Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.864/1/2023
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele delegat al │
│Ionel │Secţiei de contencios │
│Barbă │administrativ şi fiscal - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucian │- judecător la Secţia de │
│Cătălin │contencios administrativ şi│
│Mihai │fiscal │
│Zamfir │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia de │
│Hrudei │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Doina │- judecător la Secţia de │
│Vişan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Cristinel │- judecător la Secţia de │
│Grosu │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de │
│Florina │contencios administrativ şi│
│Secreţeanu│fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luiza │- judecător la Secţia de │
│Maria Păun│contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Liliana │- judecător la Secţia de │
│Vişan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Elena │- judecător la Secţia de │
│Diana │contencios administrativ şi│
│Tămagă │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia de │
│Mihaela │contencios administrativ şi│
│Voinescu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ştefania │- judecător la Secţia de │
│Dragoe │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Emilia │- judecător la Secţia de │
│Claudia │contencios administrativ şi│
│Vişoiu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alina │- judecător la Secţia de │
│Pohrib │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 martie 2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secţia civilă, în Dosarul nr. 215/96/2023, la care au fost conexate dosarele nr. 1.865/1/2023, nr. 1.866/1/2023, nr. 1.867/1/2023 şi nr. 1.868/1/2023. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: la termenul de judecată din 30 octombrie 2023 a fost amânată judecarea cauzei în vederea înregistrării şi conexării la dosarul pendinte a sesizărilor formulate de Tribunalul Harghita - Secţia civilă, în dosarele nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022, prin care se solicită să se dea o rezolvare de principiu cu privire la aceeaşi problemă de drept - „în vederea dezlegării unei probleme de drept cu privire la art. 13 alin. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990“; sesizările sus-menţionate au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, constituindu-se dosarele nr. 2.667/1/2023 şi, respectiv, nr. 2.668/1/2023; la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. 6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dispune conexarea dosarelor nr. 2.667/1/2023 şi nr. 2.668/1/2023 la dosarul pendinte şi rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 8. Prin Încheierea nr. 4 din 14 iunie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 215/96/2023, Tribunalul Harghita - Secţia civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu: "în vederea dezlegării unei probleme de drept cu privire la art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990" 9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.864/1/2023. 10. Prin Încheierea nr. 4 din 14 iunie 2023, pronunţată în dosarele nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023 şi nr. 548/96/2023, prin Încheierea nr. 4 din 20 septembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 108/96/2023, şi prin Încheierea nr. 7 din 20 septembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 1.388/96/2022, Tribunalul Harghita - Secţia civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la aceeaşi chestiune de drept menţionată la paragraful 8. Sesizările mai sus-menţionate au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.865/1/2023, nr. 1.866/1/2023, nr. 1.867/1/2023, nr. 1.868/1/2023, nr. 2.667/1/2023 şi, respectiv, nr. 2.668/1/2023, fiind conexate la Dosarul nr. 1.864/1/2023. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Actul administrativ atacat 11. Prin deciziile emise de directorul Agenţiei Judeţene pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Harghita („A.J.P.I.S. Harghita“) au fost respinse, ca netemeinice şi nelegale, cererile formulate de reclamanţii din dosarele nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022, prin care aceştia din urmă au solicitat stabilirea calităţii de beneficiari ai dreptului prevăzut de art. 5 alin. (6) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, cu modificările şi completările ulterioare („Decretul-lege nr. 118/1990“), precum şi a indemnizaţiei. Cererea de chemare în judecată 12. Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Tribunalului Harghita - Secţia civilă cu nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.J.P.I.S. Harghita: anularea deciziilor privind respingerea cererii de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ca netemeinice şi nelegale, cu consecinţa stabilirii calităţii de beneficiari ai Decretului-lege nr. 118/1990 pentru perioadele indicate; obligarea pârâtei să emită noi decizii prin care să li se stabilească reclamanţilor calitatea de beneficiari ai drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, precum şi dreptul la indemnizaţia lunară începând cu data depunerii cererii, sume la care se adaugă dobânda legală calculată conform Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare. Întâmpinarea 13. Prin întâmpinările depuse la dosarele indicate mai sus, pârâta A.J.P.I.S. Harghita a solicitat respingerea, ca neîntemeiate, a acţiunilor formulate de către reclamanţi, motivat de faptul că, având în vedere înscrisurile depuse la dosare, raportate la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, în cauze, nu sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate necesare pentru stabilirea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. 14. Ulterior punerii în discuţia părţilor a cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulate de reclamanţi, Tribunalul Harghita - Secţia civilă a dispus, în cadrul dosarelor nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022, sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept redate în cadrul paragrafului 8 din prezenta decizie. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile 15. Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume art. 13 alin. (8): "ART. 13 (...) (8) Împotriva deciziei persoana interesată poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Hotărârea tribunalului este definitivă. Contestaţiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru. (...)" IV. Punctul de vedere al părţilor 16. Punctele de vedere ale reclamanţilor au fost exprimate în cuprinsul cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, formulate de către aceştia din urmă în cadrul dosarelor nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022 aflate pe rolul Tribunalului Harghita - Secţia civilă. 17. Reclamanţii apreciază că intenţia legiuitorului a fost de a reglementa şi de a menţine integral calea de atac prevăzută de dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 554/2004“), şi în materia hotărârilor pronunţate în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990. 18. Faţă de evoluţia în timp a reglementărilor privind căile de atac, norma privind caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în primă instanţă de către secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului nu a suferit nicio modificare legislativă, textul de lege fiind pur şi simplu doar renumerotat. Textul menţionat a fost edictat sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, urmând a fi, astfel, interpretat conform dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012 („Legea nr. 76/2012“). 19. În opinia reclamanţilor, este important a fi avute în vedere aspectele de interpretare sistematică, apoi cele istorice, toate acestea subsumate observării scopul normei. 20. Norma prevăzută de dispoziţiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv ale art. 12^1 din Legea nr. 232/2020 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.036 din 5 noiembrie 2020 („Legea nr. 232/2020“), nu trebuie privită în mod izolat. Sensul normei trebuie identificat în corelare cu ansamblul normelor de drept, cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ şi ale legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, precum şi în evoluţia lor istorică pentru determinarea sensului normei în contextul tuturor normelor cu care aceasta se află în relaţie obiectivă. 21. Pârâta A.J.P.I.S. Harghita nu a exprimat niciun punct de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizărilor. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizările A. Cu privire la admisibilitatea sesizărilor 22. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, faţă de considerentele redate în continuare. 23. Completul de judecată care formulează sesizările este învestit cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă; deşi este vorba de posibilitatea exercitării unei căi de atac parţial devolutive, acest lucru influenţează direct soluţia finală asupra fondului; este o chestiune de drept nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării 24. Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere apreciază că interpretarea corectă este în sensul că hotărârea tribunalului nu este supusă nici apelului şi nici recursului. 25. Formula „Împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990. Hotărârea curţii de apel este definitivă“ a fost introdusă prin Legea nr. 189/2000 de aprobare cu modificări a Ordonanţei Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice („Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999“) şi nu a operat în privinţa Decretului-lege nr. 118/1990, pentru că legea de aprobare a modificat titlul ordonanţei, introducând, practic, o nouă instituţie a despăgubirilor acordate persoanelor persecutate de diferitele regimuri politice care au condus România. Astfel, în aceeaşi perioadă de timp, cauzele legate de Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 au fost judecate în primă instanţă de curţile de apel, iar cele legate de Decretul-lege nr. 118/1990, de tribunale. 26. În ceea ce priveşte Decretul-lege nr. 118/1990, formula „hotărârii definitive“ de primă instanţă a fost introdusă pentru prima dată prin Legea nr. 232/2020 pentru modificarea şi completarea Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, intrată în vigoare începând cu 8.11.2020, adică sub imperiul Codului de procedură civilă din 2010. Ca atare, deoarece raportarea se face la Codul de procedură civilă din 2010 şi având în vedere art. 634 alin. (1) din acelaşi cod, hotărârea nu este supusă nici apelului, nici recursului, aşa cum, de altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a hotărât prin Decizia nr. 6 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017, într-o situaţie similară. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţă comunicată de curţile de apel 27. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că recursul exercitat împotriva hotărârii pronunţate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 este inadmisibil. 28. Această orientare jurisprudenţială se regăseşte în hotărâri definitive pronunţate la nivelul curţilor de apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; Bacău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Braşov - Secţia contencios administrativ şi fiscal; Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal; Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal; Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal; Iaşi - Secţia contencios administrativ şi fiscal; Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Timişoara - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi al tribunalelor Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal; Călăraşi - Secţia civilă; Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal; Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; Sălaj; Tulcea - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Galaţi - Secţia contencios administrativ şi fiscal; Brăila - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Vaslui - Secţia civilă; Prahova - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 29. În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: Curtea de Apel Ploieşti; tribunalele Giurgiu şi Ialomiţa; judecătoriile Iaşi, Paşcani, Hârlău, Răducăneni şi Bolintin-Vale. 30. În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost expuse următoarele argumente. 31. Dispoziţiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt norme speciale derogatorii de la dreptul comun şi, ca atare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, ele sunt de strictă interpretare şi se aplică cu prioritate faţă de normele generale din materia recursului, cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi faţă de normele generale din materia recursului în contenciosul administrativ, cuprinse în art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi suprimă calea de atac a recursului împotriva hotărârii tribunalului în cazul drepturilor reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990. 32. Recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, consacrat de dispoziţiile art. 7 coroborat cu art. 457 alin. (1) din Codul procedură civilă. 33. Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege reprezintă norme juridice de ordine publică, corespunzător principului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţie. 34. Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 27 din Codul de procedură civilă, stabilirea regimului căilor de atac cărora le este supusă o hotărâre se face, în mod necesar, în raport cu legea în vigoare la data la care a început procesul, având relevanţă data înregistrării la instanţă a cererii de chemare în judecată. 35. Nu se poate susţine că Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017, ar legitima folosirea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că această decizie are rolul de a unifica practica în privinţa căii de atac ce se exercită în materia contenciosului administrativ, dar doar în cazul în care legiuitorul a prevăzut o cale de atac. 36. Modificarea Decretului-lege nr. 118/1990 s-a produs ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010 şi ulterior pronunţării Deciziei nr. 17 din 18 septembrie 2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, astfel încât nu subzistă nicio problemă terminologică privind sintagma „definitivă“. Dacă în accepţiunea Codului de procedură civilă din 1865 hotărârea „definitivă“ era susceptibilă de a fi atacată numai cu recurs, nu şi cu apel, în înţelesul Codului de procedură civilă din 2010, sintagma „definitivă“ cu privire la o hotărâre judecătorească semnifică faptul că hotărârea respectivă nu mai poate fi atacată cu recurs. 37. Astfel, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010 (15 februarie 2013), Decretul-lege nr. 118/1990 (versiunea republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009) prevedea, la art. 10 alin. (5), calea de atac a contestaţiei potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Ulterior, însă, prin Legea nr. 232/2020, în vigoare începând cu 8 noiembrie 2020, a fost abrogat art. 10 alin. (5) din Decretul-lege nr. 118/1990 şi a fost introdus art. 12^1 alin. (8) [devenit în urma renumerotării art. 13 alin. (8)], care prevede caracterul definitiv al hotărârii pronunţate de tribunal. 38. Modificarea Decretului-lege nr. 118/1990 care prevede atributul hotărârii de primă instanţă de a fi definitivă reflectă voinţa legiuitorului, care nu mai poate fi supusă niciunei interpretări. 39. Faţă de dispoziţiile art. 59 alin. (1) - (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 24/2000“), dacă legiuitorul ar fi dorit păstrarea dublului grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte contenciosul administrativ generat de aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 ar fi trebuit, ca urmare a modificării, să nu mai păstreze soluţia instanţei ca fiind definitivă, ci să o înlăture. 40. Luând în considerare şi dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că intenţia expresă a legiuitorului a fost „punerea de acord a legislaţiei procesual civile existente“ cu Codul de procedură civilă din 2010, iar trimiterea pe care o face art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 la Codul de procedură civilă va trebui interpretată ca referindu-se la Codul de procedură civilă din 2010. 41. Concluzia este în consens cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Golder c. Regatul Unit), cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale protocoalelor sale adiţionale. 42. Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de normele legale supuse interpretării constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 43. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la toate gradele de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din aceeaşi convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accesa un grad de jurisdicţie. 44. Dispoziţiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt identice cu cele ale art. 8 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999, iar, anterior republicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 13 februarie 2020, textul era corespunzător art. 7 alin. (4) ce prezenta conţinut identic, astfel cum acesta a fost modificat prin art. 33 din Legea nr. 76/2012. Asupra interpretării acestor dispoziţii a fost pronunţată Decizia nr. 6 din 20 martie 2017 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017 (pct. 58-63), dezlegare obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 45. Instanţa de trimitere a făcut referire, totodată, şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, şi nr. 362 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iulie 2019 (paragraful 46). 46. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că hotărârile pronunţate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 pot fi atacate cu recurs la instanţa ierarhic superioară. 47. Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul tribunalelor Iaşi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Buzău - Secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal. 48. În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: Tribunalul Ilfov şi Judecătoria Câmpina. 49. În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost expuse considerentele de mai jos. 50. Având în vedere faptul că hotărârea pronunţată potrivit art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 este definitivă, aşadar, dată fără drept de apel, nefiind exclusă de la incidenţa posibilităţii de a fi atacată cu recurs, conform art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi că este pronunţată în cadrul unei proceduri de judecată ce se desfăşoară conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care prevede, la art. 20 alin. (1), că hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt supuse recursului, se apreciază că este admisibilă calea de atac a recursului împotriva acesteia. 51. O opinie nuanţată a fost exprimată de Tribunalul Ilfov, care apreciază că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv nu se referă la o problemă de drept nouă, dispoziţiile supuse analizei fiind în vigoare încă din anul 1990 (2013, faţă de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă din 2010), iar, în eventualitatea existenţei unei practici neunitare, sesizarea ar trebui să îmbrace forma solicitată de art. 514 din Codul de procedură civilă privind recursul în interesul legii. De asemenea, instanţa de trimitere nu a motivat dificultatea de interpretare a textelor legale incidente, soluţia propusă fiind conformă practicii la nivel naţional. 52. În ceea ce priveşte fondul problemei de drept supuse interpretării, Tribunalul Ilfov apreciază că hotărârile pronunţate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 sunt supuse recursului. 53. Norma prevăzută de art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, respectiv art. 12^1 din Legea nr. 232/2020, nu trebuie privită în mod izolat, sensul normei trebuie identificat în corelare cu ansamblul normelor de drept, cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, precum şi în evoluţia lor istorică, pentru determinarea normei în contextul tuturor normelor cu care aceasta se află în relaţie obiectivă. 54. Menţiunea „definitivă“ (şi nu irevocabilă, corespunzătoare recursului în condiţiile Codului de procedură civilă din 2010) corespunde doar exigenţelor date de Codul de procedură civilă din 1865 şi trebuie interpretată în lumina dispoziţiilor noii reglementări, ale Legii nr. 76/2012, dar şi a deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în materie. 55. Curţile de apel Bucureşti - Secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi pentru achiziţii publice, Oradea, Ploieşti; tribunalele Braşov, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Bihor, Prahova şi Dâmboviţa au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. 56. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifica, la momentul respectiv, practică judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 57. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 6 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2017, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauzele având ca obiect contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de comisiile din cadrul caselor judeţene de pensii sau din cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti nu sunt supuse recursului, hotărârea judecătorească pronunţată în primă instanţă având caracter definitiv.“ 58. Prin Decizia nr. 17 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 27 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privind calea de atac în materia contenciosului administrativ, împotriva hotărârilor pronunţate în această materie poate fi exercitată numai calea de atac a recursului, cu excepţia cazului prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.“ 59. Prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: „Dispoziţiile art. 457 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă.“ VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României 60. În considerentele Deciziei nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 - 4 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a României a reţinut următoarele: "Faptul că art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, nu reglementează accesul la Curtea Supremă de Justiţie pentru părţile nemulţumite de soluţiile pronunţate în urma exercitării căilor de atac menţionate nu înseamnă că liberul acces la justiţie prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituţie este îngrădit, de vreme ce legea reglementează în modalităţile arătate căile de atac. Constituţia nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, inclusiv a recursului la Curtea Supremă de Justiţie, ci statuează principial în art. 128 că: «Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii», iar art. 125 alin. (3) prevede că prin «lege» se stabileşte competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. În acelaşi sens Curtea s-a pronunţat şi prin deciziile nr. 114 din 14 noiembrie 1995 şi nr. 3 din 10 ianuarie 1996, definitive prin Decizia nr. 56 din 14 mai 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 4 iulie 1996. Considerentele care fundamentează deciziile Curţii Constituţionale sus-menţionate subzistă şi în speţa de faţă, întrucât nu există elemente noi care să le infirme şi deci să facă necesară reconsiderarea soluţiei." 61. În considerentele Deciziei nr. 848 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 6 mai 2022, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi ale art. 56 alin. (4) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României a reţinut următoarele: "16. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16).17. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, precitată, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, sau Decizia nr. 375 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 22 august 2016, paragraful 39).18. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că autorul excepţiei a avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, beneficiind, aşadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Mai mult, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, menţionată şi în deciziile Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, sau nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din convenţie, că dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept.19. În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului în această materie, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea reţine că nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, în prezenta cauză, textul legal criticat nu conţine nicio dispoziţie discriminatorie, în măsura în care se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar regimul juridic diferit, constând în faptul că împotriva hotărârilor pronunţate în cererile privitoare la plângerile împotriva actelor executorului judecătoresc nu poate fi exercitată calea de atac a recursului, este determinat de deosebirea de situaţii, care impune soluţii legislative diferite, în vederea asigurării celerităţii soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.20. Totodată, Curtea mai reţine, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezenta cauză, a hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în cererile privitoare la plângerile împotriva actelor executorului judecătoresc. În acest sens sunt Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiţii de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunţată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunţate în materie de carte funciară, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26 (hotărâri pronunţate în materia insolvenţei), prin care Curtea a constatat că existenţa unor reglementări diferenţiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcţie de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre aceste materii. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021, paragraful 23, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022, paragraful 23, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcţie de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ţine de opţiunea legiuitorului." VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 62. Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006 (paragraful 36), s-a reţinut: "36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26)." 63. Pot fi reţinute ca relevante, deopotrivă, considerentele cuprinse în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, şi Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38. 64. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu au fost identificate hotărâri relevante pentru soluţionarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 65. Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că, în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia existenţei unei veritabile probleme de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 66. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 67. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudenţială, următoarele condiţii de admisibilitate necesar a fi îndeplinite cumulativ: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 68. Examinarea condiţiilor în care poate fi declanşat prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidenţă faptul că, în cazul concret al prezentei sesizări, doar unele dintre cerinţele legale mai sus enunţate se verifică. 69. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că, în cauză, sunt îndeplinite primele două condiţii de admisibilitate. Astfel, instanţa de trimitere este Tribunalul Harghita - Secţia civilă, aceasta făcând parte din categoriile de entităţi cărora art. 519 din Codul de procedură civilă le conferă dreptul de a declanşa procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 70. Instanţa menţionată este învestită cu soluţionarea litigiului în ultimă instanţă, într-un litigiu în materia stabilirii drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 dat prin lege în competenţa exclusivă a tribunalului, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată va fi definitivă în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 71. Totodată, din verificările efectuate rezultă că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii, în problema de drept care formează obiectul sesizării. 72. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma „chestiune de drept“, la care face referire textul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie pusă în corelaţie cu gradul de dificultate pe care îl ridică aceasta, nefiind suficient să fie identificată, în soluţionarea unei cauze, o problemă litigioasă, chiar având caracter de noutate, dacă ea nu este susceptibilă, prin aspectele relevate, de a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare. 73. În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept şi aceea ca problema pusă în discuţie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, în practica instanţei supreme s-a reţinut că aceasta trebuie să constea într-o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017, Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018, Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59, Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 36). 74. Sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei. 75. Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65) s-a mai reţinut că „problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), reclamă (...) o chestiune juridică reală, care ridică probleme de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura hotărârii prealabile, şi nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu. (...) Cum interpretarea normelor de către judecător implică tocmai acel procedeu logico-judiciar de stabilire a conţinutului şi sensului acestor norme, chestiunea de drept trebuie să suscite serioase dificultăţi care ar împiedica pronunţarea soluţiei şi nu simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei.“ 76. Tot în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că, pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să justifice în mod real recurgerea la mecanismul hotărârii prealabile, este necesar să se constate „caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare“ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42). 77. Prin urmare, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, a caracterizării aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi al aplicării, precum şi obligaţia identificării aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond. 78. Rolul completului care dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este acela de a releva norma şi felul în care, din cauza complexităţii sau, dimpotrivă, a precarităţii reglementării, aceasta poate primi interpretări diferite şi ar putea avea ca rezultat o jurisprudenţă neunitară. 79. Instanţa care formulează actul de sesizare trebuie să prezinte argumentele care susţin interpretările aflate în opoziţie pentru a demonstra dificultatea pe care o are în a determina evidenţa unei anumite interpretări şi, astfel, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare. Cu alte cuvinte, încheierea de sesizare trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept şi asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente. 80. În acest context, se observă că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990, nu a arătat în ce constau dificultăţile de interpretare a acestor dispoziţii legale, neargumentând caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor legale puse în discuţie în cauză şi, astfel, nu a motivat, efectiv, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate. 81. Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, „(...) Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 82. Or, din cuprinsul încheierilor de sesizare ce formează obiectul prezentului dosar şi al dosarelor conexate la acesta lipsesc cu desăvârşire argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate. 83. Astfel, instanţa de trimitere nu are în vedere, în realitate, vreo dificultate decurgând din complexitatea, neclaritatea sau dualitatea unui text de lege şi nu arată circumstanţele sau dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale menţionate sau care ar conferi potenţialul de dificultate impus de art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă. 84. De altfel, din analiza jurisprudenţei naţionale comunicate de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi rezultă existenţa unei practici majoritare (paragraful 28) în sensul interpretării redate la paragraful 27 din prezenta decizie (însuşită, de altfel, şi de către instanţa de trimitere), interpretarea contrară (paragraful 46) fiind redusă la câteva hotărâri judecătoreşti (paragraful 47) şi modificată, în majoritatea cazurilor, de către instanţele superioare, prin respingerea ca inadmisibil a recursului exercitat împotriva hotărârii pronunţate în temeiul art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990. 85. Atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege. 86. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privind admisibilitatea sesizării, iar mecanismul reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi valorificat, motiv pentru care, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Tribunalul Harghita - Secţia civilă în dosarele nr. 215/96/2023, nr. 174/96/2023, nr. 547/96/2023, nr. 176/96/2023, nr. 548/96/2023, nr. 108/96/2023 şi nr. 1.388/96/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept cu privire la dispoziţiile art. 13 alin. (8) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 noiembrie 2023. Preşedintele completului, judecător Ionel Barbă, preşedintele delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Magistrat-asistent, Elena-Mădălina Ivănescu --------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
