Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) cuprins în titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Cristian Marius Ianc în Dosarul nr. 1.413/177/2015 - R al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.787D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile legale criticate sunt norme de procedură speciale, reglementate tocmai în scopul asigurării celerităţii soluţionării unor astfel de cauze, iar dreptul la un proces echitabil nu presupune existenţa tuturor gradelor de jurisdicţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 31 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.413/177/2015 - R, Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, ale art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) cuprins în titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia a fost invocată de Cristian Marius Ianc într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat într-o cauză de fond funciar. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că nu există nicio justificare legală sau constituţională care să justifice exceptarea cauzelor de fond funciar de la calea de atac a recursului, cu atât mai mult cu cât respectarea dreptului de proprietate este garantată de Constituţie, iar necesitatea judecării cu celeritate a proceselor nu justifică această exceptare. În consecinţă, se susţine că, prin lipsa căii de atac a recursului, în procesele de fond funciar, dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, cu consecinţa nerespectării dreptului de proprietate privată. 6. Curtea de Apel Oradea - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale, deoarece măsura impusă de legiuitor cu privire la atacarea doar cu o cale de atac, respectiv cu apel, a hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă nu este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată. Se mai apreciază că textele de lege criticate reprezintă astfel de norme derogatorii, caracteristice procedurii reconstituirii dreptului de proprietate privată în materia fondului funciar, pe care legiuitorul a înţeles să o reglementeze astfel încât să asigure judecarea cu celeritate, de natură să dea satisfacţie rapidă solicitanţilor şi să clarifice situaţia juridică a terenurilor în discuţie. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că procesul echitabil nu presupune în mod imperios existenţa mai multor grade de jurisdicţie şi nici exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul Poporului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, ale art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) cuprins în titlul XIII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. În legătură cu obiectul excepţiei, Curtea reţine că, potrivit art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare, dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019. Având în vedere că în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă procesul a fost început anterior acestei date, Curtea reţine că în cauză se aplică dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013. De asemenea, având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, care priveşte, în esenţă, lipsa căii de atac a recursului în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă, Curtea reţine că obiect al excepţiei îl reprezintă dispoziţiile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 şi ale art. 5 alin. (1) teza întâi cuprins în titlul XIII - Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare din Legea nr. 247/2005. În ce priveşte conţinutul normativ al acestei ultime dispoziţii legale, Curtea reţine că aceasta trebuie coroborată cu prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care stabilesc că, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului“, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară, ţinând cont, în acelaşi timp, şi de noua concepţie legislativă instituită prin actualul Cod de procedură civilă cu privire la căile de atac, în sensul că recursul reprezintă o cale extraordinară de atac. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013: „De asemenea, în aceste procese (cele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi - s.n.) nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.“; – Art. 5 alin. (1) cuprins în titlul XIII din Legea nr. 247/2005: „(1) Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului (...)“ [în prezent, apel, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 s.n.]. 11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 44 alin. (1) şi (3) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) referitor la caracterul unitar, imparţial şi egalitar al justiţiei şi art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012). 13. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că textul de lege criticat instituie posibilitatea persoanelor interesate să conteste, pe calea apelului, hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă, astfel încât nu se poate susţine încălcarea prevederilor constituţionale care garantează accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, existând reglementată posibilitatea legală de a accede la o instanţă judecătorească şi, mai mult, de a supune hotărârea pronunţată de aceasta controlului unei instanţe ierarhic superioare. 14. În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, Curtea mai reţine că, deşi accesul la calea extraordinară de atac este o parte componentă a acestuia, accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a mai reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, paragraful 16, sau Decizia nr. 389 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 28 august 2020, paragraful 34). 15. Reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţie consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei, paragraful 157, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 31 martie 2015, paragraful 16). Totodată, instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37-38, a statuat, cu privire la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, că „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept“. 16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) cuprins în titlul XIII din Legea nr. 247/2005, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 395 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 23 august 2018, s-a mai pronunţat asupra aceloraşi prevederi legale, prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie, şi cu o motivare similară. Prin această decizie, paragrafele 17 şi 18, Curtea a reţinut că prevederile criticate sunt norme de procedură edictate de legiuitor în virtutea competenţei sale constituţionale, iar Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial, în art. 129, că „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege“. Sub aspectul existenţei unei singure căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate în materia fondului funciar, Curtea a reamintit, prin decizia precitată, că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. 17. Tot astfel, prin Decizia nr. 1.232 din 6 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 27 noiembrie 2009, instanţa de contencios constituţional a constatat că nicio dispoziţie din Legea fundamentală nu prevede obligativitatea instituirii unor căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, ci numai dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că procesul echitabil nu presupune în mod imperios existenţa mai multor grade de jurisdicţie şi nici exercitarea acestor căi de atac de către toate părţile din proces. 18. Cele statuate în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. 19. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) şi (2), art. 53, art. 124 alin. (2) şi art. 136 alin. (5), autorul excepţiei nu arată în ce constă această încălcare. În aceste condiţii, Curtea reţine că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012), Curtea neputând să se substituie autorului excepţiei în formularea acesteia. 20. Totodată, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea mai reţine că legiuitorul are o marjă de apreciere referitor la alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului, cum este, în prezenta cauză, a hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare. În acest sens sunt şi Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a statuat că, în materia căilor extraordinare de atac, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa condiţii de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunţată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunţate în materie de carte funciară, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26 (hotărâri pronunţate în materia insolvenţei), prin care Curtea a constatat că existenţa unor reglementări diferenţiate, sub aspectul normelor de procedură, în funcţie de specificul materiei reglementate, nu reprezintă o nesocotire a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre acestea. Totodată, prin Decizia nr. 680 din 21 octombrie 2021*), paragraful 23, nepublicată încă, Curtea a statuat că stabilirea regulilor procedurale în funcţie de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ţine de opţiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparaţii între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, adaptate specificului materiei în care sunt edictate. *) Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 17 ianuarie 2022. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Marius Ianc în Dosarul nr. 1.413/177/2015 - R al Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) teza întâi cuprins în titlul XIII - Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
