Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Vasile Jecu în Dosarul nr. 2.307/110/2016/a2 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 391D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.307/110/2016/a2, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, excepţie ridicată de Vasile Jecu cu ocazia soluţionării apelurilor formulate împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bacău prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile procedurale criticate nu satisfac exigenţele de claritate şi previzibilitate, îngăduind interpretarea potrivit căreia denunţătorul devine ulterior martor, cumulând cele două calităţi, iar relatările sale constituie, în aceste condiţii, atât un act de sesizare a organului de urmărire penală, cât şi un mijloc de probă. Arată că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, participanţii în procesul penal se împart în cinci categorii, respectiv: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali. Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 288 şi următoarele din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine că denunţătorul este participant în procesul penal, încadrabil în categoria „alţi subiecţi procesuali“. 6. Totodată, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom, având atât o accepţiune restrânsă, cât şi una extinsă. Cu toate acestea, legiuitorul român nu operează această distincţie în privinţa denunţătorului. Astfel, cumularea celor două calităţi - martor şi denunţător - de către aceeaşi persoană este contrară normelor care cârmuiesc desfăşurarea procesului penal şi care sunt grupate pe instituţii juridice, în funcţie de obiectul lor de reglementare. În continuare, apreciază că rostul procesual al denunţului este încunoştinţarea organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, acesta neconstituind mijloc de probă, nefiind menţionat ca atare de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, denunţătorul nu ar trebui audiat ca martor în procesul penal, iar declaraţiile sale nu ar trebui să constituie mijloace de probă. 7. Ambiguitatea caracterizează şi dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, din a căror interpretare per a contrario rezultă că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei se poate întemeia în măsură determinantă, printre altele, pe declaraţiile oricăror martori (deci inclusiv a denunţătorilor), cu excepţia martorilor protejaţi. 8. Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că există multiple situaţii în care martorii au şi interese proprii legate de procesul penal în care sunt audiaţi, însă toate acestea sunt rezolvate prin evaluarea în concret a valorii probatorii de către organele judiciare. Orice limitare a liberei aprecieri a declaraţiilor acestor martori poate veni în coliziune cu principiul aflării adevărului, astfel că alegerea modului în care se acordă prioritate uneia dintre cele două valori constituie o chestiune de legiferare, iar nu una de constituţionalitate. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, cu următorul conţinut: - Art. 97 alin. (2) lit. d): „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] d) declaraţiile martorilor;“; – Art. 103 alin. (2) şi (3): "(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.;" – Art. 114 alin. (1): „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“; – Art. 115 alin. (1): „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“ 13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la exigenţele de claritate a legii, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele ale art. 47 alin. (2) referitor la dreptul la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici identice celor formulate în prezenta cauză. Astfel, prin Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, şi Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a examinat criticile de neconstituţionalitate ale autorilor, formulate dintr-o dublă perspectivă, şi anume, pe de o parte, posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, iar, pe de altă parte, forţa probantă a declaraţiei de martor date de către denunţător. 15. Din modul de reglementare a denunţului, în diferitele acte normative citate în paragrafele 17-23 ale Deciziei nr. 63 din 22 ianuarie 2019, precitată, Curtea a constatat că reglementarea instituţiei denunţătorului porneşte de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Pe de altă parte, raportat la legislaţia în vigoare, Curtea a constatat că denunţătorii pot fi împărţiţi în două grupe, după cum urmează: a) denunţători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunţători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorităţii statelor europene există reglementată o obligaţie generală de a denunţa săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unor infracţiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligaţie generală sau ca o obligaţie expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane. 16. În continuare, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din acelaşi act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidenţialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplineşte un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condiţiile legii. De asemenea, Curtea a observat că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situaţiile în care o anumită persoană, alta decât subiecţii procesuali principali sau părţile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispoziţiile art. 461 alin. (5) din Codul de procedură penală. În acelaşi sens, potrivit art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 din acelaşi act normativ. Curtea a reţinut, totodată, că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). 17. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“. 18. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea a observat că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“. În aceste condiţii, Curtea a constatat că noul Cod de procedură penală consacră, ca şi legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferinţă, referitor la forţa probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea, cât şi credibilitatea fiecărei probe administrate; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal şi loial în cauză. În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. 19. Curtea a observat, totodată, că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Aşadar, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obţinute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunţarea uneia dintre soluţiile enumerate mai sus, care conţin constatarea faptului că o persoană a comis o infracţiune. În raport cu susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale din perspectiva faptului că, pe lângă declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, nu sunt menţionate şi declaraţiile denunţătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar să se stabilească scopul instituirii dispoziţiei de lege criticate. 20. Curtea a apreciat, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor. 21. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente. Referitor la aceştia din urmă s-a precizat că, fiind interesaţi în proces, ei acţionează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declaraţiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susţinerea poziţiei pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declaraţii necorespunzătoare adevărului. 22. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor citate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Jecu în Dosarul nr. 2.307/110/2016/a2 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la art. 114 alin. (1) şi art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
