Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniela Ramona Mariţiu│- magistrat-asistent│
└──────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Constantin Cristian Poteraş în Dosarul nr. 4.588/303/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 238D/2016. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu, cu delegaţie depusă la dosar. Acesta solicită lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată motivat de faptul că autorul excepţiei se află în stare de arest, urmând să ajungă la sediul instanţei de contencios constituţional. Preşedintele admite cererea şi dispune lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată. 3. La a doua strigare a cauzei răspunde autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat Corneliu Liviu Popescu. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care învederează Curţii că, în faţa instanţei judecătoreşti, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma actuală, şi a art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 şi a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin Legea nr. 255/2013. Arată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă, autorul excepţiei înţelegând să nu promoveze calea de atac. În ceea ce priveşte art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma actuală, şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 arată că instanţa de judecată a admis cererea şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate. Referitor la dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin Legea nr. 255/2013 arată că instanţa de judecată a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, autorul excepţiei atacând cu apel încheierea respectivă. Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, apreciind că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, neavând legătură cu soluţionarea cauzei. În acest context solicită Curţii ca în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 să extindă controlul de constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 438 din Codul de procedură penală în forma de dinainte de modificările aduse prin Legea nr. 255/2013, apreciind că există o legătură indisolubilă între acestea şi dispoziţiile cu care instanţa de contencios constituţional a fost sesizată, şi anume art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma actuală, şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013. În continuare, învederează Curţii că respingerea apelului împotriva încheierii prin care s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma de dinainte de modificările aduse acestui text prin Legea nr. 255/2013, s-a realizat de către completul de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezidat de doamna judecător Livia Doina Stanciu. Arată că problemele ce trebuie soluţionate sunt identice cu cele supuse soluţionării instanţei de apel, astfel că doamna judecător s-a pronunţat deja cu privire la aceste aspecte. Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992 în faţa Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la recuzarea judecătorilor, susţine că îşi întemeiază cererea pe prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 5. Având cuvântul în continuare, avocatul autorului excepţiei arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dispoziţiile criticate au fost analizate prin raportare la art. 129 din Constituţie. Susţine însă că această jurisprudenţă nu este aplicabilă în prezenta cauză întrucât motivele de neconstituţionalitate sunt diferite. Astfel, susţine că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală conţin o enumerare expresă şi limitativă a motivelor de recurs în casaţie, fiind imposibil ca acestea să se regăsească vreodată în practică. Faptul că numărul motivelor de recurs este extrem de limitat, iar apariţia lor în practică aproape imposibil de realizat, determină inexistenţa căii de atac a recursului în casaţie. Astfel, calea de atac a recursului în casaţie este o cale de atac iluzorie, ceea ce contravine prevederilor art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Prin faptul că motivele de recurs în casaţie nu se regăsesc niciodată în practică, instanţa supremă este împiedicată să îşi înfăptuiască rolul său constituţional. În filosofia legiuitorului constituant, reflectată în însăşi denumirea instanţei supreme, calea principală prin care aceasta poate fi sesizată este tocmai recursul în casaţie, care în actuala reglementare este, de fapt, o cale de atac teoretică şi iluzorie. Referitor la invocarea dispoziţiilor constituţionale privind egalitatea în faţa legii susţine că acestea sunt încălcate, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se va putea pronunţa, în sensul unificării jurisprudenţei, în cadrul unui recurs în casaţie, astfel că instanţele judecătoreşti inferioare vor decide diferit, în situaţii similare. Totodată, apreciază că sunt încălcate şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în măsura în care soluţii nelegale ale instanţelor judecătoreşti nu pot fi cenzurate de instanţa supremă, ceea ce determină şi faptul că instanţele judecătoreşti se pot plasa deasupra legii. 6. Având cuvântul, autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia, arătând că va încerca să îşi dovedească nevinovăţia. 7. Reprezentantul Ministerului Public, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, arată că nu ne aflăm în ipoteza normei, autorul excepţiei solicitând extinderea controlului de constituţionalitate de la un text care este în vigoare la acelaşi text de lege, dar în forma de dinainte de modificările aduse prin Legea nr. 255/2013. Astfel, nu este vorba despre exercitarea controlului de constituţionalitate asupra unor dispoziţii care se află în vigoare în acelaşi timp şi care s-ar putea preta unui asemenea demers. Totodată, apreciază că instanţa de contencios constituţional este învestită prin încheierea instanţei judecătoreşti, limitele controlului de constituţionalitate fiind stabilite de dispozitivul unei astfel de încheieri. Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte modificările operate de Legea nr. 255/2013, apreciază că legiuitorul poate opera astfel de modificări în baza atribuţiilor constituţionale conferite de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, fără a interfera cu atribuţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conferite de alin. (3) al aceluiaşi articol. Susţine că activitatea de unificare a aplicării legii se poate realiza pe mai multe paliere, iar nu în mod exclusiv doar prin intermediul recursului în casaţie. Contrar celor susţinute de autorul excepţiei apreciază că incidenţa cazurilor de casare nu este redusă, cel mai des întâlnite cazuri de casare invocate fiind pct. 7 şi 12 din art. 438 din Codul de procedură penală. Raportat la această jurisprudenţă nu se poate susţine că instituţia recursului în casaţie este iluzorie şi, implicit, afectată competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Arată că împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive se poate promova atât recurs în casaţie, cât şi contestaţie în anulare, cazurile ce au în vedere erorile de procedură putând fi invocate în cadrul contestaţiei în anulare. În final, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 8. Prin Încheierea din 21 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.588/303/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Constantin Cristian Poteraş cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererilor de recurs în casaţie formulate în cauză. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că forma actuală a art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală conţine numai cinci motive de recurs în casaţie, motive marginale, care se pot regăsi extrem de rar în practică şi cu incidenţă asupra unor motive de drept de mică importanţă. Astfel, recursul în casaţie este o cale de atac pur teoretică şi iluzorie, iar nu reală şi efectivă, cu consecinţa inexistenţei sale în procesul penal. Or, inexistenţa reală şi efectivă a recursului în casaţie, a cărui soluţionare este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, conform cărora această instanţă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Apreciază că, deşi art. 433 din Codul de procedură penală, prin definirea scopului recursului în casaţie şi prin fixarea instanţei competente cu judecarea lui, asigură transpunerea legislativă a normei constituţionale din art. 126 alin. (3), totuşi, enumerarea expresă şi limitativă, numărul extrem de redus cantitativ de motive şi însemnătatea insignifiantă a acestor motive de recurs în casaţie, fixate prin art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, fac ca recursul în casaţie să fie pur teoretic şi iluzoriu, iar nu real şi efectiv. 10. Dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, pe de-o parte, stabilesc competenţa constituţională a instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar, pe de altă parte, fixează calea procedurală pentru exercitarea acestei competenţe, şi anume, recursul în casaţie. Această concluzie se desprinde şi din denumirea instanţei supreme, aceasta fiind calificată expres ca instanţă de casaţie. Prin reglementarea unui număr atât de redus de motive de recurs, dispoziţiile de lege criticate afectează calea impusă de art. 126 alin. (3) din Constituţie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi exercită competenţa sa constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, suprimând în acest mod însăşi competenţa constituţională a instanţei juridice supreme. 11. În continuare, autorul excepţiei arată că suprimarea competenţei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii face ca practica judiciară divergentă să nu poată fi uniformizată, cel puţin nu cu efecte directe pentru părţile afectate, ceea ce semnifică menţinerea de soluţii judecătoreşti definitive contradictorii, în aplicarea aceloraşi norme legale, pentru persoane diferite, contravenind prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 16 alin. (1) şi (2) şi ale art. 124 alin. (2). Suprimarea competenţei constituţionale a instanţei supreme duce la existenţa unei justiţii care nu este unică şi egală pentru toţi şi la plasarea instanţelor judecătoreşti inferioare deasupra legii. 12. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara aspectele de nelegalitate din hotărârile definitive, având ca obiect sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate, trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Apreciază că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, limitarea în timp, stabilirea unui interes procesual şi instituirea unor motive expres şi limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi extraordinare de atac contribuie la prezervarea siguranţei raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătoreşti definitive. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că nu pot fi primite susţinerile autorului excepţiei în sensul că normele legale criticate conduc la plasarea instanţelor judecătoreşti inferioare deasupra legii, întrucât hotărârile acestora pot fi cenzurate de instanţa supremă, pe calea recursului în casaţie, însă doar în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. Faptul că recursul în casaţie poate fi exercitat numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, este determinat de caracterul acestuia de cale extraordinară de atac şi nu împiedică părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, posibilitatea promovării acestuia constituind o garanţie în plus în sensul îndreptării erorilor judiciare. 13. În continuare, apreciază că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere principiului constituţional al egalităţii în drepturi, întrucât acestea nu consacră privilegii sau discriminări, ci asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea căii de atac a recursului în casaţie, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Reconfigurarea, prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a motivelor de recurs în casaţie, prin reducerea acestora doar la aspecte de legalitate a hotărârilor, a avut ca scop specificul acestei căi extraordinare de atac şi respectarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare, fapt ce reiese chiar din Expunerea de motive la Legea privind punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Trebuie însă observat că motivele ce vizau aspecte procedurale, deşi au fost excluse din sfera recursului în casaţie şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au fost eliminate total, ci au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi extraordinare de atac. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Guvernul, făcând referire la Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În continuare, arată că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege. Mai mult, potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii. 16. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie se coroborează cu cele ale alin. (2) al aceluiaşi articol, rezultând, indubitabil, că rolul de unificare a jurisprudenţei rezervat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate realiza decât tot în condiţiile legii, astfel încât dispoziţiile legale criticate sunt conforme şi cu prevederile art. 126 alin. (3) din Constituţie. Câtă vreme prevederile legale criticate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, dispoziţiile legale criticate sunt conforme şi cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 17. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, care se poate exercita în condiţiile expres stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, ca atare reglementarea acesteia intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Stabilirea de către legiuitor a cazurilor în care se poate recurge la această cale extraordinară de atac nu afectează caracterele de unicitate, imparţialitate şi egalitate ale justiţiei. Mai mult, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăd, în mod expres, cu privire la căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, stabilind că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Or, dispoziţiile legale criticate reprezintă manifestarea dreptului legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare ale unei căi de atac. 18. În ceea ce priveşte reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie apreciază că, din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, rezultă că legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac, şi anume asigurarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa instanţei supreme motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. 19. În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că, în acest mod, s-a realizat o mai bună definire atât a căilor extraordinare de atac, cât şi a rolului instanţei supreme de curte de casaţie. Pe cale de consecinţă, nu pot fi reţinute criticile autorului excepţiei privind suprimarea căii recursului în casaţie, afectarea competenţei constituţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori încălcarea principiilor respectării legii şi a statului de drept. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Legea nr. 255/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: – Art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală: "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 2-6. abrogat 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 9-10. abrogat 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 13-14. abrogat.;" – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă.“ 23. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul român, art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi în art. 126 alin. (3) potrivit căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, răspunzând unor critici similare, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Astfel, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Decizia nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, şi Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Curtea a constatat că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. 25. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. 26. Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. De asemenea, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt, conform art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Astfel, nu pot declara recurs în casaţie persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul sau vreo altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost încălcate prin măsuri sau acte ale instanţei, aceasta putându-şi valorifica drepturile doar pe calea apelului, conform art. 409 din Codul de procedură penală. 27. Curtea a reţinut, totodată, că, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţiei în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac. 28. Având în vedere argumentele expuse anterior şi raportând textele criticate la scopul recursului în casaţie, Curtea a reţinut că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie la cei prevăzuţi la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acesta a fost modificat prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac. 29. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, Curtea a statuat că dispoziţiile de lege criticate nu creează discriminare între titularii dreptului de a promova recurs în casaţie şi ceilalţi participanţi la procesul penal, întrucât aceştia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situaţie juridică diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condiţiile permise de lege. Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală. 30. Neintervenind elemente noi de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. Distinct de cele reţinute în deciziile anterior citate, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 433 din Codul de procedură penală, scopul recursului în casaţie este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, potrivit art. 471 din acelaşi act normativ, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, printr-un recurs în interesul legii. 32. Astfel, Curtea observă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi exercită competenţa constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti prin intermediul recursului în interesul legii, iar nu prin intermediul căii de atac extraordinare a recursului în casaţie. Un argument în acest sens este şi faptul că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa instanţelor de judecată şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Instanţa de contencios constituţional a statuat că, în înţelesul acestei norme constituţionale, legiuitorul este singurul abilitat să reglementeze, prin lege, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, fără alte restricţii decât cele rezultate din celelalte prevederi ale Constituţiei sau din actele normative internaţionale arătate în art. 20 din Legea fundamentală (Decizia nr. 23 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 10 februarie 2004). În acest context, Curtea reţine că, în temeiul acestei competenţe constituţionale, legiuitorul a reglementat soluţionarea căii de atac a recursului şi în competenţa altor instanţe judecătoreşti decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Curtea observă că în materie civilă, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, recursul are acelaşi scop ca şi în materie penală, acela de examinare, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. În coroborare cu acest alineat, prevederile art. 95 şi 96 din Codul de procedură civilă dispun că tribunalele şi curţile de apel judecă, ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege. 33. Sub acest aspect, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional, având a soluţiona o problemă similară, a reţinut că prevederile referitoare la competenţa tribunalelor prin judecătorul-sindic, ca primă instanţă, şi a curţilor de apel pentru judecarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic au fost stabilite prin lege, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar nu prin încălcarea acestora. Curtea a mai reţinut că opţiunea legiuitorului pentru stabilirea competenţei curţilor de apel în soluţionarea recursurilor a fost determinată de faptul că acestea sunt instanţele imediat superioare în grad tribunalelor în cadrul cărora funcţionează judecătorul-sindic (Decizia nr. 755 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 6 iulie 2010). 34. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. 35. În ceea ce priveşte solicitarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea reţine că, potrivit acestora, „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“. Analizând aceste dispoziţii, Curtea constată că, pentru a se putea opera o extindere a controlului de constituţionalitate, în temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, trebuie îndeplinite, cumulativ, trei condiţii. Astfel, prima condiţie are în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege cu care a fost sesizată. Îndeplinirea primei condiţii determină analiza îndeplinirii celorlalte condiţii, cea de-a doua referindu-se la imposibilitatea disocierii anumitor dispoziţii de lege de cele menţionate în sesizare, care anterior au fost constatate neconstituţionale, cele două aflânduse într-o relaţie intrinsecă. În ceea ce priveşte a treia condiţie, Curtea observă că aceasta se referă la faptul că dispoziţiile de lege - dispoziţia constatată ca fiind neconstituţională şi dispoziţia ce nu poate fi disociată de aceasta - trebuie să îşi găsească reglementarea în acelaşi act normativ. 36. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că în prezenta cauză nu a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege cu care a fost sesizată, astfel că prima condiţie nu a fost îndeplinită, ceea ce determină imposibilitatea aplicării prevederilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Cristian Poteraş în Dosarul nr. 4.588/303/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
