Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) şi (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Adrian Marin Mititelu şi Fănel Trandafir în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 952D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, având în vedere data încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. În continuare, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 22 iunie 2017, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. (3) din Codul penal din 1969. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 26 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 37.279/3/2014, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Marin Mititelu, şi a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Fănel Trandafir, într-o cauză penală în care s-a ridicat problema împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal se arată că, după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, legiuitorul nu a intervenit pentru a stabili condiţiile şi criteriile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, astfel că textul criticat este lipsit de claritate şi previzibilitate. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, arătându-se că atât în Codul penal anterior, cât şi în Codul penal actual a fost consacrat principiul răspunderii penale personale ce determină aplicarea tratamentului sancţionator doar persoanei care a încălcat norma de drept penal. Faţă de posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie şi pentru a preveni prelungirea sine die a procesului penal, s-a impus stabilirea unei limite absolute care, odată atinsă, duce la încetarea răspunderii penale, fiind expresia principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Atât prin soluţia legislativă anterioară, cât şi prin interpretarea stabilită de către instanţa de control constituţional, efectul întreruptiv al termenului de prescripţie a fost recunoscut doar actelor care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, respectiv care au aptitudinea de a încunoştinţa în mod efectiv şi real pe suspect sau pe inculpat despre existenţa procesului penal. Cu toate acestea, prin dispoziţiile criticate, efectul întreruptiv al prescripţiei a fost extins la alte persoane decât cele cărora le sunt destinate actele, terţi faţă de acestea, în opinia legiuitorului fiind suficientă calitatea de participant la infracţiune. Se apreciază că prescripţia înlătură răspunderea penală, iar numai actele efectiv comunicate suspectului sau inculpatului au caracter întreruptiv al termenului de prescripţie. Prin extinderea acestui efect la toţi participanţii la infracţiune, în formularea actuală a textelor criticate, se încalcă principiul caracterului personal al răspunderii penale, precum şi caracterul clar şi previzibil pe care ar trebui să îl aibă norma penală. 7. De asemenea, se arată că prevederile criticate sunt lipsite de claritate cât timp efectul întreruptiv al prescripţiei se extinde şi la alte persoane, care nu sunt vizate de actul comunicat suspectului sau inculpatului şi care nu au cunoştinţă de acesta. Se susţine că, pe de o parte, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, reglementează întreruperea prescripţiei prin comunicarea actelor părţilor din procesul penal - inculpat şi suspect -, vizate de acestea, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal şi cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 prevăd întreruperea prescripţiei faţă de toţi participanţii la infracţiune, astfel că utilizarea celor două noţiuni distincte lipseşte normele criticate de claritatea necesară. 8. Prin normele criticate, efectul întreruptiv este extins, astfel că îndeplinirea unui act suspus comunicării faţă de unul dintre suspecţi sau inculpaţi duce la întreruperea termenului faţă de toţi participanţii la infracţiune indiferent dacă faţă de aceştia s-a îndeplinit sau nu în mod public vreun act de procedură. 9. Instanţa de contencios constituţional, atunci când a analizat constituţionalitatea art. 155 alin. (1) din Codul penal, a reţinut că este contrară principiului legalităţii incriminării soluţia legislativă care nu permite suspectului sau inculpatului să cunoască întreruperea termenului de prescripţie, actul întreruptiv nefiindu-i comunicat, aceeaşi soluţie impunându-se şi în privinţa participanţilor la infracţiune care nu sunt vizaţi de actele efectuate, dar, mai ales, nu sunt vizaţi de procesul în care se realizează actul analizat a fi întreruptiv sau nu. 10. Se susţine că prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal şi cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 trebuie puse în acord cu raţionamentul Curţii Constituţionale exprimat prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, în caz contrar fiind lipsite de claritate şi previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării. 11. Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, arată că legiuitorul, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, nu a intervenit legislativ, revenind instanţelor judecătoreşti obligaţia de a aplica instituţia „prescripţiei răspunderii penale“ în urma interpretărilor proprii, ceea ce duce invariabil la o practică neunitară la nivelul instanţelor, încălcându-se astfel prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. 12. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal şi cele ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, instanţa judecătorească, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, arată că se impune să fie garantat caracterul previzibil al efectelor întreruptive ale prescripţiei asupra tuturor persoanelor care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acestora de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. Aşa fiind, textele legale criticate nu răspund exigenţelor referitoare la calitatea legii ce decurg din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi nici celor ce decurg din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie, întrucât au în vedere cauze întreruptive ale cursului prescripţiei care nu sunt comunicate participantului la infracţiune, nepermiţându-i-se acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale. 13. În continuare, se apreciază că dispoziţiile criticate nu contravin prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2), ale art. 15 alin. (2), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 20 din Constituţie. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (1) - (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa judecătorească apreciază că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanţiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, şi nu prin dispoziţii de drept penal substanţial. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969. Curtea observă că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022. Cu toate acestea, având în vedere data încheierii de sesizare, precum şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii acesteia critică dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022. Aşa fiind, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, ale art. 155 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 155 alin. (1) şi (3) din Codul penal: "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (...)(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei." – Art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969: „Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.“ 18. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind exigenţele de calitate a legii, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 alin. (1) referitor la instanţele judecătoreşti. De asemenea, invocă prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, Curtea constată că, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale. 20. Întrucât instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate prin Încheierea din 26 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, la o dată anterioară pronunţării Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 şi publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal a devenit inadmisibilă. 21. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, Curtea observă că s-a pronunţat asupra acestor dispoziţii, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017. Curtea a reţinut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, apărut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. 22. Dintre principiile care guvernează răspunderea penală, prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. 23. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, şi, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. 24. Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale este reglementată la art. 153 - 156 din Codul penal. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. 25. Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia niciunui act de natură să readucă în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 26. În acest context se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripţie, în situaţia comiterii unei infracţiuni, în participaţie, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 alin. (3) din Codul penal, că întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere îi priveşte numai pe unii dintre aceştia. 27. Soluţia juridică anterior menţionată este determinată de însăşi natura instituţiei prescripţiei, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură să afecteze însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte. 28. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, s-a precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. 29. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanţial. 30. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 6 paragraful 3 din Convenţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanţiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, şi nu prin dispoziţii de drept penal substanţial (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20). 31. Neintervenind elemente noi, de natură să reconsidere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 32. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969, Curtea constată că acestea au un conţinut normativ identic cu cel al art. 155 alin. (3) din Codul penal, astfel încât cele constatate prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, precitată, se aplică mutatis mutandis şi în privinţa acestora. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Marin Mititelu în Dosarul nr. 37.279/3/2014 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fănel Trandafir în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal şi ale art. 123 alin. 3 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE Marian Enache Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
