Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 92 alin. (2), art. 172 alin. (12), modificat prin art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, art. 281 alin. (1) şi art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de David Ioan Cicero în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 515D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Referitor la art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală, se susţine că acesta nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al inculpatului, dispoziţiile legale criticate oferind participanţilor la procesul penal garanţiile specifice acestor drepturi fundamentale. Se arată că persoanele care se află în ipoteza reglementată prin textul criticat pot fi apărate de un avocat, în cadrul unui proces bazat pe contradictorialitate şi, de asemenea, că probelele administrate în procesul penal nu au o valoare dinainte stabilită. Cu privire la dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi se arată că textul criticat nu îngrădeşte dreptul suspectului, al inculpatului sau al oricărei alte persoane de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării expertizei. Se mai susţine că organele de urmărire penală şi instanţa de judecată nu au obligaţia să adopte concluziile raportului de expertiză. Se arată că scopul dispoziţiei legale criticate este acela de a preveni prelungirea nejustificată a soluţionării cauzelor penale. Referitor la prevederile art. 281 din Codul de procedură penală, se arată că toate cazurile de nulitate absolută reprezintă opţiunea legiuitorului, printr-o excepţie de neconstituţionalitate neputând fi solicitată completarea textului criticat. Se mai arată că actul de sesizare a instanţei face obiectul întregii proceduri de cameră preliminară care presupune şi verificarea acestuia. Cu privire la dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, se arată că acestea asigură dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al inculpatului, procedura camerei preliminare având rolul de filtru, în cadrul căruia inculpatul poate formula cereri şi poate invoca excepţii în vederea apărării intereselor sale procesuale. Se susţine că, prin dispoziţiile legale criticate, legiuitorul a urmărit asigurarea dreptului la un proces echitabil, prin soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 92 alin. (2), art. 172 alin. (12), modificat prin art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, art. 281 alin. (1) şi art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de David Ioan Cicero, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate de Ministerul Public şi de inculpaţii din cauză împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţional, în măsura în care, potrivit acestuia, nu se comunică suspectului sau inculpatului informaţii şi date suficiente cu privire la actul ce urmează a fi efectuat, astfel încât să permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Sunt invocate prevederile art. 10 alin. (1) din Codul de procedură penală şi se arată că, având în vedere că textul criticat reglementează o ipoteză juridică în care dreptul la apărare se exercită prin intermediul avocatului, neexistând posibilitatea ca apărarea să fie făcută de către suspect sau de către inculpat, este necesară comunicarea numelui persoanelor care urmează a fi audiate în calitate de martor, pentru a exista posibilitatea unei consultări între avocat şi clientul său. Se susţine că acest lucru este necesar, cu precădere, în cauzele complexe, în care dreptul la apărare este exercitat prin formularea de întrebări, în sensul art. 6 paragraful 3 din Convenţie, fiind, cu atât mai mult, necesară comunicarea numelor persoanelor care vor fi audiate în calitate de martor. Se susţine că numai în aceste condiţii se poate vorbi de asigurarea efectivă a dreptului la apărare al suspectului sau al inculpatului. 6. Cu privire la dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, deoarece nu prevăd obligativitatea efectuării unei expertize, în situaţia în care concluziile raportului de constatare sunt contestate. Se arată că, anterior modificării prevederilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală prin art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, acestea reglementau obligaţia organelor judiciare de a dispune efectuarea unei expertize, în ipoteza analizată. Se susţine că soluţia legislativă este criticabilă, sub un prim aspect, întrucât poate conduce la situaţia în care probele furnizate de mijlocul de probă obţinut printr-un procedeu probator total necontradictoriu pot fundamenta acuzaţia formulată împotriva unei persoane şi, deopotrivă, condamnarea aceleiaşi persoane, iar acuzatul poate contesta doar a posteriori concluziile din cuprinsul raportului de constatare. Se arată că, în această situaţie, nu există certitudinea că, ulterior contestării probelor obţinute într-o procedură necontradictorie, se va impune administrarea unui alt procedeu probator în condiţii de contradictorialitate, cu respectarea principiului egalităţii armelor. Se arată că utilizarea constatării în locul expertizei, atunci când aceasta este posibilă, are ca efect încălcarea dreptului la apărare, deoarece, la efectuarea celei dintâi, suspectul sau inculpatul nu poate apela la un specialist care să îi reprezinte interesele, posibilitate pe care o are în cazul expertizei, conform art. 173 alin. (4) din Codul de procedură penală. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la garanţia contradictorialităţii, în materia administrării probei cu expertiza, respectiv la hotărârile din 19 iulie 1995, 20 iulie 2001, 28 iunie 2001 şi 2 iulie 2005, pronunţate în cauzele Kerojavi împotriva Finlandei, paragraful 42, F.R. împotriva Elveţiei, paragraful 39, şi Pellegrini împotriva Italiei, paragraful 45. 7. Referitor la prevederile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neconstituţionale în condiţiile în care, de lege lata, nu prevăd printre cauzele de nulitate absolută încălcarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei. Se arată că soluţia juridică criticată nu garantează o protecţie corespunzătoare nici a intereselor inculpatului şi nici a intereselor statului, deoarece înfăptuirea justiţiei este incompatibilă cu încălcarea legalităţii actului procedural prin care este sesizată o instanţă penală în vederea judecării cauzei. Se susţine că sesizarea instanţei prin rechizitoriu de către procuror trebuie efectuată cu respectarea strictă a principiului legalităţii actelor procurorului, prevăzut la art. 132 alin. (1) din Constituţie, şi că dispoziţiile legale care reglementează sesizarea instanţei cu rechizitoriul, cuprinse la art. 327 şi 328 din Codul de procedură penală, sunt de ordine publică, având caracter imperativ şi vizând buna înfăptuire a justiţiei în materie penală. Se mai arată că sesizarea instanţei cu rechizitoriu se realizează de către subiecţi procesuali oficiali care sunt împuterniciţi ai statului în promovarea acţiunii penale, respectiv procurorii, organizaţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti. Pentru aceste motive, se susţine că rolul rechizitoriului în realizarea justiţiei penale este capital, motiv pentru care nelegala lui întocmire poate compromite iremediabil însuşi dezideratul justiţiei. Se mai susţine că reglementarea acestui caz de nulitate absolută ar fi justificată de faptul că neregularitatea actului de sesizare a instanţei reprezintă un caz distinct de restituire a dosarului la procuror în procedura camerei preliminare, conform art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, în cazul restituirii pentru motivul nelegalităţii unui act de urmărire penală, este evident că legiuitorul are în vedere un caz de nulitate absolută, şi nu o nulitate relativă, care nu poate avea o asemenea consecinţă decât dacă afectează toate actele de urmărire penală efectuate în cauză. Se face trimitere, de asemenea, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017, arătându-se că nulitatea relativă nu poate oferi o garanţie suficientă pentru înlăturarea consecinţelor nelegalei sesizări, întrucât vătămarea produsă este imposibil de dovedit. 8. Cu privire la dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, întrucât exclud posibilitatea invocării, în cadrul procedurii camerei preliminare, în etapa contestaţiei, a nulităţilor relative dacă nu au fost invocate în etapa procesuală precedentă. Se susţine că o asemenea procedură împiedică evaluarea de către judecător a importanţei încălcării dispoziţiilor legale în cauză şi nu ţine seama de împrejurarea că realizarea judecăţii depinde, în mod decisiv, de elementele de probă reţinute în cadrul procedurii camerei preliminare. Se susţine că textul criticat omite, totodată, împrejurarea că procedura de soluţionare a contestaţiei nu reprezintă o etapă distinctă în desfăşurarea procesului penal, ci aparţine procedurii camerei preliminare. Pentru acest motiv, se susţine că judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe nu poate avea o competenţă diferită şi nici puteri limitate în ceea ce priveşte realizarea obiectului procedurii de cameră preliminară, în ansamblul său. Se susţine, de asemenea, că acest aspect contravine dispoziţiilor art. 282 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd, în mod expres, că nulităţile relative pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în cursul camerei preliminare. Se susţine, de asemenea, că prevederile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală nu fac diferenţa între încălcarea dispoziţiilor legale care pot afecta înfăptuirea justiţiei şi cele care protejează doar interesele private ale părţilor şi ale persoanei vătămate. Or, nulităţile relative protejează şi interesul public, nu doar interesele procesuale individuale. În fine, se arată că imposibilitatea invocării altor nulităţi relative decât cele invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond face imposibilă invocarea acelor nulităţi referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale privind administrarea probelor în etapa camerei preliminare. 9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, se susţine că acesta nu neagă dreptul suspectului sau al inculpatului de a solicita efectuarea unei expertize, ci lasă la aprecierea organelor judiciare utilitatea efectuării ei, indiferent dacă această necesitate este impusă de nelămurirea organului judiciar sau de susţinerile părţilor prin care acestea contestă raportul de constatare. Se arată că instanţa de judecată nu este obligată să adopte concluziile raportului de constatare sau chiar de expertiză, iar valoarea lor probantă nu este prestabilită de dispoziţiile Codului de procedură penală, acestea fiind supuse, conform art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Se arată că soluţia juridică potrivit căreia efectuarea expertizei nu este obligatorie în ipoteza reglementată la art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Cu privire la dispoziţiile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare şi că, în ipoteza luării unor declaraţii de martori, în etapa urmăririi penale, fără ca numele acestora să fie aduse la cunoştinţa apărătorului inculpatului, inculpatul sau oricare dintre părţi pot contesta şi pot formula obiecţii şi precizări cu privire la aceste declaraţii, putând solicita reaudierea martorilor. Mai mult, se arată că, în etapa cercetării judecătoreşti, aceeaşi martori vor fi audiaţi nemijlocit, în condiţii de contradictorialitate, probele neavând valoare dinainte stabilită. Referitor la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, se susţine că lipsa menţionării exprese în categoria nulităţilor absolute a dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei nu încalcă dreptul la un proces echitabil, câtă vreme sesizarea instanţei face obiectul unei întregi proceduri, respectiv a procedurii camerei preliminare, care constituie un filtru în cadrul căruia este verificată şi legalitatea sesizării instanţei. Cu privire la dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, se susţine că legiuitorul a limitat cazurile de nulitate relativă ce pot fi invocate în etapa contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară la cauzele de nulitate invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond pentru a asigura soluţionarea cu celeritate a procesului penal. Se mai arată că procedura camerei preliminare are un caracter contradictoriu, la ea putând participa inculpatul, care are posibilitatea, în acest fel, să formuleze apărările pe care le consideră necesare. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 92 alin. (2), art. 172 alin. (12), modificat prin art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, art. 281 alin. (1) şi art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 92 alin. (2), art. 172 alin. (12), art. 281 alin. (1) şi art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 92 alin. (2): „Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.“; – Art. 172 alin. (12): „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.“; – Art. 281 alin. (1): „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.“; - Art. 347 alin. (4): „În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.“ 14. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) cu privire la statul de drept şi la calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 132 alin. (1) cu privire la statutul procurorilor, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, referitor la dispoziţiile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci solicită completarea textului criticat aşa încât acesta să prevadă în mod expres dreptul avocatului inculpatului sau suspectului de a fi încunoştinţat cu privire la numele martorului ce urmează a fi audiat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În acest sens, autorul invocă aspecte ce ţin de domeniul interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale criticate de către organele judiciare. Or, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 16. Mai mult, dispoziţiile legale criticate prevăd încunoştinţarea avocatului suspectului sau al inculpatului cu privire la data şi ora efectuării audierii de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fără a exclude transmiterea numelui persoanei ce urmează a fi audiată, formula de referire la aceasta în cuprinsul încunoştinţării constituind, mai degrabă, o problemă de aplicare a prevederilor art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală de către fiecare organ judiciar în parte. De asemenea, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură penală, avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal, având posibilitatea de a cunoaşte numele martorului ce urmează a fi audiat. 17. Pentru aceste motive, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 18. În ceea ce priveşte prevederile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, şi Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 29 noiembrie 2019, prin care excepţiile de neconstituţionalitate invocate au fost respinse, ca neîntemeiate. 19. Prin Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, paragrafele 14-26, şi Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, paragrafele 14-24, Curtea a constatat că prevederile legale criticate, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispun cu privire la posibilitatea efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare sunt contestate. În redactarea anterioară modificării prin ordonanţa mai sus menţionată, efectuarea unei expertize era obligatorie dacă părţile contestau concluziile raportului de constatare. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, autoarea excepţiei a apreciat că, prin modificarea astfel operată, îi sunt afectate dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, fiind lăsată la discreţia organului judiciar dispunerea efectuării unei expertize. 20. Curtea a constatat că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale, indiferent dacă această necesitate este impusă de nelămurirea organului judiciar ori de aspectele inserate de părţi în momentul contestării raportului de constatare, nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa organului de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti, de a solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor, inclusiv de a solicita efectuarea unei expertize şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 21. Prin urmare, Curtea a reţinut că, după finalizarea raportului de constatare, concluziile acestuia pot fi contestate de părţi sau de subiecţii procesuali principali, în această situaţie organul judiciar putând dispune efectuarea unei expertize. De asemenea, Curtea a constatat că se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Totodată, după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesar, se poate solicita opinia unui expert. Aşa fiind, s-a arătat că ceea ce guvernează necesitatea dispunerii unei expertize sau necesitatea solicitării opiniei unui expert este principiul referitor la aflarea adevărului, consacrat de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. 22. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rapoartele de constatare sunt mijloace de probă prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Or, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 23. Aşa fiind, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare sau chiar de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de către Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator. 24. Prin urmare, Curtea a constatat că nu poate fi primită critica potrivit căreia organele judiciare se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unei expertize în cauză, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, dispunerea condamnării se poate realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acest sens, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Curtea de la Strasbourg a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului, în scopul de a influenţa decizia instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceeaşi hotărâre, paragraful 30, a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curţii este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea a afirmat (paragraful 30) că principiul contradictorialităţii, ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute la art. 6 paragraful 1, are ca scop o procedură în faţa unei instanţe. Esenţial este faptul că părţile pot participa într-o manieră adecvată la procedura în faţa instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, paragraful 42 - final). 25. Or, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (a se vedea art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală). 26. Curtea a reţinut că, tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. 27. Mai mult, Curtea a constatat că, în acord cu art. 374 alin. (5), (6) şi (9) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar, în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea şi art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) din acelaşi cod]. 28. Aşa fiind, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, sens în care eventualele dificultăţi cauzate apărării prin limitarea drepturilor sunt suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, putând susţine în faţa instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea. 29. În concluzie, Curtea a constatat că împrejurarea că nu este obligatorie efectuarea unei expertize, în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate, are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării cauzei printr-o simplă contestare a raportului, cu toate că dispunerea unei expertize nu este utilă cauzei, fiind lămurite toate aspectele cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. 30. Având în vedere argumentele mai sus enunţate, Curtea a constatat că lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesităţii dispunerii efectuării unei noi expertize, după finalizarea raportului de constatare, reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în cadrul procesului penal, în scopul aflării adevărului, astfel cum acesta este reglementat la art. 5 din Codul de procedură penală, şi nu o manieră de a încălca, prin dispoziţiile legale criticate, principiul legalităţii şi standardele calităţii legii, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 32. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la necesitatea reglementării cazurilor de neregularitate a întocmirii rechizitoriului drept cazuri de nulitate absolută, Curtea reţine că actul procesual anterior referit este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 din Codul de procedură penală, ca act de sesizare a instanţei, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 28). 33. Aşa fiind, natura rechizitoriului trebuie analizată în corelaţie cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. 34. Referitor la etapa procesuală anterior menţionată, reglementată la art. 342-348 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, mai sus citată, paragraful 25, Curtea a constatat că instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, „ca o instituţie nouă şi inovatoare“ care are ca scop înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate ale procesului penal. 35. De asemenea, prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, paragrafele 14-16, Curtea a reţinut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală. Curtea a reţinut, totodată, că obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, Curtea a reamintit că faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. 36. Cazurile de nulitate absolută sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, articol care prevede, la alin. (3), posibilitatea invocării nulităţii absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare, în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulităţii absolute în orice etapă a unui proces, este de esenţa acestei categorii de nulităţi, prevederea în cuprinsul art. 281 din Codul de procedură penală a unor excepţii de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reţinut de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragraful 45. 37. De asemenea, dispoziţiile art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situaţii: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerinţelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităţilor astfel constatate va avea ca efect pronunţarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) din Codul de procedură penală, soluţii care prevăd începerea judecăţii. 38. Aşa fiind, reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicţie cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare, al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilităţii restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului penal, scop arătat în mod expres şi în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (a se vedea PL-x 412/2009). 39. Prin urmare, Curtea reţine că, având în vedere constatarea, printr-o jurisprudenţă constantă, a constituţionalităţii dispoziţiilor ce reglementează camera preliminară, prevederea nulităţii rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar şi până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluţie juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluţie ce nu are fundament constituţional. 40. Cu privire la prevederile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 22 aprilie 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (4) lit. a), ale art. 347 alin. (4) şi ale art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. 41. Prin decizia anterior referită, paragrafele 13-20, dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală au fost analizate prin raportare la prevederile art. 282 alin. (4) lit. a) din acelaşi cod, Curtea reţinând că acestea din urmă reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal, anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. 42. Totodată, Curtea a reţinut, prin decizia precitată, că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri, urmând ca invocarea nulităţilor relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) şi c) ale aceluiaşi alin. (4). În acest sens, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a statuat că impunerea prin lege a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. 43. De asemenea, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Curtea a mai constatat că textele de lege criticate nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor. 44. Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reţinută, legiuitorul stabilind o distincţie clară în privinţa momentelor când pot fi invocate cele două categorii de nulităţi (absolute şi relative), reflectată în terminologia diferită utilizată în mod corespunzător, în cuprinsul art. 281 - Nulităţile absolute şi al art. 282 - Nulităţile relative din Codul de procedură penală. Curtea a observat, mai întâi, că, potrivit noului Cod de procedură penală, fazele procesului penal constau în urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Astfel, în ceea ce priveşte nulităţile absolute, art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la „încheierea procedurii în camera preliminară“ (cu sensul de încheiere completă a celor două etape aparţinând acestei faze a procesului penal), în timp ce art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând nulităţile relative, se referă la „închiderea procedurii de cameră preliminară“ [cu sensul de finalizare a primei etape procesuale a fazei camerei preliminare, distinctă de cea a contestaţiei, reglementată de art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 45. Curtea a constatat că faptul că termenii utilizaţi de legiuitor nu sunt similari/identici sub aspectul sensului/efectelor juridice pe care le consacră, precum şi faptul că nu există o confuzie de ordin terminologic sub acest aspect sunt demonstrate de utilizarea lor, cu sens propriu, clar determinat, şi în alte dispoziţii ale Codului de procedură penală. Astfel, când se referă la finalizarea etapei judecăţii în primă instanţă din cadrul fazei procesuale a judecăţii, legiuitorul utilizează termenul „închidere“ [a se vedea art. 390 alin. (1): „Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise.“ sau art. 391 alin. (1): „Deliberarea şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.“]. În mod corespunzător, aceeaşi exprimare este utilizată de legiuitor pentru a marca finalizarea căii de atac a apelului, respectiv a celei de-a doua etape a judecăţii, în conţinutul art. 415 alin. (1), potrivit căruia, „Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul declarat (...)“. Aceasta demonstrează consecvenţa legiuitorului în utilizarea noţiunilor de „încheiere“, respectiv „închidere“, încheierea referindu-se la finalizarea unei faze procesuale (în cazul nostru a fazei procesuale a camerei preliminare), care presupune derularea mai multor etape cu o configuraţie proprie, în timp ce închiderea se referă la finalizarea unei astfel de etape în cadrul unei faze procesuale. 46. Acest sens al sintagmei cuprinse în textul de lege criticat rezultă şi din interpretarea sa în corelaţie cu dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevăd că în procedura contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Curtea a observat că art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost introdus ulterior reglementării art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, prin dispoziţiile art. I pct. 14 din Legea nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, realizând corelarea în mod corespunzător cu prevederile din acelaşi Cod referitoare la nulităţile absolute şi relative, respectiv întărind sensul art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală aici reţinut. De altfel, acesta este chiar sensul în care autorul critică art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv pentru că nu ar permite invocarea nulităţilor relative în procedura contestaţiei. Ca urmare, susţinerea sa în sensul lipsei de claritate a art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este contrazisă chiar de motivarea excepţiei formulată în privinţa art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală. 47. Prin aceeaşi Decizie nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a mai constatat că susţinerea autorului excepţiei, conform căreia părţile ar avea dreptul de a invoca nulităţi relative în orice etapă a procedurii camerei preliminare, nu poate fi primită. În acest sens, Curtea a reţinut că, deşi prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din data de 21 decembrie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională, această soluţie nu este însă aplicabilă mutatis mutandis şi părţilor. 48. Totodată, Curtea a conchis că raţiunea Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017 a fost aceea de a oferi şi judecătorului de cameră preliminară, pentru considerentele acolo arătate, posibilitatea de a invoca din oficiu nulitatea relativă, evident însă în condiţiile şi termenele aplicabile în materie, iar nu de a crea un regim juridic similar/identic celor două categorii de nulităţi. În privinţa acestora, chiar Curtea a distins clar în considerentele respectivei decizii, prin care a reţinut că, „în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când, în cazul nulităţilor relative, vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute - dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii“. Aşa fiind, Curtea a constatat că a accepta criticile autorului excepţiei ar însemna o apropiere până la confuzie a regimului juridic al celor două categorii de nulităţi, câtă vreme neregularităţile care atrag nulitatea relativă - „nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală“ - ar putea fi invocate oricând în cursul procesului penal şi indiferent în ce etapă a intervenit neregularitatea ce atrage incidenţa nulităţii relative. 49. De altfel, tot prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, Curtea a constatat că o reglementare similară a existat şi în vechiul Cod de procedură penală, care stabilea, în alin. 4 al art. 197 - Încălcările care atrag nulitatea, următoarele: „Încălcarea oricărei alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în alin. (2) atrage nulitatea actului în condiţiile alin. (1), numai dacă a fost invocată în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului. Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.“ Curtea a reţinut, totodată, că se poate observa distincţia similară realizată de legiuitor între cele două tipuri de nulităţi, numai că momentele temporale până la care se puteau invoca nulităţile relative de către părţi erau stabilite în raport cu fazele procesuale atunci reglementate. Pe de altă parte, numai instanţa de judecată putea lua în considerare, din oficiu, în orice stare a procesului, încălcările dispoziţiilor legale care constituiau motiv de nulitate relativă, dar numai dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. 50. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei mai sus invocate, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus invocate sunt valabile şi în prezenta cauză. 51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de David Ioan Cicero în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de David Ioan Cicero în Dosarul nr. 1.250/117/2017/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (12), art. 281 alin. (1) şi art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
