Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.364/1/2017
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Gabriela │- vicepreşedintele Înaltei │
│Elena │Curţi de Casaţie şi │
│Bogasiu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Doina │- pentru preşedintele │
│Popescu │delegat al Secţiei I civile│
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Lala │civilă │
│Cristescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Creţu │- judecător la Secţia I │
│Dragu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Viorica │- judecător la Secţia I │
│Cosma │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Tăbârcă │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ileana │- judecător la Secţia a │
│Izabela │II-a civilă │
│Dolache │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Paulina │- judecător la Secţia a │
│Lucia │II-a civilă │
│Brehar │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina│II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia a │
│Brânzan │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a │
│Isailă │II-a civilă │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.364/1/2017, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: - întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în cazul acţiunilor care au ca obiect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, atunci când acţiunea este promovată de mamă în numele minorului, iar judecata nu s-a finalizat pe fond; – norma de drept aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare; – aplicabilitatea prevederii din art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului, şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 30 martie 2017, în Dosarul nr. 258/208/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 8 mai 2017 cu nr. 1.364/1/2017. II. Expunerea succintă a procesului 3. Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş cu nr. 258/208/2016, reclamanta X, în calitate de reprezentant legal al minorului Y, a chemat în judecată pe pârâtul Z, solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să se constate că pârâtul este tatăl minorului, născut la 27 mai 2000; să fie obligat pârâtul la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 1/4 din veniturile pe care le realizează sau, în situaţia în care nu realizează venituri, la nivelul venitului minim pe economie, „de la data introducerii acţiunii în anul 2000“; de asemenea, pârâtul să fie obligat la plata pretenţiilor civile în cuantum de 9.000 lei, conform tranzacţiei încheiate la 11 ianuarie 2001, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. 4. În motivarea cererii reclamanta a arătat că minorul este rezultatul unei relaţii avute cu pârâtul în anul 1999. În anul 2000 a formulat la Judecătoria Caransebeş o acţiune prin care a solicitat stabilirea paternităţii, în Dosarul nr. xxxx/C/2000. La primul termen de judecată, respectiv 11 ianuarie 2001, pârâtul a recunoscut că este tatăl minorului, instanţa luând act de această recunoaştere, iar cu privire la pretenţii au încheiat o tranzacţie, prin care pârâtul s-a obligat să îi achite o sumă globală de 90.000.000 lei (ROL), în trei rate lunare, iar în situaţia în care nu se va achita suma, cauza se va repune pe rol. Pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, iar la data de 2 decembrie 2015 s-a înregistrat cererea de repunere pe rol a cauzei. Judecătoria Caransebeş, prin adresa nr. 4.339 din 4 decembrie 2015, i-a comunicat faptul că această cauză a fost perimată prin Sentinţa civilă nr. xxx/2002, motiv pentru care a promovat prezenta acţiune. 5. În drept şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 424-428 şi art. 2.267 din Codul civil. 6. În temeiul art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, raportat la dispoziţiile art. 60 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul familiei). 7. Pârâtul a apreciat că reclamanta în mod greşit şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 424-428 din Codul civil, întrucât în cauza de faţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului familiei, copilul fiind născut în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Codului civil (2011). 8. În această situaţie, conform dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), acţiunea de stabilire a filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare. 9. Referitor la cel de-al treilea capăt de cerere, a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în pretenţii, întrucât prin acest capăt de cerere reclamanta solicită obligarea sa la plata sumei de 9.000 lei [90.000.000 lei (ROL)], ce ar reprezenta pretenţii civile, în baza tranzacţiei încheiate la data de 11 ianuarie 2001; or, termenul legal de 3 ani în care reclamanta putea să obţină, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, obligarea pârâtului la plata acestei sume s-a împlinit şi a fost depăşit cu mult. 10. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât nu este tatăl minorului, nu a întreţinut relaţii intime cu reclamanta. 11. La data de 26 mai 2016, în temeiul art. 201 alin. (2) din Codul de procedură civilă, reclamanta a depus la dosar un răspuns la întâmpinare prin care a susţinut că acţiunea nu este prescrisă, întrucât a fost pornită în termenul prevăzut de lege, adică într-un an de zile de la naşterea copilului, potrivit art. 60 din Codul familiei. Minorul s-a născut la 27 mai 2000, iar acţiunea a fost promovată la 5 septembrie 2000. Consideră că această cauză nu putea fi suspendată în mod legal, deoarece era o acţiune personală, de clarificare a situaţiei juridice a minorului privind filiaţia faţă de tată. Cu atât mai mult, reclamanta nu putea să renunţe la judecată. 12. Apreciază că prescripţia dreptului material la acţiune privind stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, în baza art. 60 din Codul familiei, a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată din data de 5 septembrie 2000, iar această întrerupere este actuală şi la data promovării prezentei acţiuni, pentru că instanţa de judecată trebuia să se pronunţe pe fondul cauzei, iar nu să dispună suspendarea acesteia, iar, după ce a suspendat cauza în mod nelegal, trebuia obligatoriu să comunice încheierea de suspendare către reclamantă, or dovada comunicării nu există. 13. Concluzionează că prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată formulată la 5 septembrie 2000, iar noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă. 14. Cât priveşte pretenţiile, arată că tranzacţia încheiată la 11 ianuarie 2001 a avut ca obiect pensia de întreţinere datorată copilului până la vârsta de 18 ani, iar obligaţia de întreţinere revine în sarcina pârâtului de la data chemării în judecată, adică 5 septembrie 2000, şi până la zi şi trebuie îndeplinită lună de lună, potrivit dispoziţiilor art. 86 şi art. 94 din Codul familiei. 15. Astfel, dacă acţiunea în stabilirea paternităţii nu este prescrisă, nici capătul de cerere accesoriu nu este prescris. 16. Prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 15 septembrie 2016, Judecătoria Caransebeş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea introductivă. 17. Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut în esenţă că, deşi prin acţiune reclamanta a invocat prevederile art. 424-428 şi art. 2.267 din Codul civil, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 60 şi următoarele din Codul familiei, conform art. 47 din Legea nr. 71/2011, datorită faptului că minorul a fost născut anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil. 18. Potrivit 60 alin. 1 din Codul familiei, „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului“. 19. Prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei (Legea nr. 288/2007), la art. 60 s-a introdus alin. (4), potrivit căruia „acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia“, iar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007 şi s-a constatat că sintagma „Dispoziţiile prezentei legi privind acţiunea în tăgăduirea paternităţii, (....), sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată“ este neconstituţională. 20. Instanţa de fond a reţinut că în materia stabilirii paternităţii legislaţia naţională a cunoscut mai multe etape: art. 60 din Codul familiei, referitor la perioada în care acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii acestuia, cu ipotezele particulare prevăzute de alin. 2 şi 3, referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie; art. 60 din Codul familiei, modificat şi completat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, care a prevăzut că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia (8 noiembrie 2007 - 1 octombrie 2011); art. 427 alin. (1) din Codul civil care, de asemenea, instituie imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii promovată de copil, aplicabil copiilor născuţi după data de 1 octombrie 2011, potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 (începând cu data de 1 octombrie 2011 până în prezent). 21. Dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp. 22. Astfel, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile în materia stabilirii paternităţii de la data naşterii copilului, adică art. 60 alin. 1 din Codul familiei, potrivit cărora acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la data naşterii acestuia. 23. Actuala reglementare - art. 427 alin. (1) din Codul civil (în vigoare din 1 octombrie 2011) - conţine o altă abordare, conform căreia dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului. Potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011, această dispoziţie este aplicabilă numai în cazul copiilor născuţi după intrarea în vigoare a legii noi - 1 octombrie 2011. De altfel, chiar în absenţa prevederii exprese conţinute în art. 47 din Legea nr. 71/2011, art. 427 alin. 1 din Codul civil nu era aplicabil în speţă, în temeiul principiului neretroactivitaţii legii civile, consacrat de art. (1) din Codul civil din 1864, reluat prin art. 6 alin. (1) din actualul Cod civil, fiind consfinţit totodată şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României. 24. În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei privind promovarea acţiunii în termenul legal, instanţa de fond a constatat că hotărârea de perimare a intrat în puterea lucrului judecat. Argumentele reclamantei privind termenul de prescripţie ar fi fost întemeiate în condiţiile în care aceasta ar fi introdus o nouă acţiune în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de perimare. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că faptul generator al situaţiei juridice este naşterea copilului, nu demersul de stabilire a paternităţii. 25. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, reiterând susţinerile făcute în faţa instanţei de fond. 26. La 30 martie 2017, apelanta-reclamantă, prin apărător, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu privire la problema de drept ce face obiectul apelului. 27. Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată, instanţa de apel a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept arătată. Nu s-a dispus suspendarea judecăţii, aşa cum prevede art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 28. Ca urmare a restituirii sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, Tribunalul Caraş-Severin a pronunţat Încheierea din 27 aprilie 2017, prin care a dispus aceleaşi măsuri, cu luarea în considerare a observaţiilor instanţei supreme. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 29. Asemenea motive nu au fost reţinute prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere limitându-se la enumerarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 30. Apelanta-reclamantă, prin avocat, a apreciat că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei aparţine copilului, nu mamei, astfel că nu poate fi suspendată şi nu se poate renunţa la judecată, întrucât priveşte stabilirea statutului civil al copilului, vizând un interes major al acestuia. A invocat Decizia nr. 1.184 din 9 septembrie 1978 a Tribunalului Suprem şi Decizia nr. 74 din 17 ianuarie 1990 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia civilă. A susţinut că introducerea acţiunii întrerupe prescripţia, iar o nouă prescripţie nu începe să curgă atât timp cât hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă. Susţine că instanţa nu ar fi putut să suspende judecata fără înştiinţarea autorităţii tutelare şi nici nu putea să constate perimarea. 31. După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au comunicat, în scris, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 32. Completul de judecată învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 258/208/2016 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia I civilă nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 33. Jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara - Curtea a comunicat că, exceptând dosarul Tribunalului Caraş-Severin în care s-a formulat sesizarea, nicio altă instanţă din raza sa de competenţă nu a confirmat existenţa unor dosare pe rol, soluţionate sau suspendate, în care să fi fost luate în discuţie aspectele ce constituie temeiul sesizării. Au fost exprimate următoarele opinii teoretice: din moment ce dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este imprescriptibil, nu se poate pune problema întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei; imprescriptibilitatea acţiunii se aplică şi situaţiei copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil. Ca argument pentru această din urmă opinie se invocă art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care obligă la aplicarea, cu prioritate, a pactelor şi tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, atunci când există neconcordanţă între acestea şi legile interne. De asemenea s-a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 873 din 23 decembrie 2008 (Decizia nr. 1.345/2008). 34. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară A. Cu privire la caracterul întreruptiv de prescripţie al primei acţiuni în constatarea paternităţii copilului, formulată de mamă, care nu a fost soluţionată pe fond Curtea de Apel Bucureşti a comunicat opinia majorităţii instanţelor arondate, care au arătat că prima acţiune nu putea întrerupe prescripţia, faţă de dispoziţiile art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. 1 lit. b) din acelaşi act normativ operând cu condiţia admiterii acţiunii, şi nu în cazul constatării perimării acesteia. Dimpotrivă, punctul de vedere unanim al judecătorilor Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este că în cauza în care s-a formulat sesizarea nu s-a pronunţat o hotărâre de dezînvestire, încheierea de suspendare nu s-a comunicat în vederea exercitării recursului şi, cât timp nu operează perimarea, cursul prescripţiei este întrerupt ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil speţei. Au opinat în sensul întreruperii prescripţiei şi judecătorii secţiilor a IV-a civilă şi a V-a civilă de la Tribunalul Bucureşti şi cei ai Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fără a aduce argumente în sprijinul acestui punct de vedere. Aceeaşi opinie este exprimată şi de Judecătoria Zalău, care arată că acţiunea, chiar nefinalizată printr-o soluţie în fond, constituie o ieşire din pasivitate; dacă s-ar aprecia altfel, s-ar aplica sancţiunea prescripţiei pentru copilul care nu este direct responsabil de soarta procesului sau de modul de gestionare a acestuia. B. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 427 din Codul civil şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a actului normativ, cu consecinţe asupra caracterului prescriptibil/ imprescriptibil al acţiunii O parte a instanţelor a apreciat că dreptul material la acţiunea în stabilirea paternităţii trebuie recunoscut tuturor subiecţilor de drept aflaţi în această situaţie juridică, indiferent de data naşterii, fără a considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului de lege ar interveni la momentul intrării în vigoare a normei juridice şi s-ar aplica situaţiilor juridice ale copiilor existenţi şi născuţi anterior acestui moment (Tribunalul Neamţ, Tribunalul pentru minori şi familie Braşov). S-a apreciat că acţiunii pendinte la instanţa de trimitere îi sunt aplicabile prevederile art. 427 din Codul civil; aşadar, acţiunea este imprescriptibilă extinctiv pentru următoarele argumente: situaţia copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil se încadrează în norma de excepţie de la art. 5 din Legea nr. 71/2011; efectele admiterii unei asemenea acţiuni sunt constitutive, iar nu declarative, astfel încât să opereze ex tunc, ceea ce face incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011; aceeaşi opinie a fost fundamentată şi pe incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din Codul civil, în aplicarea cărora sa considerat că acţiunea pendinte este supusă nomelor legii noi; soluţia imprescriptibilităţii acţiunii a fost justificată, într-un alt registru, prin aceea că înlăturarea de la aplicare a art. 60 din Codul familiei, în forma în vigoare la data naşterii copilului, se impune faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 697 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 138 din 23 februarie 2017; aceeaşi soluţie a fost susţinută şi de argumente deduse din principiul interesului superior al copilului, din necesitatea protecţiei dreptului fundamental prevăzut de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; respectarea vieţii de familie impune luarea unor măsuri legislative de către autorităţile naţionale competente, în aşa fel încât realitatea biologică şi cea socială a unor legături între un bărbat şi copilul care pretinde că este al lui să prevaleze asupra unor prezumţii legale, ale căror efecte sunt contrare atât faptelor stabilite cu certitudine, cât şi voinţei tuturor persoanelor implicate. Au fost invocate Cauza Katte Klitsche de la Grange contra Italiei din 27 octombrie 1994 şi Cauza Călin şi alţii contra României (secţiile a IV-a şi a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti, tribunalele Ialomiţa, Giurgiu şi Teleorman, judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3 şi 5 Bucureşti, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Făgăraş, Tribunalul Covasna - deciziile nr. 354/A din 7 iunie 2016, definitivă, nr. 285 din 9 mai 2017, definitivă, Judecătoria Turda, Judecătoria Babadag - sentinţele nr. 290 din 4 august 2015, nr. 117 din 1 martie 2016 şi nr. 162 din 29 martie 2016, definitive prin renunţare la calea de atac, nr. 473 din 27 octombrie 2015, definitivă prin neapelare, Judecătoria Slatina - Încheierea din 19 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.277/311/2014, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Argeş, care depune sentinţele Judecătoriei Topoloveni nr. 400 din 18 aprilie 2013, definitivă prin respingerea apelului; nr. 843 din 4 iulie 2014, definitivă prin respingerea apelului; nr. 763 din 18 iunie 2014, definitivă prin neapelare; sentinţele Judecătoriei Curtea de Argeş nr. 336 din 22 martie 2011, irevocabilă prin respingerea recursului, şi nr. 762 din 17 iunie 2011, irevocabilă; sentinţele Judecătoriei Câmpulung nr. 1.208 din 27 iunie 2012 şi nr. 1.543 din 4 septembrie 2013, irevocabile, Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Suceava, Judecătoria Săveni - Sentinţa nr. 828 din 1 octombrie 2014, definitivă prin neapelare, Curtea de Apel Târgu Mureş). Alte instanţe au apreciat că dispoziţiile art. 427 din Codul civil nu se aplică copiilor născuţi înaintea intrării în vigoare a actului normativ (Judecătoria Bacău, Judecătoria Braşov, Judecătoria Rupea, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Buftea, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Roşiori de Vede, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Cluj, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Caracal, Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă, Decizia nr. 200A din 2 septembrie 2014, definitivă prin Decizia nr. 205 din 15 septembrie 2015 a Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă, Judecătoria Fălticeni - sentinţele nr. 522 din 18 februarie 2015, definitivă prin neapelare, nr. 869 din 5 mai 2016, definitivă prin neapelare, nr. 621 din 13 martie 2013, definitivă prin nerecurare, nr. 2.122 din 27 octombrie 2015, definitivă prin neapelare). S-a opinat că dispoziţia legală aplicabilă în materia stabilirii paternităţii este cea în vigoare la momentul naşterii copilului a cărui paternitate se solicită a fi stabilită, raportat la principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp, aşadar art. 60 alin. 1 din Codul familiei. Art. 427 din Codul civil nu este aplicabil copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a legii noi, faţă de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 71/2011, dar şi faţă de principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 din Codul civil de la 1864, art. 6 alin. (1) din Codul civil şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. S-a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, care tranşează definitiv problema categoriei de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007, adică doar celor născuţi după intrarea în vigoare a actului normativ. 35. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 36. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii textelor de lege supuse interpretării în prezenta cauză. 37. Pronunţându-se însă în repetate rânduri^1 asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 60 din Codul familiei, Curtea Constituţională a reţinut că, în ceea ce priveşte termenul de prescripţie stabilit prin aceste prevederi, el se fundamentează pe mai multe raţiuni, precum necesitatea de a nu lăsa prea mult timp în nesiguranţă starea civilă a copilului, grija de a nu lipsi minorul de întreţinerea la care este îndreptăţit din partea tatălui, valorificarea probelor existente a căror conservare ar fi afectată de trecerea timpului sau evitarea eventualelor scandaluri şi şantaje ce ar putea fi provocate de stabilirea stării civile a copilului.────────── ^1Deciziile Curţii Constituţionale nr. 880 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 3 august 2010, nr. 201 din 10 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, nr. 1.567 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2012 etc.────────── 38. Curtea a apreciat, de altfel, că prevederile de lege criticate reglementează preocuparea statului de a apăra interesele mamei şi ale copilului, care se realizează şi prin acţiunea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei. 39. Instituţia ocrotirii copilului este reglementată şi în acte internaţionale la care România este parte: Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice etc. Aşa fiind, preocuparea statului de a ocroti copilul nu aduce atingere valorilor apărate de Constituţie, ci, dimpotrivă, dă expresie respectării şi garantării drepturilor lui. 40. Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu încalcă nici dreptul la un proces echitabil, întrucât instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, asigură stabilitatea raporturilor juridice civile. În acest context nu se poate reţine nici contradicţia textului criticat cu dispoziţiile constituţionale ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă. 41. Ulterior, prin Decizia nr. 697 din 29 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 60 alin. 1 din Codul familiei, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 288/2007, şi a constatat că sunt constituţionale în măsura în care nu privesc acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei introdusă de copil. Instanţa de contencios constituţional a reţinut că prevederile de lege criticate instituie un obstacol insurmontabil în demersul persoanei interesate de a-şi stabili date esenţiale referitoare la propria identitate, ceea ce aduce atingere dreptului la viaţa familială şi privată. Astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Odièvre împotriva Franţei, paragraful 42), dreptul de a-şi cunoaşte originile - în ipoteza de faţă, prin stabilirea paternităţii din afara căsătoriei -, îşi are fundamentul în interpretarea extensivă a noţiunii de viaţă privată, iar obţinerea informaţiilor indispensabile pentru descoperirea adevărului asupra unui aspect important al identităţii personale şi pentru disiparea tuturor incertitudinilor în această privinţă este considerată un interes vital, protejat prin Convenţie (Cauza Mikulić împotriva Croaţiei, mai sus amintită, paragrafele 64 şi 65). 42. Relevantă pentru cauza de faţă este şi Decizia nr. 1.345 din 9 decembrie 2008, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 288/2007, potrivit cărora „Dispoziţiile prezentei legi privind [...], precum şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată“, constatându-se că aceste dispoziţii legale contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 43. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat, în principal, că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 44. Prealabil analizei condiţiilor esenţiale prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, care trebuie întrunite cumulativ pentru admisibilitatea sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă nerespectarea de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“ 45. Aşadar, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei pronunţă o încheiere care trebuie să conţină argumentele pentru care sesizarea este considerată admisibilă, referitoare la judecarea pricinii în ultimă instanţă, la intervenirea unei chestiuni de drept necesar a fi lămurită, la legătura acesteia cu fondul cauzei, la noutatea chestiunii de drept şi la condiţia nestatuării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 46. De asemenea, încheierea de sesizare trebuie să conţină punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor asupra chestiunii de drept. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca instanţa de trimitere să formuleze o simplă întrebare referitoare la felul în care trebuie interpretată o anumită dispoziţie legală, ci trebuie să demonstreze de ce această dispoziţie devine problematică atunci când urmează a fi aplicată în practică. 47. Norma procedurală privitoare la actul de sesizare a instanţei supreme este clară şi are caracter imperativ, astfel încât este fără putinţă de tăgadă că încheierea pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea cauzei trebuie să cuprindă obligatoriu motivele care susţin admisibilitatea procedurii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea. 48. În cazul de faţă, prin Încheierea de sesizare din 30 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în Dosarul nr. 258/208/2016, au fost doar enumerate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără ca în cuprinsul acesteia să se regăsească motivele care susţin admisibilitatea sesizării şi nici punctul de vedere exprimat de completul învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, din încheiere lipsind orice raţionament juridic care să cuprindă delimitarea şi relaţionarea normelor indicate, de natură să conducă la concluzia că este vorba despre identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate, care să necesite preventiv o rezolvare de principiu, în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie. 49. Aşadar, instanţa de trimitere ar fi trebuit să fie preocupată nu doar de primirea unui răspuns la îndoielile sale privind textul de lege aplicabil speţei deduse judecăţii, ci de a-l identifica şi de a realiza, prealabil acestei trimiteri, un examen riguros al îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. De asemenea avea obligaţia de a face o interpretare proprie a textului de lege în dezbatere, considerat incident, ce urma a fi reflectată în punctul de vedere al completului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă. 50. În acest sens, în doctrină s-a subliniat că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care odată aplicată în cauze concrete ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. 51. De asemenea s-a subliniat că, pentru a se evita abuzul procesual, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă trebuie să se facă printr-o motivare temeinică. 52. În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că încheierea care nu cuprinde motivele ce susţin admisibilitatea sesizării şi punctul de vedere al completului asupra chestiunii de drept nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare legal întocmit şi, deci, nu ar putea declanşa o examinare pe fond a problemei de drept supusă dezbaterii în cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile^2.────────── ^2 Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016 etc.────────── 53. Analizând, în continuare, regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 54. Neîndeplinirea unei singure condiţii dintre cele enumerate face de prisos analiza celorlalte cerinţe. 55. De aceea, în prezenta cauză urmează a se verifica cerinţa referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. În acest context al analizei, faţă de susţinerile părţilor, de considerentele şi soluţia pronunţată de prima instanţă în cauză, dar şi de criticile deduse judecăţii în apel, se impun, cu precădere, unele clarificări cu privire la modul în care completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă a identificat problema de drept susceptibilă de interpretări diferite, pentru care este necesară o rezolvare de principiu în această procedură. 56. Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“. În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Aşadar, chestiunea de drept invocată trebuie să privească neapărat interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 57. Punerea în mişcare a mecanismului hotărârii prealabile presupune, totodată, ca întrebarea titularului sesizării să vizeze o chestiune de drept punctuală, şi nicidecum întreaga problematică a unui text de lege. 58. Prin sesizarea de faţă se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai întâi, să se pronunţe cu privire la caracterul întreruptiv de prescripţie al primei acţiuni în stabilirea paternităţii minorului din afara căsătoriei, formulată de mamă în anul 2000, acţiune care nu a fost soluţionată pe fond, ci s-a constatat perimarea sa. Această solicitare nu vizează interpretarea unui text de lege neclar, în sensul considerentelor de mai sus, ci, mai degrabă, probleme ridicate de situaţia de fapt reţinută în speţă, de apreciere a circumstanţelor cauzei, ceea ce conduce practic la soluţionarea dosarului, dată fiind soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pronunţată de prima instanţă, criticată de reclamantă prin apel. 59. Aşadar, în cazul analizat, prima problemă cuprinsă în întrebarea prealabilă nu vizează o veritabilă chestiune de drept născută dintr-un text de lege incomplet, lacunar, susceptibil de interpretări diferite, ci o problemă de apreciere a circumstanţelor de fapt. 60. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat în mod clar că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie calificată, specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text de lege, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile, nu orice problemă putând face obiectul unei astfel de sesizări. 61. Cea de-a doua întrebare adresată, respectiv ca „instanţa supremă să se pronunţe asupra normei de drept care ar fi aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Codului familiei, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011“, apare ca improprie, în condiţiile în care mecanismul întrebării prealabile reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie utilizat pentru tranşarea, în concret, a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, acesta fiind creat pentru a-i facilita judecătorului doar interpretarea, lămurirea unui text de lege anume indicat, susceptibil de interpretări diferite, pentru a preîntâmpina apariţia practicii neunitare, iar nu pentru a-i arăta care este norma de drept aplicabilă în speţă. 62. Aşa cum în mod constant s-a reţinut în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dificultatea serioasă a problemei de drept nu îl scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca. 63. Din această perspectivă, identificarea problemei de drept care poate forma obiectul pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie examinată şi prin raportare la obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona cererile de competenţa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile, obligaţie consacrată în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. 64. În procesul aplicării legii civile, interpretarea legii reprezintă o etapă necesară, în scopul de a stabili conţinutul şi sensul normei şi a o putea aplica situaţiei de fapt conturate în cazul dedus judecăţii. 65. Scopul mecanismului hotărârii prealabile îl constituie prevenirea practicii judiciare neunitare, prin dezlegarea de principiu a unor probleme de drept corect identificate, iar nu soluţionarea cererii de chemare în judecată în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile. Acesta din urmă este atributul judecătorului cauzei care, în orice ipoteză, chiar şi atunci când legea nu prevede dispoziţii exprese pentru rezolvarea cererii sau este incompletă, va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunţând o soluţie. 66. În cazul în care legea este neclară, judecătorul are obligaţia de a o interpreta în conformitate cu principiile de drept, în vederea aplicării în cazul dedus judecăţii şi, numai în această situaţie, în scopul prevenirii unei jurisprudenţe neunitare în materie, se poate pune problema eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 67. De aceea, în cadrul acestei proceduri, instanţa supremă nu poate răspunde punctual ultimei probleme de drept, respectiv „aplicabilitatea prevederii art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului, şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil“, deoarece aceasta reprezintă însăşi problema litigioasă asupra căreia apelanta-reclamantă a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe, ce trebuie tranşată de judecătorul cauzei, şi nicidecum o chestiune de drept care trebuie lămurită de principiu în procedura reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă. 68. De altfel, textul art. 427 alin. (1) din Codul civil - „Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului“ este foarte clar, motiv pentru care nici nu se solicită interpretarea acestei norme, ci numai dacă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, adică în cazul de speţă. 69. În dosarul cu care a fost legal învestită, instanţa de trimitere se confruntă cu problema identificării normei legale aplicabile acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut la data de 27 mai 2000, deci anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Codului civil, respectiv cu problema prescriptibilităţii/imprescriptibilităţii unei asemenea acţiuni, pornită de mamă în numele minorului, în calitate de reprezentant legal, la data de 1 februarie 2016. 70. Or, problema identificării legii aplicabile tuturor situaţiilor care se subsumează ipotezei normei, dar şi orice raţionament juridic care să cuprindă delimitarea şi relaţionarea normelor juridice aflate în conflict este o chestiune de judecată de competenţa exclusivă a completului legal învestit cu soluţionarea cauzei. De asemenea, pe baza unor justificări obiective şi rezonabile, tot judecătorul cauzei este competent să spună dacă norma de drept ce se aplică este convenţională sau dacă intră în conflict cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 71. Reamintind că obiectul procedurii prealabile constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare, care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, finalitatea demersului constând în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării acţiunii - atribut exclusiv al instanţei de drept comun, singura competentă să „spună dreptul“ în cauza dedusă judecăţii -, nefiind permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să se manifeste în acest sens. 72. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă în Dosarul nr. 258/208/2016 pentru pronunţarea hotărârii prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: - întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în cazul acţiunilor care au ca obiect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, atunci când acţiunea este promovată de mamă în numele minorului, iar judecata nu s-a finalizat pe fond; – norma de drept aplicabilă în cazul copilului născut înainte de intrarea în vigoare a Codului civil şi de abrogarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 427 din Codul civil, cu aplicarea art. 6 alin. (6) din Codul civil şi art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare; – aplicabilitatea prevederii din art. 427 din Codul civil, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în stabilirea paternităţii pe timpul vieţii copilului şi copiilor născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 octombrie 2017. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
