Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, obiecţie formulată de 54 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.303 din 14 decembrie 2023 şi formează obiectul Dosarului nr. 3.541A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine, mai întâi, că legea criticată contravine art. 47 şi art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie. În acest sens, se arată că, în conformitate cu principiile constituţionale de administrare a bunurilor publice, nu societăţile concesionare, ci autoritatea publică ar trebui să fie entitatea responsabilă pentru subconcesionarea bunurilor proprietate publică. Deşi propunerea legislativă votată prevede că subconcesionarea se aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, acest mecanism contravine structurii adecvate de responsabilitate. În contextul actual, rolurile autorităţii publice şi societăţilor sunt inversate. Un bun proprietate publică dat în concesiune unei societăţi, în cazul în care acesteia nu îi este necesar sau nu îl poate folosi, ar trebui returnat autorităţii publice, care are competenţa de a decide ulterior asupra utilizării sau asupra modului de a dispune de acesta. 4. Se arată că art. 136 din Constituţie instituie atât principiul inalienabilităţii bunurilor proprietate publică, cât şi regula administrării acestora de către regii autonome ale statului sau instituţii publice, concesionarea apărând ca o excepţie. De aceea, reglementarea concesionării ar trebui să ţină seama de principiile constituţionale care guvernează regimul proprietăţii publice. 5. În cazul în care o concesiune nu îşi atinge obiectivele stabilite, autoritatea competentă ar trebui să aibă prerogativa de a iniţia un nou proces de concesionare. Societatea concesionară nu îşi poate asuma rolul de a căuta potenţiali clienţi sau subcontractori pentru bunul respectiv, pentru ca ulterior să solicite doar o aprobare formală din partea autorităţii. Societatea în cauză nu poate deţine autoritatea legală de a iniţia acţiuni referitoare la gestionarea bunurilor statului, nesocotindu-se principiile de administrare eficientă şi transparentă a proprietăţii publice. 6. De asemenea, neconstituţionalitatea noilor prevederi introduse derivă din lipsa de previzibilitate în ceea ce priveşte reglementarea subconcesionării. Astfel, nu este clar definit intervalul temporal în care societatea concesionară este autorizată să subconcesioneze bunul proprietate publică. Această ambiguitate ridică întrebări esenţiale privind constituţionalitatea textului: dacă societatea intenţionează să subconcesioneze bunul încă din primul an de concesionare, se pune problema capacităţii sale iniţiale de a finaliza lucrarea asumată prin contractul iniţial de concesionare. În schimb, dacă subconcesionarea este permisă sau are loc în ultimul an de concesionare, se ridică întrebarea legitimităţii, legalităţii şi eficienţei unei astfel de acţiuni întârziate, atunci când scopul concesionării trebuia să fie deja împlinit. Această incertitudine în cadrul legislativ afectează principiile de administrare eficientă şi responsabilă a bunurilor publice şi în mod special drepturile cetăţenilor de a beneficia de lucrări şi servicii publice de calitate. 7. De altfel, referitor la durata subconcesiunii, raportat la faptul că o concesiune se poate încheia pe maximum 49 de ani, precizează că în cazul subconcesiunii nu este prevăzută o durată maximă şi că subconcesiunea peste termen nu va fi o modalitate care să ducă la prelungirea concesiunii. 8. Conform art. 47 şi art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie, autorităţile publice ar trebui să se concentreze pe administrarea responsabilă şi transparentă a serviciilor publice. Mandatul principal al statului nu îl reprezintă crearea şi implementarea de strategii pentru obţinerea de profit, ci asigurarea unei gestionări eficiente şi transparente a resurselor şi a serviciilor în numele şi pentru beneficiul cetăţenilor. Deşi este esenţial ca serviciile publice să nu funcţioneze cu deficite financiare, obiectivul primar al autorităţilor ar trebui să fie administrarea acestor servicii într-o manieră care să reflecte interesele şi nevoile cetăţenilor, nu generarea de profituri financiare. 9. Un alt exemplu de lipsă de predictibilitate în propunerea legislativă votată, care contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, se referă la destinaţia veniturilor generate de subconcesiune. Este neclar dacă aceste venituri ar trebui să revină companiei concesionare sau autorităţii publice. De exemplu, în cazul Societăţii de Transport Bucureşti (STB), care deţine în concesiune anumite depouri, prin propunerea votată, STB va începe să desfăşoare activităţi imobiliare şi subconcesionarea spaţiilor, cu reţinerea profiturilor obţinute. Această practică ar transforma companiile publice în agenţii imobiliare sau în entităţi de comercializare a bunurilor, depăşind sfera lor de activitate fundamentală. Astfel, alocarea veniturilor din subconcesiune ar putea determina companiile să se concentreze pe căutarea de clienţi pentru subînchirierea bunurilor, în loc să îşi îndeplinească misiunea primară, încălcându-se astfel art. 47 şi art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 10. De asemenea, propunerea votată nu interzice subconcesionarea repetată. Astfel, se pot crea lanţuri de subconcesionări, în care fiecare nivel succesiv de subconcesionare ar putea reduce progresiv beneficiile care ar trebui să revină autorităţii publice. Este posibil ca, prin această serie de tranzacţii, autoritatea publică, proprietarul iniţial al bunului, să se afle în situaţia de a beneficia foarte puţin sau deloc din valorificarea bunului respectiv, ceea ce ar contraveni principiului eficienţei administrării bunurilor publice şi ar putea submina scopul iniţial al concesionării, care este valorificarea adecvată a bunurilor în interesul public. 11. În contextul acestui scenariu în care subconcesionarea se repetă, capacitatea şi responsabilitatea statului de a exercita un control efectiv şi a asigura livrarea unor servicii de calitate sunt semnificativ diminuate. Aceasta ar putea conduce la o supraveghere inadecvată a calităţii serviciilor prestate de-a lungul întregului lanţ de subconcesionare, afectând astfel comunitatea şi drepturile cetăţenilor de a beneficia de servicii de înaltă calitate. Autoritatea publică este cea care răspunde şi care trebuie să îşi asume o organizare şi transparenţă adecvate. Într-o astfel de situaţie complexă, cu multiple niveluri de subconcesionare, transparenţa şi responsabilitatea sunt compromise. 12. Se mai susţine că legea supusă controlului contravine şi art. 135 din Constituţie. În motivarea acestei critici, se arată că, în avizul emis de Consiliul Concurenţei, se atrage atenţia asupra faptului că, de vreme ce situaţia implică transfer de resurse publice (bunuri proprietate publică), pentru ca măsura de subconcesionare să nu implice ajutor de stat, aceasta ar trebui să se facă printr-o procedură concurenţială, deschisă, transparentă, necondiţionată, în cadrul căreia criteriul economic să deţină o pondere importantă, sau să se asigure faptul că subconcesionarul va plăti preţul pieţei pentru utilizarea activelor subconcesionate. În caz contrar, măsura poate implica ajutor de stat. De aceea, Consiliul Concurenţei consideră necesară completarea textului proiectului de lege cu prevederi în acest sens. De asemenea, acesta a apreciat că redevenţa pe care concesionarii trebuie să o plătească statului pentru bunurile concesionate ar trebui să respecte acelaşi principiu, respectiv să fie stabilită la nivelul pieţei, pentru a nu implica posibil ajutor de stat. 13. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că modificarea legii în sensul instituirii unei excepţii pentru permiterea subconcesionării bunurilor proprietate publică va conduce la impacte financiare negative, contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la economia statului român. Subconcesionarea către parteneri inadecvaţi sau lipsa unor criterii clare de stabilire a costurilor creşte cheltuielile şi compromite eficienţa financiară a bunurilor proprietate publică. 14. De asemenea, legea nu conţine reguli şi proceduri clare pentru subconcesionare, care să fie susceptibile de a-i asigura cedentului un control direct asupra modului în care subconcesionarul îşi desfăşoară activităţile. Această lipsă a supravegherii directe poate genera un proces de implementare a serviciilor sau a proiectelor care nu este conform cu standardele, procedurile sau obiectivele iniţiale prevăzute în contractul de concesiune. O subconcesionare necontrolată sau neevaluată în mod adecvat afectează calitatea şi performanţa serviciilor sau proiectului în cauză. Legea criticată nu cuprinde criterii clare de selecţie şi evaluare a potenţialilor subconcesionari, iar atribuirea directă către aceştia a bunurilor proprietate publică, fără recurgerea la anumite proceduri juste, poate duce la atragerea de parteneri care nu sunt în măsură să ofere calitatea sau nivelul de performanţă necesar utilizării în mod eficient a resurselor publice în interesul cetăţenilor statului român. 15. Mai mult, această lege încalcă principiul concurenţei loiale, în sensul că diminuează posibilitatea operatorilor economici de a participa la o procedură previzibilă şi echitabilă, astfel că le este încălcat dreptul de a-şi desfăşura activitatea economică într-un mediu favorabil. O presupusă subconcesionare repetată către aceeaşi entitate sau acelaşi grup restrâns de entităţi poate avea drept consecinţă monopolizarea anumitor segmente de piaţă sau servicii, limitând astfel concurenţa şi împiedicând accesul altor actori economici la aceste domenii. 16. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 230 din 14 martie 2007, precizându-se că, în speţă, statul nu doar că nu asigură mediul concurenţial, ci chiar deschide posibilitatea monopolizării pieţei de către anumiţi operatori, în detrimentul celorlalţi operatori economici. 17. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă că limitările aduse libertăţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie nediscriminatorii; să fie justificate de un interes general; să fie necesare obiectivului urmărit de legiuitor şi să fie proporţionale cu scopul propus. 18. În speţă, nu sunt îndeplinite nici condiţiile referitoare la interesul general şi la proporţionalitatea cu scopul propus. Interesul general este mai degrabă unul privat, particular, iar afectarea liberei concurenţe nu doar că nu este proporţională cu scopul propus, ci concurenţa lipseşte complet. 19. În acest sens, se arată că libera concurenţă stimulează eficienţa economică, deoarece actorii economici/companiile sunt nevoiţi/nevoite să îmbunătăţească calitatea produselor şi să diminueze costurile pentru a rămâne competitivi/competitive. Acest lucru duce la o utilizare mai eficientă a resurselor şi la creşterea generală a bunăstării economice. De asemenea, libera concurenţă încurajează inovarea. Într-un mediu concurenţial, companiile sunt motivate să dezvolte tehnologii noi şi să îmbunătăţească produsele pentru a atrage clienţii. Această inovare contribuie la progresul economic şi tehnologic. Principiile şi regulile privind libera concurenţă sunt concepute şi ar trebui să fie prevăzute în norma juridică pentru a preveni formarea monopolurilor sau a poziţiilor dominante pe piaţă. Monopolurile pot limita opţiunile consumatorilor şi pot reduce stimulentele pentru îmbunătăţirea produselor sau serviciilor. Libera concurenţă asigură oferirea către consumatori a unei game mai largi de produse şi servicii de calitate, oferindu-le mai multe opţiuni şi posibilitatea de a alege conform preferinţelor lor. Această diversitate sporeşte bunăstarea consumatorilor. Prin competiţia liberă între companii, preţurile au tendinţa de a scădea, beneficiind astfel atât consumatorii, cât şi întregul mediu economic. Regulile clare privind libera concurenţă contribuie la menţinerea unei pieţe competitive şi la preţuri accesibile pentru bunurile şi serviciile esenţiale. De asemenea, într-un mediu concurenţial, întreprinderile sunt împinse să fie mai eficiente şi să îşi optimizeze operaţiunile pentru a rămâne competitive. Acest lucru conduce la o utilizare mai judicioasă a resurselor şi la creşterea performanţei economice. Libera concurenţă joacă un rol important în dezvoltarea economică. Prin crearea unui mediu propice pentru afaceri şi inovare, regulile clare privind concurenţa pot atrage investiţii străine, pot stimula crearea de locuri de muncă şi pot spori creşterea economică. Prin implementarea unor reguli clare privind libera concurenţă, legea ar trebui să ofere un cadru care să susţină funcţionarea eficientă a pieţei şi să promoveze beneficii economice şi sociale pe termen lung. Aceste reguli asigură competiţia echitabilă şi o piaţă care funcţionează în beneficiul consumatorilor, întreprinderilor şi economiei în ansamblu. Se arată că aceste aspecte sunt reţinute şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 230 din 14 martie 2007. 20. Se mai critică şi faptul că propunerea legislativă votată este nejustificată şi nefundamentată cu privire la soluţia legislativă adoptată, iar documentul de fundamentare (expunerea de motive) este, atât formal, cât şi substanţial, neconform din perspectiva normelor de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aspect incompatibil cu principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, survenind o abatere de la obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege. 21. În argumentarea acestei susţineri, autorii sesizării arată că, potrivit expunerii de motive a legii votate, în conformitate cu prevederile art. 59 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, administraţiile zonelor libere au organizat licitaţii publice şi au încheiat contracte de subconcesiune a terenului în zonele libere, realizând astfel venituri din aceste activităţi. Apariţia noului Cod administrativ a abrogat în totalitate Ordonanţa urgenţă a Guvernului nr. 54/2006. Odată cu adoptarea noului Cod administrativ, art. 315 nu mai preia în integralitate art. 59 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, respectiv posibilitatea societăţilor de stat (cu capital majoritar sau integral) să procedeze la subconcesionarea unor bunuri proprietate publică, rezultatul imediat fiind scăderea veniturilor acestora prin imposibilitatea desfăşurării uneia dintre activităţile prevăzute de Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, motiv pentru care s-a iniţiat modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, din perspectiva reintroducerii prevederilor în materie de subconcesionare, în forma existentă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, în prezent abrogată. 22. Cu toate că în expunerea de motive se precizează că obiectivul declarat şi urmărit de către iniţiatori îl constituie reglementările prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006, legea adoptată nu conţine proceduri sau principii similare celor regăsite în ordonanţa de urgenţă menţionată şi optează, în schimb, pentru atribuirea directă. 23. De altfel, reglementarea adoptată nu cuprinde niciun fel de proceduri sau principii, ci stabileşte că este posibilă doar atribuirea directă de contracte către subconcesionari, deşi chiar iniţiatorii menţionează în expunerea de motive că administraţiile zonelor libere au organizat licitaţii publice în baza reglementării anterioare. Sub acest aspect, se arată că art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 reglementa în mod cuprinzător anumite principii care garantau respectarea prevederilor constituţionale: transparenţa - punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune; tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune; proporţionalitatea - orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului; nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte; libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte. Niciuna dintre aceste exigenţe nu a fost satisfăcută prin reglementarea textului votat de Parlament. Actul normativ ar trebui să prevadă reguli clare, precum cele menţionate. 24. Se susţine, de asemenea, că reglementarea este în contradicţie cu art. 872 din Codul civil, cu referire la exercitarea dreptului de concesiune, care menţionează că sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici nu poate greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. Or, în reglementarea actuală, subconcesionarea pare a fi tocmai o grevare a bunului dat în concesiune, subsecvent regimului concesiunii. De altfel, aceasta era şi raţiunea pentru care se interzicea în mod expres subconcesionarea în Codul administrativ, fiind în contradicţie în sine cu atributele proprietăţii publice definite în Codul civil şi noţiunea de răspundere a părţilor contractuale. Se pune astfel problema faţă de cine va răspunde subconcesionarul - faţă de cel care a subconcesionat sau faţă de autoritatea publică. Astfel, modificarea făcută nu se corelează cu ceea ce prevede Codul civil în materie, care enumeră drepturile reale referitoare la proprietatea publică. Între aceste drepturi nu este prevăzută subconcesiunea. În aceste condiţii, este evident că propunerea legislativă votată încalcă principiul securităţii juridice şi principiul legalităţii, statuate de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 25. Totodată, în opinia autorilor sesizării, soluţia normativă generează dezechilibre, fără a exista vreo motivare obiectivă şi raţională care să le justifice. Aceasta pentru că prin acordarea preferenţială a contractelor, fără un proces competitiv deschis, se creează un avantaj injust pentru anumite entităţi, în detrimentul altor societăţi care ar putea dori să participe la licitaţii. Acest tip de operare exclude în mod inechitabil companiile interesate care nu au acces la aceste oportunităţi şi, prin urmare, subminează principiul egalităţii de şanse. În esenţă, atribuirea directă a subconcesiunilor fără un proces de licitaţie transparent şi deschis tuturor participanţilor potenţiali contravine spiritului de justiţie şi imparţialitate garantat de Legea fundamentală. 26. Prin textele criticate, pretinsa posibilitate acordată companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau societăţilor aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale de a subconcesiona bunurile proprietate publică primite în concesiune se traduce, în fapt, într-o posibilitate de atribuire a contractelor „firmelor de casă“, menită să mimeze rezolvarea problemei privind scăderea veniturilor societăţilor de stat (cu capital majoritar sau integral) prin imposibilitatea desfăşurării uneia dintre activităţile prevăzute de Legea nr. 84/1992. 27. Permiterea subconcesionării bunurilor proprietate publică de către companiile naţionale sau societăţile subordonate autorităţilor publice generează o situaţie de discriminare în detrimentul altor potenţiali investitori sau concurenţi. Acest lucru contravine principiilor de concurenţă loială şi de transparenţă în procesul de concesionare a bunurilor publice. Astfel, legea votată duce la practici neconcurenţiale şi subminează piaţa liberă şi echitabilă şi contravine principiului egalităţii în faţa legii, consacrat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. 28. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 29. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 30. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. În realitate, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, rezultă că autorii acesteia critică doar dispoziţiile articolului unic pct. 1-4, care vizează modificarea prevederilor Codului administrativ referitoare la concesionarea bunurilor publice. Restul prevederilor legii supuse controlului de constituţionalitate (respectiv articolul unic pct. 5-7) privesc darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică, asupra cărora nu poartă criticile formulate. În consecinţă, Curtea va circumscrie obiectul sesizării de neconstituţionalitate la dispoziţiile articolului unic pct. 1-4 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. 31. Prevederile legale criticate au următorul conţinut normativ: "Articolul unic pct. 1-4 - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 305, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "ART. 305 (1) Subconcesionarea este interzisă, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute la art. 315^1." 2. La articolul 310 alineatul (3), litera d) se modifică şi va avea următorul cuprins: "d) interdicţia subconcesionării bunului concesionat, în tot sau în parte, unei alte persoane, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 315^1;" [Art. 310 vizează conţinutul caietului de sarcini care se întocmeşte cu prilejul concesionării şi care trebuie să cuprindă condiţiile generale ale concesiunii, printre care se include şi cea reglementată la lit. d), mai sus reprodusă.] 3. După articolul 315 se introduce un nou articol, art. 315^1, cu următorul cuprins: "ART. 315^1 Subconcesionarea (1) Prin excepţie de la prevederile art. 303, ale art. 305 alin. (1) şi ale art. 310 alin. (3) lit. d) [art. 303 enumeră titularii dreptului de concesiune, art. 305 alin. (1) interzice în mod expres subconcesionarea, art. 310 alin. (3) lit. d), mai sus citat, reiterează interdicţia subconcesionării bunului concesionat, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 315^1], companiile naţionale, societăţile naţionale sau societăţile comerciale prevăzute la art. 315 alin. (1) pot subconcesiona bunurile proprietate publică care le-au fost concesionate potrivit art. 315 alin. (1). (2) Studiul de oportunitate al subconcesionării se aprobă de către entităţile care, potrivit art. 303, au calitatea de concedent în contractul de concesiune. (3) Subconcesionarea prevăzută la alin. (1) se aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. (4) Fără a aduce atingere prevederilor alin. (2) şi (3), regimul juridic al subconcesionării prevăzute la alin. (1) este cel instituit de prezentul Cod pentru concesionare. (5) Prin excepţie de la prevederile art. 307 alin. (1)-(2) (potrivit cărora redevenţa obţinută prin concesionare se constituie venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz), redevenţa obţinută prin subconcesionare se face venit la bugetul companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau societăţilor comerciale care au subconcesionat bunurile aparţinând proprietăţii publice. (6) Sumele reprezentând redevenţa prevăzută la alin. (5) sunt utilizate numai pentru întreţinerea, repararea, reabilitarea, modernizarea şi/sau dezvoltarea bunurilor proprietate publică care au făcut obiectul concesionării şi nu pot fi recuperate prin amortizare conform prevederilor legale în vigoare." 4. La articolul 328 alineatul (5), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins: "b) hotărârea de aprobare a concesiunii şi, după caz, hotărârea de aprobare a subconcesiunii;" [Art. 328 alin. (5) prevede elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu dosarul concesiunii, printre acestea numărându-se, aşadar, „hotărârea de aprobare a concesiunii şi, după caz, hotărârea de aprobare a subconcesiunii“.]" 32. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele cuprinse în art. 1 alin. (3) - (5) privind statul de drept, principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul legalităţii, art. 47 - Nivelul de trai, art. 135 - Economia, art. 136 alin. (2) şi (4) privind proprietatea publică şi art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 33. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, este necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. 34. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea procedurii din perspectiva legalei sesizări a instanţei constituţionale, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 35. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de 54 de deputaţi, fiind întrunită, aşadar, condiţia impusă de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care conferă dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori unui număr minim de 50 de deputaţi. 36. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, astfel cum se observă din fişa legislativă disponibilă pe site-ul Camerei Deputaţilor, legea supusă controlului a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 5 decembrie 2023. La data de 11 decembrie 2023 a fost depusă la secretarii generali ai acelor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii, iar la 16 decembrie 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost transmisă Curţii Constituţionale la data de 14 decembrie 2023, înscriindu-se, aşadar, în termenul de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 37. Cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, se observă că obiectul criticilor formulate îl constituie conţinutul normativ al unei legi adoptate de Parlament, dar încă nepromulgată de Preşedintele României. 38. În consecinţă, obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă, Curtea Constituţională fiind legal sesizată şi competentă să o soluţioneze, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 39. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate formulează o serie de critici de natură intrinsecă referitoare la regimul juridic al subconcesiunii, ca modalitate de valorificare a bunurilor aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. 40. Ca principiu, Curtea reţine că art. 136 din Constituţie consacră inalienabilitatea acestor bunuri, statuând că, în condiţiile legii, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate - fără să precizeze calitatea subiectului de drept beneficiar al concesionării sau al închirierii - sau pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. În detalierea acestor dispoziţii incluse în Legea fundamentală, concesiunea îşi găseşte cadrul general de reglementare infraconstituţională în Codul civil, ca drept real corespunzător proprietăţii publice, care nu alterează caracterul inalienabil al bunurilor aflate în proprietate publică, ci reprezintă doar o modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate publică. 41. Astfel, art. 871 şi 872 din Codul civil fixează elementele definitorii ale contractului de concesiune, precizând că poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau juridică, fără să limiteze în vreun fel sfera acestora [art. 871 alin. (2)]. Potrivit art. 871 alin. (1), concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată. 42. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, care cuprinde reguli specifice privind proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, defineşte în art. 303 alin. (2) contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, stabilind că este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevenţe. 43. Explicitând exercitarea dreptului de concesiune, art. 872 alin. (1) din Codul civil permite concesionarului să efectueze orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului, subliniind însă că, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici nu poate greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. 44. Codul administrativ consacră în mod expres, prin art. 305 alin. (1), regula interdicţiei subconcesionării bunurilor ce fac obiectul proprietăţii publice. Prin legea criticată în cauza de faţă se preconizează consacrarea unei excepţii de la această regulă, exclusiv pentru ipoteza prevăzută la art. 315 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, în care concesionar în contractul iniţial de concesiune, încheiat cu statul sau autoritatea publică, este o companie naţională, o societate naţională sau o societate aflată în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea entităţilor prevăzute la art. 303 alin. (3) - (5) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă (adică acelea care au calitatea de concedent, respectiv statul, judeţul, comuna, oraşul sau municipiul, după caz), care au fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome şi care au ca obiect principal de activitate gestionarea, întreţinerea, repararea şi dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la finalizarea privatizării acestora. 45. Aşadar, în noua concepţie legislativă, subconcesionarea presupune îndeplinirea unei triple condiţionări, ce realizează o filtrare riguroasă a entităţilor care vor putea dobândi calitatea de subconcedent. Astfel, din perspectiva fizionomiei juridice, acestea sunt circumscrise, în esenţă, cadrului etatic, fiind vorba despre companii naţionale, societăţi naţionale sau societăţi aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea autorităţilor publice concedente şi care au fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome. Sub aspectul obiectului principal de activitate, reglementarea criticată impune ca acesta să fie reprezentat de gestionarea, întreţinerea, repararea şi dezvoltarea bunurilor luate în concesiune şi care vor putea face obiect al subconcesiunii. Al treilea element de individualizare a posibililor subconcedenţi constă în introducerea unei condiţii privitoare la evoluţia în timp a regimului acestora, în sensul că societăţile în discuţie vor avea dreptul să subconcesioneze doar dacă privatizarea acestora nu a fost încă finalizată. 46. Prin urmare, ţinând cont de acest cadru legal restrictiv, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate. În opinia acestora, nu societăţile concesionare, ci autorităţile publice concedente ar trebui să fie entităţile responsabile pentru subconcesionarea bunurilor proprietate publică. Or, din analiza condiţiilor impuse prin art. 315^1, ce urmează să fie introdus prin legea criticată în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, rezultă că, în realitate, legea criticată nu realizează un transfer către o entitate privată al deciziei cu privire la subconcesionare, ci aceasta rămâne la o entitate etatică, respectiv la companii naţionale, societăţi naţionale sau societăţi aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea autorităţilor publice concedente şi care au fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome. 47. Curtea observă, de asemenea, că, alături de păstrarea naturii etatice a subconcedentului, legea criticată instituie o serie de exigenţe procedurale menite să creeze garanţii suficiente cu privire la bunurile aflate în proprietatea publică a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, astfel încât să nu se aducă atingere acesteia, aşa cum este statuată prin art. 136 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 48. În acest sens, noua reglementare stabileşte [art. 315^1 alin. (2) şi (3)] că aprobarea subconcesionării se face, pe baza studiului de oportunitate, după caz, de către Guvern, consiliile locale, judeţene sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin hotărâre. Studiul de oportunitate al subconcesionării se aprobă, la rândul său, tot prin hotărâre a entităţilor publice care au calitatea de concedent în contractul de concesiune. Totodată, esenţiale pentru clarificarea regimului juridic al subconcesionării sunt prevederile art. 315^1 alin. (4), care translatează la subconcesionare, în mod corespunzător, toate regulile instituite de Codul administrativ pentru concesionare. 49. Prin urmare, nu se poate reţine critica autorilor sesizării în sensul că rolurile autorităţii publice şi societăţilor sunt inversate, iar afirmaţia acestora potrivit căreia un bun proprietate publică dat în concesiune unei societăţi, în cazul în care acesteia nu îi este necesar sau nu l-ar putea folosi, ar trebui returnat autorităţii publice concedente, iar aceasta ar trebui să aibă prerogativa de a iniţia un nou proces de concesionare este o simplă opinie, fără suport în dispoziţiile Legii fundamentale. Contrar susţinerilor autorilor obiecţiei, subconcesionarea nu face altceva decât să dea expresie principiului administrării eficiente a bunurilor proprietate publică, permiţând valorificarea într-o măsură cât mai înaltă a potenţialului economic al acestora. 50. În ceea ce priveşte critica referitoare la lipsa de previzibilitate a noilor reglementări, ca urmare a neprecizării unui interval de timp clar definit în care societatea concesionară să poată subconcesiona bunul proprietate publică, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, prin ipoteză, contractul de concesiune are caracter temporar, fiind încheiat, potrivit art. 306 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, pe o durată de maximum 49 de ani şi putând fi prelungit prin acordul de voinţă al părţilor, încheiat în formă scrisă, cu condiţia ca durata însumată să nu depăşească 49 de ani. Or, susţinerile autorilor obiecţiei în sensul că s-ar putea ajunge ca durata subconcesiunii să o depăşească pe cea a contractului originar de concesiune ignoră principiile de interpretare logică exprimate prin adagiile nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, care contrazic afirmaţia autorilor obiecţiei. 51. De asemenea, Curtea observă că aceştia imaginează situaţii ipotetice în care subconcesiunea s-ar încheia încă din primul an de concesionare, ceea ce ar pune problema capacităţii iniţiale a concesionarului de a finaliza lucrarea asumată prin contractul de concesionare, respectiv când subconcesionarea ar avea loc în ultimul an de concesionare, când s-ar ridica întrebarea legitimităţii, legalităţii şi eficienţei unei astfel de acţiuni întârziate. Faţă de această problematică antamată în critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine, o dată în plus, că regulile aplicabile contractului de concesiune sunt aplicabile şi celui de subconcesiune, acesta urmând îndeaproape coordonatele juridice ale primului. 52. De asemenea, Curtea apreciază că nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la neclaritatea prevederilor de lege supuse controlului de constituţionalitate în ceea ce priveşte destinaţia veniturilor generate de subconcesiune, mai exact dacă aceste venituri ar trebui să revină companiei concesionare sau autorităţii publice, în calitate de concedent. Prevederile art. 315^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, introduse prin legea criticată în cauză, stabilesc în mod explicit că, prin excepţie de la prevederile art. 307 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, potrivit cărora redevenţa obţinută prin concesionare se constituie venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz, redevenţa obţinută prin subconcesionare se va face venit la bugetul companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau societăţilor care au subconcesionat bunurile aparţinând proprietăţii publice. Ceea ce trebuie subliniat însă este faptul că textul nou-introdus face o precizare esenţială, în sensul că sumele reprezentând redevenţa în discuţie pot fi utilizate exclusiv pentru „întreţinerea, repararea, reabilitarea, modernizarea şi/sau dezvoltarea bunurilor proprietate publică care au făcut obiectul concesionării şi nu pot fi recuperate prin amortizare conform prevederilor legale în vigoare“ [art. 315^1 alin. (6)]. Aşadar, problema nu se poate pune în maniera în care autorii obiecţiei o abordează, în sensul că subconcesionarea ar transforma companiile publice în agenţii imobiliare sau în entităţi de comercializare a bunurilor, depăşind sfera lor de activitate fundamentală. 53. Se mai susţine că modificarea legii în sensul instituirii unei excepţii pentru a permite subconcesionarea bunurilor proprietate publică va conduce la impacte financiare negative, contrare dispoziţiilor constituţionale referitoare la economia statului român, şi că subconcesionarea către parteneri inadecvaţi sau lipsa unor criterii clare de stabilire a costurilor creşte cheltuielile şi compromite eficienţa financiară a bunurilor proprietate publică. Curtea observă că toate acestea sunt aprecieri subiective ale autorilor obiecţiei, ce nu pot fi susţinute în contextul legislativ preconizat, de vreme ce subconcesiunea se aprobă, aşa cum s-a arătat mai sus, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, pe baza studiilor de oportunitate întocmite de autorităţile concedente. 54. Curtea constată că nu se poate susţine nici că ar fi încălcat principiul concurenţei loiale. De vreme ce, potrivit art. 315^1 alin. (4), a cărui introducere se preconizează în corpul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, contractul de subconcesiune urmează regulile aplicabile contractului de concesiune, care sunt reglementate detaliat în art. 308 - Procedura administrativă de iniţiere a concesionării, art. 310 - Conţinutul caietului de sarcini, art. 311 - Principii pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică (în speţă, subconcesiune), art. 312 - Reguli generale pentru atribuirea contractului de concesiune de bunuri proprietate publică (aplicabile în mod similar şi celui de subconcesiune), art. 313 - Conţinutul documentaţiei de atribuire din acelaşi act normativ. 55. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte studiul de oportunitate, acesta trebuie să cuprindă, în principal, următoarele elemente: descrierea şi identificarea bunului care urmează să fie subconcesionat; motivele de ordin economic, financiar, social şi de mediu, care justifică realizarea subconcesiunii; nivelul minim al redevenţei; procedura utilizată pentru atribuirea contractului de subconcesiune de bunuri proprietate publică şi justificarea alegerii procedurii; durata estimată a subconcesiunii; termenele previzibile pentru realizarea procedurii de subconcesionare; avizul obligatoriu al Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale şi al Statului Major General privind încadrarea obiectului subconcesiunii în infrastructura sistemului naţional de apărare, după caz; avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate, în cazul în care obiectul subconcesiunii îl constituie bunuri situate în interiorul unei arii naturale protejate, respectiv al autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului competente, în cazul în care aria naturală protejată nu are structură de administrare/custode. 56. Totodată, prin trimiterea implicită la art. 311 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, subconcesiunea va trebui să respecte aceleaşi principii care stau la baza atribuirii contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, respectiv transparenţa - punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii pentru atribuirea contractului de subconcesiune de bunuri proprietate publică; tratamentul egal - aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, a criteriilor de atribuire a contractului de subconcesiune de bunuri proprietate publică; proporţionalitatea - orice măsură stabilită de autoritatea publică (de subconcedent, în speţă) trebuie să fie necesară şi corespunzătoare naturii contractului; nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică (de subconcedent, în speţă) a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea participanţilor la procedura de atribuire a contractului de subconcesiune de bunuri proprietate publică, potrivit condiţiilor prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte; libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică (de subconcedent, de fapt) a condiţiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni subconcesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte. 57. În fine, cu privire la critica potrivit căreia propunerea legislativă votată este nejustificată şi nefundamentată cu privire la soluţia legislativă adoptată, iar documentul de fundamentare (expunerea de motive) este, atât formal, cât şi substanţial, neconform din perspectiva normelor de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea reaminteşte că, printr-o bogată jurisprudenţă (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36-39, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, sau Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2021, paragraful 100, Decizia nr. 40 din 22 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 10 aprilie 2023, paragraful 30), a reţinut că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate. Expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, nefiind decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate, şi anume metoda de interpretare teleologică. Curtea a apreciat că dacă expunerea de motive nu este suficient de precisă sau nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu înseamnă că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, aceasta având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite, între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este însă rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive. 58. Ca atare, în cauza de faţă, nu poate fi reţinută critica potrivit căreia redactarea legii s-ar fi îndepărtat de la scopul propus în expunerea de motive de iniţiatorii legii, acela de a reintroduce instituţia subconcesionării, aşa cum aceasta era reglementată prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, abrogată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, în noua reglementare negăsindu-se, în opinia autorilor sesizării, proceduri sau principii similare celor prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006. De altfel, din examinarea comparativă a prevederilor referitoare la subconcesionare cuprinse în cele două acte normative menţionate, rezultă că reglementarea acesteia este similară, contrar susţinerilor autorilor obiecţiei. 59. Se susţine, de asemenea, că reglementarea este în contradicţie cu art. 872 din Codul civil, cu referire la exercitarea dreptului de concesiune, care prevede că, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii. Faţă de această critică, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 este o lege specială în raport cu legea generală, respectiv Codul civil, care punctează sintetic drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, iar subconcesionarea nu este altceva decât o varietate a concesionării, urmând acelaşi regim juridic ca aceasta, aşa cum s-a arătat mai sus, fără să contravină dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie. 60. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 47 din Constituţie, Curtea apreciază că este pur formală, nefiind evidenţiată nicio legătură concretă cu reglementarea criticată, în condiţiile în care alin. (1) al acestui articol instituie în sarcina statului o obligaţie generală de a lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent, iar alin. (2) consacră dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, precum şi la măsuri de asistenţă socială. 61. În ceea ce priveşte prevederile art. 147 din Legea fundamentală, Curtea observă, de asemenea, că menţionarea acestora ca reper constituţional este nesusţinută, nefiind evidenţiate elemente care să conducă la constatarea nesocotirii efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat prin textul amintit. 62. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 54 de deputaţi şi constată că prevederile articolului unic pct. 1-4 din Legea pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
