Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil, excepţie ridicată de Societatea Jidvei - S.R.L., filiala Alba, în Dosarul nr. 173/191/2016 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.970D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, autoarea excepţiei a transmis note scrise cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, în sensul temeiniciei acesteia. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentatului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât se solicită exercitarea controlului de constituţionalitate asupra modului de interpretare de către instanţa judecătorească a textului de lege criticat. Arată, totodată, că autoarea excepţiei a învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil teren, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 1.669 alin. (1) raportat la art. 1.279 alin. (1) teza întâi. Aşadar, prevederile de lege criticate care exceptează promisiunea de a încheia un contract real de la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic nu sunt incidente în cauza de faţă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 3 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 173/191/2016, Tribunalul Alba - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil, excepţie ridicată de Societatea Jidvei - S.R.L. filiala Alba într-o cauză civilă având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei prin care Judecătoria Blaj a respins cererea prin care s-a solicitat instanţei să constate că între părţi a intervenit o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare pentru un teren situat în comuna Şona, judeţul Alba, şi că s-a efectuat plata preţului negociat şi, în consecinţă, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare şi să dispună intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren în discuţie. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că textul de lege criticat, în interpretarea dată de instanţa de fond, contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, cu referire la modalitatea de exteriorizare a voinţei de a vinde un imobil, care, atunci când este exprimată prin act sub semnătură privată, este lipsită de eficienţă juridică, în schimb, aceeaşi voinţă de a vinde exprimată prin act autentic produce efecte juridice. Aceasta înseamnă că aceeaşi manifestare de voinţă, care ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament juridic, este tratată discriminatoriu în funcţie de formalitatea prin care ea a fost exprimată. Susţine, de asemenea, că limitarea dreptului de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, pe considerentul că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost făcută în formă autentică şi că ea îmbracă doar forma unui înscris sub semnătură privată, reprezintă, de asemenea, o formă de discriminare a titularului dreptului de proprietate. Mai arată că garantarea dreptului de proprietate presupune şi garantarea exercitării atributelor dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, dintre care cel mai important este acela de a dispune de bun, mai ales atunci când manifestarea de voinţă exprimată în acest sens este irevocabilă, în condiţiile în care proprietarul a predat bunul şi a încasat preţul bunului, aşa cum este situaţia în speţă. 7. Tribunalul Alba - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât vizează exclusiv interpretarea şi aplicarea legii, or, potrivit art. 126 din Constituţie, această atribuţie intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens arată că, în speţă, este rolul instanţei învestite cu soluţionarea litigiului de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la data pronunţării hotărârii care să ţină loc de contract de vânzare. Arată că, prin pronunţarea hotărârii, instanţa suplineşte doar lipsa consimţământului părţii care refuză nejustificat încheierea contractului promis, nu şi lipsa condiţiilor care nu au fost îndeplinite şi fără de care încheierea contractului de vânzare autentificat în faţa notarului nu ar putea avea loc, respectiv condiţii precum întocmirea documentaţiei de carte funciară, obţinerea avizelor prevăzute de Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului. Având în vedere dispoziţiile art. 126 din Constituţie, apreciază că susţinerile formulate de autoarea excepţiei ţin de domeniul interpretării şi aplicării normelor legale contestate, excedând astfel controlului de constituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, prevederile art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil. Din motivarea excepţiei rezultă că, în realitate, autoarea acesteia critică soluţia legislativă cuprinsă în prima teză a art. 1.279 alin. (3). Această concluzie rezultă din faptul că litigiul poartă asupra încheierii unui contract de vânzare cu privire la un teren, nefiind vorba, în speţă, despre promisiunea de a încheia un contract real [care presupune remiterea materială a bunului, conform art. 1.174 alin. (4) din Codul civil]. De altfel, Curtea observă că art. 1.279 alin. (3) din Codul civil nici nu cuprinde trei teze, ci doar două. Aşadar, obiectul excepţiei îl constituie prevederile art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil care au următoarea redactare: - Art. 1.279 alin. (3) teza întâi: „(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. (...).“ 13. În opinia autoarei excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) care consacră principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (2) şi (3) referitor la dreptul de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil şi art. 44 alin. (1) care garantează dreptul de proprietate privată. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că art. 1.279 din Codul civil, din care face parte textul de lege criticat în cauză, reglementează regimul juridic al promisiunii de a contracta, conţinând regulile generale, nediferenţiate pe tipuri speciale de contracte. Astfel, legiuitorul a stabilit, la alin. (1), că promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Următoarele două alineate prevăd conduita posibilă a beneficiarului promisiunii, în cazul neexecutării voluntare a acesteia, şi anume sesizarea instanţei de judecată în vederea obligării celeilalte părţi la plata de daune interese sau în scopul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract. Textul de lege supus controlului de constituţionalitate, astfel cum acesta a fost individualizat în urma analizei motivării formulate de autoarea excepţiei, consacră tocmai posibilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, „atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite“. 15. Pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare având ca obiect imobile terenuri este necesară forma autentică, potrivit dispoziţiilor art. 1.244 din Codul civil. Întrucât prevederile de lege criticate condiţionează pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare de îndeplinirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractului în discuţie, autoarea excepţiei critică interpretarea dată de prima instanţă căreia i-a adresat cererea, în sensul că şi promisiunea de vânzare-cumpărare trebuie să îmbrace forma autentică pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare. Critica de neconstituţionalitate formulată constă, în esenţă, în faptul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate contravine principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, de vreme ce modalitatea de exteriorizare a voinţei de a vinde un imobil teren în condiţiile Legii nr. 17/2014 este lipsită de eficienţă juridică atunci când este exprimată prin act sub semnătură privată, în schimb, aceeaşi voinţă de a vinde exprimată prin act autentic produce efecte juridice. În consecinţă, limitarea dreptului de a solicita instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, pe considerentul că promisiunea de vânzare-cumpărare nu a fost făcută în formă autentică, ci aceasta se prezintă sub forma unui înscris sub semnătură privată, reprezintă o discriminare a titularului dreptului de proprietate. 16. Faţă de această susţinere, Curtea constată că textul de lege criticat nu conţine nicio diferenţiere în funcţie de forma în care a fost încheiată promisiunea de a contracta, astfel că nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră principiul egalităţii în drepturi şi a celor care garantează în mod egal dreptul de proprietate privată. În acest sens prezintă importanţă considerentele cuprinse în Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, în care, referindu-se la prevederile art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014, Curtea a reţinut că antecontractul de vânzare (promisiunea de vânzare) constituie o obligaţie de a face care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, indiferent de forma antecontractului (paragraful 24). De asemenea, Curtea a statuat (paragrafele 25 şi 26) că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, şi persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului (antecontract de vânzare), efectele produse de acesta (obligaţia de a încheia în viitor contactul de vânzare), precum şi momentul încheierii antecontractelor - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice. Singura diferenţă ce poate fi reţinută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situaţii juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract, având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleaşi. Astfel, atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât şi cel neautentificat nu realizau însuşi transferul dreptului de proprietate, generând doar obligaţia părţilor de a încheia în viitor contractul de vânzare. În legătură cu situaţia particulară a antecontractelor încheiate în formă autentică, Curtea a reţinut că, prin Legea nr. 127/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 29 aprilie 2013, a fost introdusă obligativitatea încheierii în formă autentică a promisiunii de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept real în legătură cu acesta, sub sancţiunea nulităţii absolute, însă, ulterior, art. II din Legea nr. 221/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale şi prorogarea unor termene şi de modificare şi completare a unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 17 iulie 2013, a abrogat în mod expres această obligaţie. Aşadar, în perioada 2 mai-19 iulie 2013 a existat obligaţia încheierii în formă autentică a antecontractelor de vânzare, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului. Însă această obligaţie legală de încheiere a antecontractelor în formă autentică nu producea nicio consecinţă diferită sub aspectul efectului translativ de proprietate, având în vedere faptul că atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât şi cel neautentificat la notariat nu realizau însuşi transferul dreptului de proprietate. Ca atare, Curtea a observat că, având în vedere că situaţiile juridice în care se află părţile antecontractului de vânzare încheiat în formă autentică, precum şi ale celui neautentificat nu diferă în esenţă, nu poate fi justificată nici aplicarea, în privinţa acestora, a unui tratamentul juridic diferit. Valorizarea diferenţiată a antecontractelor de vânzare, respectiv în funcţie de criteriul formei încheierii actului, are drept consecinţă consacrarea unui tratament juridic diferit între persoane care au încheiat antecontracte de vânzare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan. 17. Curtea a constatat, totodată (paragraful 28), că nu se poate reţine nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă în sensul diferenţierii actului autentic - act sub semnătură privată, o asemenea opţiune legislativă echivalând cu instituirea unui tratament juridic diferenţiat sub forma unui privilegiu în favoarea persoanelor care au încheiat un antecontract autentic, întrucât se conferă dreptului de creanţă al acestora o poziţie distinctă, diferenţiată şi mai avantajoasă faţă de cel al persoanelor care au încheiat un antecontract sub semnătură privată. Prin urmare, Curtea a reţinut că acordarea unei poziţii privilegiate dreptului de creanţă al persoanelor care au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare autentic contravine art. 16 alin. (1) în componenta sa referitoare la interzicerea privilegiilor raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie, teza referitoare la garantarea şi ocrotirea în mod egal a dreptului de proprietate privată. 18. Aceste considerente reţinute de Curtea Constituţională au vizat situaţia antecontractelor de vânzare având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, ipoteză existentă şi în speţa de faţă. Or, prevederile art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil, criticate în prezenta cauză, conferă instanţei posibilitatea de a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, „atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite“, fără să condiţioneze pronunţarea unei astfel de soluţii de forma în care a fost încheiată promisiunea de vânzare, aceasta fiind irelevantă. Antecontractul de vânzare nu face altceva decât să genereze obligaţia de a face constând în încheierea ulterioară a contractului, acesta urmând să fie perfectat potrivit condiţiilor impuse de lege, inclusiv în ceea ce priveşte forma. 19. De altfel, Curtea reţine că, în cursul soluţionării aceluiaşi litigiu în cadrul căruia a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, a fost sesizată şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor „art. 1.279 alin. (3) teza a treia din Codul civil“, respectiv dacă este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a unui bun imobil, pentru a pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic. Prin Decizia nr. 23 din 3 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 17 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu este necesar ca promisiunea de vânzare-cumpărare să îmbrace forma autentică pentru ca instanţa să poată pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic, reţinând, în argumentarea acestei soluţii, cele statuate cu privire la această problematică de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. 20. Pentru a decide astfel, instanţa supremă a apreciat, în spiritul considerentelor exprimate de instanţa de contencios constituţional prin deciziile mai sus citate, că această formalitate se referă la contractul de vânzare, iar nu la promisiunea de vânzare, care urmează regulile principiului consensualismului. În caz de admitere a cererii de chemare în judecată, cerinţa formei solemne este îndeplinită prin chiar hotărârea judecătorească pronunţată, care are forţa probantă a unui înscris autentic conform art. 434 din Codul de procedură civilă (paragrafele 123 şi 124). Înalta Curte a arătat, totodată, că valoarea de înscris autentic a hotărârii determină chiar conversiunea înscrisului sub semnătură privată (promisiunea bilaterală de vânzare) într-un înscris autentic (hotărârea care ţine loc de contract de vânzare), raportat la împrejurarea că, numai din acest moment, convenţia, căreia îi lipsea un element constitutiv (forma autentică), va produce efecte juridice. Instanţa supremă a precizat că hotărârea care ţine loc de act autentic de vânzare reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi, întrucât dă naştere sau realizează transferul dreptului de proprietate, tocmai acesta fiind şi scopul legiuitorului în edictarea instituţiei respective, care vine să sancţioneze, pe cale judiciară, refuzul nejustificat al promitentului care şi-a asumat obligaţiile unui astfel de transfer şi care, ulterior, înţelege să nu şi le mai respecte. În sprijinul ideii că nu este necesară perfectarea antecontractului de vânzare în formă autentică, Înalta Curte a mai arătat că promisiunea sinalagmatică de vânzare este un act distinct de contract, pentru care legea nu prevede necesitatea formei autentice, aşa încât antecontractul se supune libertăţii formei, în condiţiile art. 1.178 din Codul civil, care reprezintă regula în materie de contracte. Promisiunea de vânzare trebuie să întrunească condiţiile de valabilitate, ea însăşi fiind un contract, dar nu şi pe cea a formei autentice, impusă de lege doar pentru contractul de vânzare (paragraful 135). 21. Aşadar, instanţa supremă a clarificat înţelesul normelor supuse analizei sale, stabilind, cu forţă obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I [conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă], soluţia de principiu asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Prin urmare, interpretarea care, în opinia autoarei excepţiei, ar fi putut să determine neconstituţionalitatea textului de lege criticat a fost înlăturată prin decizia prin care Înalta Curte a statuat că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii bilaterale de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare. Cu alte cuvinte, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată în acest scop fără ca lipsa formei autentice a promisiunii de vânzare-cumpărare să reprezinte un impediment în soluţionarea favorabilă a demersului judiciar. În această interpretare, obligatorie pentru toate instanţele, textul de lege criticat respectă pe deplin prevederile din Legea fundamentală invocate de autoarea excepţiei în motivarea criticii de constituţionalitate. 22. Ca atare, Curtea Constituţională constată că nu poate reţine criticile formulate în sprijinul admiterii prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Jidvei - S.R.L., filiala Alba, în Dosarul nr. 173/191/2016 al Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 1.279 alin. (3) teza întâi din Codul civil sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Alba - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
