Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Răzvan Mihail Bumbu în Dosarul nr. 2.133/89/2017/a1 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.518D/2017. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Ionel Nicolae Nechita, cu delegaţie la dosar. Lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care expune, mai întâi, pe larg, cadrul procesual în care a fost invocată această excepţie. Precizează, ca element de noutate, faptul că excepţia de neconstituţionalitate nu are ca obiect înregistrările spontane, ci activităţile specifice folosirii metodelor speciale de supraveghere şi cercetare, în condiţiile în care textul criticat trimite la capitolul IV - Metode speciale de supraveghere sau cercetare, dispoziţiile generale fiind reglementate în art. 138 din acelaşi capitol. Se apreciază că nu se înţelege ce înseamnă „înregistrări“, înregistrarea neputându-se realiza fără interceptarea semnalelor acustice, iar aceasta trebuie să fie dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile reglementate de alin. (1) al art. 139. Se arată că fără existenţa unui mandat, a unei autorizaţii, ordonanţe, chiar şi provizorii, nu poate fi dispusă supravegherea tehnică. Se încalcă astfel condiţiile prestabilite de legiuitor, de garantare a drepturilor procesuale, sens în care se detaliază deficienţele neconstituţionale, astfel cum sunt acestea expuse şi în dosarul cauzei. În continuare se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o ingerinţă în drepturile unei persoane este justificată dacă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop prevăzut de legiuitor şi este necesară şi proporţională pentru atingerea acestui scop, sens în care se face referire la Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei. Având în vedere şi această jurisprudenţă, se conchide că dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată ca urmare a certificării oricărei înregistrări, realizate din proprie iniţiativă, efectuate de părţi sau alte persoane, fără existenţa unui mandat. Prin raportare la art. 20 din Constituţie se invocă prevederile art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Drepturile procesuale sunt încălcate ca urmare a lipsei de claritate şi de precizie a normei penale. În concluzie, se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Cu referire la ingerinţa în viaţa privată, arată că este justificată prin prisma politicii penale a statului de prevenire şi combatere a infracţiunilor. Nu poate fi reţinută susţinerea potrivit căreia înregistrările realizate de alte persoane ar fi lipsite de garanţii, câtă vreme acestea pot fi contestate şi expertizate la cererea inculpatului şi deci înlăturate, existând acel control a posteriori. Caracterul complet şi intact al înregistrării poate fi verificat de experţi. Nu se pune problema controlului a priori, pentru că aceste înregistrări se realizează fără a exista un acord al autorităţilor. Se mai reţine că durata înregistrării este limitată la perioada pregătirii sau săvârşirii infracţiunii, deci nu este necesar să se prevadă prin lege o durată. Având în vedere că nu este o măsură stabilită de autorităţi, nu se impun măsuri de informare ulterioară a inculpatului cu privire la înregistrarea sa de către o persoană privată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea nr. 54/CC din 20 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.133/89/2017/a1, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Răzvan Mihail Bumbu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că economia dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală relevă abateri de la suma garanţiilor oferite de ansamblul prevederilor legale. Astfel, prin raportare la posibilitatea efectuării înregistrărilor de către părţi sau martori anterior începerii urmăririi penale, se ajunge la încălcarea condiţiilor prestabilite de legiuitor privind garantarea drepturilor procesuale. Se indică în acest sens o serie de „deficienţe neconstituţionale fundamentate de prezentarea lacunară în cuprinsul alin. (3)“, care permit ipoteza înregistrărilor premeditate efectuate de părţi sau de alte persoane cu scopul deschiderii procesului penal, respectiv: lipsa de obiectivitate şi pregătire profesională adecvată a persoanei care realizează ingerinţa în viaţa privată a subiectului; lipsa unui control a priori (aspect care poate conduce la existenţa unei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, fără a exista, în fapt, premisele săvârşirii unei infracţiuni); lipsa unui control a posteriori (lacună care poate conduce la prezentarea subiectivă a faptelor, interpretarea eronată, scoasă din context a înregistrărilor şi înaintarea unei ipoteze false organului de urmărire penală); lipsa garanţiilor referitoare la păstrarea caracterului intact şi complet al înregistrărilor (fapt ce poate atrage arbitrarul hotărârilor de condamnare); lipsa prevederii unei durate limitate de efectuare a supravegherii tehnice (fără a exista această constrângere asupra persoanei interesate, subiectul poate fi supus unor măsuri, fără a avea cunoştinţă de acestea, pentru un termen stabilit în mod discreţionar); lipsa informării ulterioare cu privire la existenţa măsurii de supraveghere tehnică (persoana care efectuează înregistrarea nu se află sub obligaţia de a informa, ulterior efectuării, subiectul în cauză, fapt care poate crea premisele unei presiuni asupra subiectului înştiinţat, dar care nu poate audia înregistrarea, sau neînştiinţat, aflat în imposibilitatea de a se apăra). Se apreciază că oricare dintre deficienţele prezentate poate conduce la producerea unei vătămări prin continuarea urmăririi penale faţă de suspect sau punerea în mişcare a acţiunii penale ale cărei consecinţe nu pot fi înlăturate nici chiar după obţinerea unei soluţii de clasare sau achitare. Altfel spus, chiar dacă instanţa de judecată ar constata ulterior nelegalitatea înregistrărilor, acestea vor fi constituit deja fundamentul dispunerii unor alte măsuri, fie acestea de supraveghere sau chiar preventive. Se mai susţine că drepturile procesuale recunoscute atât în legislaţia internă, cât şi în legislaţia europeană sunt încălcate ca urmare a lipsei de claritate, precizie şi previzibilitate a normei penale. Dat fiind faptul că persoana interesată, care realizează activităţi specifice supravegherii tehnice, nu poate fi constrânsă la limitarea în timp a activităţii, înştiinţarea subiectului, asigurarea integrităţii înregistrării sau respectarea regulilor referitoare la obţinerea probelor, se încalcă dreptul la apărare, sub aspectul desfăşurării tuturor acţiunilor care să susţină o eventuală soluţie favorabilă. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de calitate a legii şi se apreciază că în contextul supravegherii secrete exercitate de viitoare părţi în proces sau alte persoane, chiar dacă înregistrările privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii, obţinerea acestora de către organele de urmărire penală printrun procedeu probator nelegal permite intervenţii arbitrare, contrare dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţie. 7. Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile legale criticate „reiau în mod integral vechile dispoziţii legale“, prevăzute de art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la care, în repetate rânduri, Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea (a se vedea Decizia nr. 539 din 7 decembrie 2004, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006 şi Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006). Se apreciază că dispoziţia legală criticată reprezintă opţiunea legiuitorului şi a fost adoptată conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, principiul necesităţii, proporţionalităţii, aplicării nediscriminatorii şi conservării substanţei dreptului în restrângerea exerciţiului unor drepturi, prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituţie şi principiul înfăptuirii justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, prevăzut de art. 126 alin. (1) din Constituţie. 8. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale asupra unei soluţii legislative similare prevăzute în art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010. 10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, raţiunea reglementării în conţinutul art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală a posibilităţii ca înregistrările prezentate de părţi să poată „constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege“ este aceea ca oricine are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau împrejurări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Culegerea de informaţii şi date cu privire la pregătirea săvârşirii unor infracţiuni sau derularea acţiunilor cu caracter infracţional se realizează, fără îndoială, în scopul „desfăşurării instrucţiei penale“ (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) şi constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de „prevenire a faptelor penale“. În jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat că în cazul în care „înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât şi folosirea ei“ nu se aduce atingere dreptului la un proces echitabil (Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunţată în Cauza P.G. şi J.H. contra Regatului Unit). De asemenea, dispoziţiile criticate se aplică numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181^1 din Codul de procedură penală. Totodată, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri şi ridica excepţii referitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce priveşte înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane. În plus, dispoziţia de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Totodată, prevederile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală includ şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Supravegherea tehnică, având următorul conţinut: „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“ 14. Dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cuprinse în art. 20 alin. (1) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Se invocă şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la protecţia legii împotriva imixtiunilor sau atingerilor vieţii private, de familie, atingerilor aduse onoarei şi reputaţiei sale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 756 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 25 aprilie 2017, prin care Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii aceluiaşi text de lege, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 20 şi art. 21 alin. (3), precum şi cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate deopotrivă şi în prezenta cauză, s-a observat că un text asemănător a fost introdus în vechea reglementare procesual penală prin art. I pct. 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, prin art. I pct. 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, acest text a fost modificat, căpătând o formă identică cu cea din prezent, în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţia similară regăsindu-se în art. 91^6 alin. 2. În continuare, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Decizia nr. 593 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din 19 octombrie 2006, Decizia nr. 825 din 16 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 134 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 17 martie 2011, a statuat că raţiunea reglementării este aceea ca oricine are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispoziţiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, inclusiv ale exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de către autorităţile publice a vieţii intime, familiale şi private - invocat în motivarea excepţiei -, dacă acestea se fac prin lege şi în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfăşurarea instrucţiei penale sau prevenirea faptelor penale (a se vedea paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată). 16. În ceea ce priveşte eventualele abuzuri, prin aceeaşi decizie (paragraful 23), Curtea a reţinut că legislaţia procesualpenală anterioară prevedea suficiente garanţii în vederea înlăturării acestora, dispoziţiile art. 91^6 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 91^6 alin. 1), părţile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 şi 68 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte noua reglementare, Curtea a observat că, şi în acest caz, dispoziţiile criticate se aplică numai în cazul săvârşirii unei infracţiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispoziţiilor art. 172-181^1 din Codul de procedură penală. De asemenea, în procedura camerei preliminare, inculpatul poate formula cereri şi ridica excepţii referitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, inclusiv în ceea ce priveşte înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane. 17. Curtea constată că s-a mai pronunţat şi cu privire la critici similare formulate în raport cu aceleaşi dispoziţii din acte internaţionale, invocate în temeiul art. 20 din Constituţie. În acest sens a reţinut că art. 8 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale admite ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale a persoanei, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, „în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale [...]“. Culegerea de informaţii şi date cu privire la pregătirea săvârşirii unor infracţiuni sau la derularea acţiunilor cu caracter infracţional se realizează, fără îndoială, în scopul „desfăşurării instrucţiei penale“ (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) şi constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de „prevenire a faptelor penale“ (a se vedea Decizia nr. 1.562 din 7 decembrie 2010, precitată). Totodată, art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri“. Acelaşi document internaţional prevede însă, la art. 29 pct. 2, că „în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică“. Curtea a apreciat, de asemenea, că în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Hotărârea din 25 septembrie 2001, pronunţată în Cauza P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, a apreciat că, în cazul în care „înregistrările nu au constituit singura probă împotriva acuzatului, iar acesta a avut posibilitatea să conteste atât autenticitatea, cât şi folosirea ei“, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil. (a se vedea paragrafele 24 şi 25 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată) 18. Curtea a mai reţinut că, fiind chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii unor dispoziţii prin care se modifică art. 91^6 din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilităţii de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziţii legale, a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor modificatoare (paragraful 26 din Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, precitată). Astfel, prin Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea a statuat că prin modificarea propusă se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulaţie în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Prin eliminarea posibilităţii de probaţiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcânduse astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie şi principiile accesului la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală. Curtea a mai observat că dispoziţia de lege criticată dispune, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările, efectuate de părţi sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părţii în cauză, neputând fi înregistrate şi prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terţi, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieţii private. Totodată, Curtea a reţinut că, referindu-se la înregistrările personale efectuate de părţi sau de alte persoane, dispoziţia de lege criticată include şi persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor aduse. 19. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Răzvan Mihail Bumbu în Dosarul nr. 2.133/89/2017/a1 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
