitar doctor Elisabeta Boţian, a susţinut în esenţă că termenul de prescripţie a răspunderii penale trebuie stabilit prin raportare la limita maximă a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, respectiv de 20 de ani, întrucât limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat sunt închisoarea de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Ca atare, termenul de prescripţie trebuie raportat la limita maximă a pedepsei prevăzută pentru această infracţiune, adică aceea de 20 de ani. Această concluzie rezultă din interpretarea logică şi teleologică a alin. (1) al art. 7 al Legii nr. 39/2003, scopul legiuitorului fiind acela de a sancţiona mai aspru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, prin raportare la gradul de pericol social al acestei infracţiuni. Este adevărat că dispoziţiile alin. (2) al art. 7 al Legii nr. 39/2003 prevăd că „pedeapsa pentru faptele de la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat“, însă „pedeapsa“ la care face referire acest alineat este pedeapsa concretă aplicată de instanţa de judecată, în urma procesului de individualizare judiciară a pedepsei, acest alineat urmând a fi corelat cu dispoziţiile alin. (1). Or, termenele de prescripţie se calculează prin luarea în considerare a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, în cazul nostru, aceea de constituire a unui grup infracţional organizat (5-20 de ani), şi nu prin luarea în considerare a pedepsei concrete aplicate de instanţa de judecată. V.3. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferenţiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în principal, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Suceava, susţinând că aceasta nu întruneşte criteriile de admisibilitate. Astfel, în speţa care a generat sesizarea, prin coroborarea dispoziţiilor legale în materia instituţiei prescripţiei şi a înţelesului termenului de „pedeapsă prevăzută de lege“, rezolvarea pretinsei chestiuni de drept nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile. Apare ca evident că înţelesul sintagmei se referă la limitele prevăzute de lege pentru o anumită infracţiune, fără a se avea în seamă limitările în aplicarea unei anumite pedepse concrete, iar instituţia prescripţiei se calculează în funcţie de maximul prevăzut în textul de lege respectiv. Ca soluţie secundară, în ipoteza în care această opinie nu va fi însuşită de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. În susţinerea opiniei s-a arătat că problema de drept supusă dezlegării se referă la modalitatea de calcul al termenului de prescripţie în situaţia infracţiunilor care prevăd o limitare a pedepsei aplicate, în funcţie de maximul prevăzut de lege pentru o altă infracţiune cu care se află în corelare (infracţiune-scop a grupului infracţional organizat în cazul de faţă). Potrivit art. 141^1 din Codul penal din 1969, „prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei“. Infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o infracţiune de pericol, formă a pluralităţii naturale de infractori, a cărei existenţă nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii predicat sau scop a asocierii infracţionale. Prin urmare, pericolul său abstract a fost evaluat de legislator, fără raportare la scopul grupării criminale. Deşi maximul prevăzut de lege ar fi permis o pedeapsă superioară acelui cuantum, în situaţia concretă, judecătorul va fi ţinut de maximul prevăzut pentru infracţiunea-scop care ar avea tratamentul sancţionator cel mai sever. V.4. Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Drept penal, Facultatea de Drept, prin asistent universitar Dragoş Pârgaru, a susţinut că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma „pedeapsă prevăzută de lege“, a dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară). În esenţă, în punctul de vedere formulat s-a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, constatarea de la care trebuie să pornească analiza este aceea că, în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat are o limită specială maximă sub 20 de ani, şi pedeapsa pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat va avea acelaşi maxim special [iar nu cel de 20 de ani prevăzut la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003]. Aşadar, ca urmare a faptului că pedeapsa maximă pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat este redusă la pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru cea mai gravă infracţiune-scop, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat se calculează prin raportare la acest maxim [iar nu la pedeapsa prevăzută de alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 39/2003]. VI. Dispoziţiile legale supuse interpretării Articolul 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate (în forma anterioară datei de 1 februarie 2014) "(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.(2) Pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat. (...)" Codul penal anterior "ART. 122 Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică sunt: a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda. Termenele arătate în prezentul articol se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile prevăzute în art. 121-124 aplicându-se în mod corespunzător." ART. 141^1 Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Codul penal în vigoare "ART. 154 (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act. (3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. (4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, al celor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile, precum şi al infracţiunii de pornografie infantilă, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului. ART. 187 Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei." VII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Rezumând problema de drept supusă dezlegării, judecătorul- raportor a apreciat că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzută de acest text de lege, respectiv 20 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. În esenţă, judecătorul-raportor a apreciat că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 au instituit o normă specială de limitare a maximului pedepsei ce urmează a fi stabilit, mai exact o limitare a posibilităţii de individualizare judiciară a cuantumului sancţiunii aplicate, rezervată în mod exclusiv instanţei de judecată. Deşi din punctul de vedere al legalităţii pedeapsa aplicată nu poate depăşi acel maxim, aceasta nu are efecte asupra înţelesului sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege“. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: VIII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerinţe: - întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În cauză sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate. Astfel, este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea apelului formulat, printre alţii, şi de Ministerul Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Suceava. În ceea ce priveşte condiţia următoare referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei se constată că şi aceasta este îndeplinită. Astfel, rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a cauzei, respectiv a soluţiei pe care instanţa de trimitere o poate dispune în ce priveşte motivul de apel formulat de parchet vizând greşita încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, în forma sa anterioară. Totodată, se constată că este întrunită şi cea de-a treia cerinţă enunţată: chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În consecinţă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării este admisibilă, prin prisma dispoziţiilor art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală. VIII.2. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării Problema de drept ce face obiectul dezbaterii se referă la modalitatea de calcul al termenului de prescripţie în situaţia infracţiunilor care prevăd o limitare a pedepsei aplicate, în funcţie de maximul prevăzut de lege pentru o altă infracţiune cu care se află în corelare, în speţă fiind vorba despre fapta incriminată de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 - formularea anterioară datei de 1 februarie 2014 (infracţiune-scop a grupului infracţional organizat). Prealabil analizării chestiunii de drept supuse dezlegării se impune a se preciza că, în speţă, Decizia nr. 7 din 9 februarie 2009 pronunţată în recurs în interesul legii, în Dosarul nr. 36/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009, anterior apariţiei noului Cod penal, nu îşi găseşte aplicarea. Astfel, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii, anterior menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în aplicarea dispoziţiilor art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală din 1968, a stabilit: „cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.“ Această decizie vizează interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune din cuprinsul Codului de procedură penală anterior, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, prevederi care au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Potrivit art. 477^1 din Codul de procedură penală, „efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată (...)“. Aşadar, decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu are aplicabilitate în dezlegarea problemei de drept în cauza de faţă în contextul abrogării instituţiei liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. În aceste condiţii, în mod cert, nu este vorba de un reviriment jurisprudenţial al instanţei supreme. În abordarea problematicii cu care a fost învestit, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală are în vedere faptul că noul Cod penal a abandonat tehnica normativă a vechii reglementări, cel puţin relativ la infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, formularea anterioară datei de 1 februarie 2014, sancţionând infracţiunea prevăzută de art. 367 din Codul penal (constituirea unui grup infracţional) fără raportare la regimul sancţionator al infracţiunii-scop. Aşadar, aspectul supus dezlegării apare discutabil numai în ipoteza şi din perspectiva retroactivării legii penale mai favorabile, însă trebuie arătat că şi în raport cu legislaţia actuală pot fi identificate dispoziţii normative similare, unele fiind cuprinse chiar în partea specială a Codului penal. Spre exemplu: prevederile cuprinse în art. 206 alin. (1) teza ultimă din Codul penal în raport cu sancţionarea persoanei care a comis infracţiunea de ameninţare, prevederile cuprinse în art. 269 alin. (2) din Codul penal în raport cu sancţionarea persoanei care a comis infracţiunea de favorizare a făptuitorului ori prevederile cuprinse în art. 270 alin. (2) din Codul penal raportat la sancţionarea persoanei care a comis infracţiunea de tăinuire. Este unanim acceptat în doctrină şi în practica judiciară că infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 este o infracţiune de pericol, formă a pluralităţii constituite de infractori a cărei existenţă nu este condiţionată de săvârşirea infracţiunii-scop a asocierii infracţionale. Prin urmare, pericolul său abstract a fost evaluat de legislator, fără raportare la scopul grupării criminale. Interpretarea gramaticală a prevederilor art. 7 din Legea nr. 39/2003 prin comparaţie cu textele de lege aferente altor infracţiuni relevă faptul că alin. (2) al acestui text de lege, chiar dacă nu mai este în vigoare, se referă la „pedeapsa maximă legală, potenţial de aplicat în procesul de individualizare ce este atributul exclusiv al judecătorului“, şi nu la „pedeapsa prevăzută de lege“. Este de observat că legiuitorul consacră în ambele coduri o normă de incriminare autonomă, prevăzând o anumită conduită drept infracţiune, stabilindu-i propria pedeapsă prevăzută de lege în condiţiile art. 141^1 din Codul penal anterior sau art. 187 din Codul penal actual separat de dispoziţia sancţionatoare a oricărei alte infracţiuni care ar avea sau nu vreo conexiune, de orice fel, cu infracţiunea astfel reglementată în mod de sine stătător, iar determinarea pedepsei prevăzute de lege pentru o infracţiune este o operaţiune care se efectuează în abstract, raportat la dispoziţia sancţionatoare a normei de incriminare în cadrul căreia se realizează încadrarea juridică a unei fapte săvârşite şi, implicit, modalitatea de calcul al termenului de prescripţie. Atât conform vechii, cât şi actualei legislaţii penale, prin pedeapsa prevăzută de lege pentru o infracţiune, din perspectiva calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, se înţelege pedeapsa principală prevăzută de lege care este una şi aceeaşi, indiferent de variabile faptice ale diverselor speţe în care se reţine încadrarea sa juridică. Minimul şi maximul special al unei pedepse prevăzute de lege raportat la termenul de prescripţie a răspunderii penale nu sunt influenţate de aspecte de fapt conjuncturale, precum alte infracţiuni pe care şi-a propus sau nu infractorul să le comită, în situaţii de fapt distincte, ori infracţiuni la care s-a raportat acesta în vreun alt fel sau infracţiuni conexe celei comise de către subiectul activ în cauză. Din perspectiva art. 122 şi art. 141^1 din Codul penal anterior şi art. 187 din Codul penal actual, în cuprinsul acestei operaţiuni sunt lipsite de relevanţă juridică diverse aspecte de natură conjuncturală, decurgând din manifestări concrete ale situaţiei de fapt reţinute în cadrul anumitor speţe determinate, spre deosebire de ipoteze faptice reţinute în alte speţe determinate. Infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), avea şi are, în situaţia incidenţei art. 5 din Codul penal actual, o pedeapsă principală prevăzută de lege de la 5 la 20 de ani închisoare în raport cu care implicit trebuie calculat termenul de prescripţie a răspunderii penale. Legiuitorul, din raţiuni de echitate, respectiv pentru a preîntâmpina situaţii în care autorul infracţiunii de asociere riscă să fie condamnat la o pedeapsă mai ridicată decât maximul prevăzut pentru infracţiunea-scop, fie că aceasta este săvârşită sau nu, având în vedere maximul special ridicat al pedepsei prevăzute de vechea dispoziţie pentru infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (de la 5 la 20 de ani închisoare), a instituit o normă de limitare în procesul de individualizare a cuantumului pedepsei. Astfel, deşi maximul prevăzut de lege ar fi permis o pedeapsă superioară acelui cuantum, în situaţia concretă judecătorul va fi ţinut de maximul prevăzut pentru infracţiunea-scop care ar avea tratamentul sancţionator cel mai sever. Dispoziţiile legale ce decurg din prevederi precum cele analizate, cuprinse în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, în art. 206 alin. (1) teza ultimă ori art. 269 alin. (2) şi art. 270 alin. (2) din Codul penal actual etc., reprezintă texte menite a impune o sublimită sancţionatoare maximă care nu poate fi depăşită în stabilirea pedepsei concrete individualizate judiciar de către instanţă, ca efect al reţinerii comiterii respectivei infracţiuni în sarcina unei anumite persoane. Aceste sublimite sunt influenţate de situaţia de fapt reţinută şi de aspecte conexe, fiind uneori posibil a se aplica, iar alteori nu, însă în concret nu pot modifica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă din perspectiva termenului de prescripţie a răspunderii penale. O altă abordare ar relativiza, în mod nepermis şi cu majore consecinţe, ipoteze care nu pot şi nu trebuie să fie influenţate de particularităţi ale unor situaţii de fapt. Un argument în plus este dat de ipoteza în care infracţiunea aflată în scopul grupării infracţionale ar fi fost una pentru care legea ar fi prevăzut pedeapsa închisorii de peste 20 de ani ori detenţiunea pe viaţă, infracţiuni nesăvârşite, care nu ar conduce la activarea limitei de pedeapsă în vederea calculului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în antiteză cu situaţia în care s-ar avea în vedere comiterea unor infracţiuni de o gravitate mai redusă. Cum subliniam în precedent, împrejurarea că asocierea infracţională are ca obiectiv comiterea unor infracţiuni de un pericol generic mai redus sau mai grav decât cel al constituirii înseşi a grupului organizat nu are efecte asupra reducerii maximului special al „pedepsei prevăzute de lege“ pentru această infracţiune, în configurarea şi stabilirea termenelor de prescripţie a răspunderii penale atât anterior, cât şi ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal. În consecinţă, a accepta contrariul ar presupune negarea autorităţii legislatorului penal de a stabili limitele de pedeapsă pentru faptele antisociale definite ca fiind infracţiuni de legea penală. Rezultă că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 au instituit o normă specială de limitare a maximului pedepsei ce urmează a fi stabilit, mai exact o limitare a posibilităţii de individualizare judiciară a cuantumului sancţiunii aplicate, rezervată în mod exclusiv instanţei de judecată. Altfel spus, deşi din punctul de vedere al legalităţii pedeapsa aplicată nu poate depăşi acel maxim, considerăm că aceasta nu are efecte asupra înţelesului sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege“. În mod evident, conform filosofiei codurilor penale (actual şi anterior), termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt stabilite de legiuitor având în vedere pericolul social generic al unor infracţiuni prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de norma prohibită în funcţie de politica penală a statului la un anumit moment. Or, Legea nr. 39/2003 a înţeles să permită instanţei de judecată să sancţioneze săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 7 în limite aspre de pedeapsă, evaluând la data intrării în vigoare o serie de criterii obiective. În concluzie, atât art. 122 din Codul penal anterior, cât şi art. 154 din Codul penal actual, care reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale, fac referire la „pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită“, iar art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 este o dispoziţie cu caracter special faţă de art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ. Aceasta din urmă priveşte doar pedeapsa aplicată, care nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care constituie scopul infracţional organizat, şi nu pedeapsa „prevăzută de lege“, în sensul art. 122 şi art. 141^1 din Codul penal anterior, care, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, este închisoarea de la 5 la 20 de ani, limite faţă de care se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "Dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, sau în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma «pedeapsă prevăzută de lege», a dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară)" Stabileşte că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
