Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ilie Daniel în Dosarul nr. 44.865/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.134D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent învederează Curţii că autorul excepţiei a transmis la dosar o cerere prin care solicită amânarea pronunţării cu o săptămână, pentru a putea depune concluzii scrise, explicând situaţia de fapt din proces. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentatului Ministerului Public, precizând că se va amâna pronunţarea dacă în urma deliberărilor va rezulta necesitatea acestei măsuri. 5. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a acesteia, arătând că textele de lege criticate nu încalcă dreptul la apărare, întrucât stabilirea procedurii de judecată este atributul legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, iar eventualele greşeli ale instanţelor cu privire la aprecierea probelor pot fi remediate în căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 129 din Legea fundamentală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 9 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 44.865/4/2015, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ilie Daniel într-o cauză având ca obiect cererea de pronunţare de către instanţa sesizată a unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine contrarietatea faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (2) teza întâi şi alin. (7) din Codul de procedură civilă şi ale art. 24 din Constituţie, arătându-se că, în temeiul prevederilor de lege criticate, instanţa poate respinge o probă propusă de parte, deşi aceasta ar putea fi administrată sub avertismentul unei amenzi pentru tergiversare în situaţia în care rezultă că nu a fost utilă cauzei şi că a provocat o prelungire a judecării cauzei. În caz contrar, aceasta este o probă pierdută de la dosar. 8. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că posibilitatea instanţei de a cenzura probele solicitate de părţi nu se circumscrie dreptului la apărare al părţilor, ci nevoii unei rigori procesuale, în vederea asigurării celerităţii procesului şi a pertinenţei probelor administrate. Eventualele erori comise în încuviinţarea sau respingerea anumitor probe pe parcursul procesului pot fi remediate în căile de atac promovate de părţi, astfel încât dreptul la apărare al acestora nu este afectat. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile criticate păstrează soluţia legislativă cuprinsă în Codul de procedură civilă din 1865, care a făcut în numeroase cazuri obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională respingând ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului arată că stabilirea unor reguli privind admisibilitatea şi încuviinţarea probelor este subsecventă principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2), potrivit căruia procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, iar, în consecinţă, stabilirea regulilor de procedură, din care fac parte şi cele criticate în speţă, intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Astfel, exercitarea unui drept de către titularul său, inclusiv cel de a propune probe, nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe şi condiţii. Aceasta nu constituie o negare a dreptului în sine, ci reprezintă expresia ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având drept consecinţă fie negarea, fie afectarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă, care au următoarea redactare: - Art. 255: "Admisibilitatea probelor(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate." – Art. 258: "Încuviinţarea probelor(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi." 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 24 - Dreptul la apărare din Constituţie. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra unei soluţii legislative similare din Codul de procedură civilă din 1865, prin raportare la critici asemănătoare. 17. Astfel, prin Decizia nr. 590 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.099 din 6 decembrie 2005, Decizia nr. 981 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 4 august 2009, şi Decizia nr. 392 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012, analizând prevederile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit cărora dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere, Curtea a statuat că această competenţă recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică. Dincolo de raţiunile care impun şi justifică o atare prerogativă, Curtea a apreciat că instituirea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte criticile prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la competenţa judecătorului de a se pronunţa asupra admisibilităţii probelor, nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, în realitate, dau expresie acestuia, constituind o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie. 18. De asemenea, prin Decizia nr. 1.184 din 15 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 15 noiembrie 2011, Curtea a menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (paragraful 34), prin care aceasta a statuat că admisibilitatea probelor reprezintă o problemă care trebuie să fie reglementată de dreptul intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale, aşa încât instanţei europene îi revine doar rolul de a examina dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privinţa administrării probelor, a avut un caracter echitabil. În acelaşi sens sunt, de exemplu, şi Hotărârea din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza Viorel Burzo împotriva României (paragraful 137), Hotărârea din 21 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Nechiporuk şi Yonkalo împotriva Ucrainei (paragraful 273) şi Hotărârea din 1 martie 2011, pronunţată în Cauza Welke şi Bialek împotriva Poloniei (paragraful 57). 19. Curtea observă că, în cauza de faţă, criticile formulate sunt generice, referindu-se în mod nediferenţiat atât la prevederile art. 255 - Admisibilitatea probelor, cât şi la cele ale art. 258 - Încuviinţarea probelor. Faţă de motivarea sumară a prezentei excepţii de neconstituţionalitate, îşi menţin valabilitatea cele statuate prin deciziile citate. 20. În plus faţă de aceste considerente cuprinse în jurisprudenţa citată, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica formulată de autorul prezentei excepţii referitoare la pretinsa nesocotire a art. 24 din Constituţie ca urmare a faptului că instanţa poate respinge o probă propusă de parte. Concluzia aceasta derivă din însuşi rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din Codul de procedură civilă, care îi conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de textele de lege criticate. Aprecierea judecătorului nu este însă arbitrară. Ea se circumscrie condiţiilor precizate în art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă. Astfel, pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să fie legală, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă şi concludentă. Legalitatea probei vizează, pe de o parte, faptul că administrarea acesteia este impusă chiar printr-o normă explicită dintr-o anumită materie sau, pe de altă parte, faptul că utilizarea respectivei probe în cadrul procesului nu este interzisă expres. Pentru a fi verosimilă, aceasta trebuie să tindă la dovedirea unor fapte credibile şi posibile. Utilitatea probei se demonstrează prin aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea cauzei, iar pertinenţa presupune ca aceasta să fie suficient de convingătoare pentru a induce judecătorului o anumită linie de gândire. În fine, concludenţa probei constă în însuşirea acesteia de a conduce la soluţionarea litigiului pe baza sa. Pentru a admite o probă, judecătorul va trebui să analizeze întrunirea tuturor acestor condiţii. Încuviinţarea va avea loc doar după dezbateri contradictorii, în cadrul cărora părţile vor argumenta necesitatea administrării probelor solicitate sau, după caz, se vor opune, de asemenea motivat, administrării lor. Judecătorul se va pronunţa printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanţa, aceasta putând reveni asupra probei încuviinţate, conform art. 259 din Codul de procedură civilă. Totodată, potrivit art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă, această încheiere prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. 21. Faptul că judecătorul nu poate acţiona în mod discreţionar atunci când se pronunţă cu privire la admisibilitatea probelor este demonstrat şi de împrejurarea că respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, încheierea instanţei privind încuviinţarea probelor putând fi atacată cu apel, odată cu fondul, conform art. 466 alin. (4) din acelaşi cod. 22. Mai mult, în considerarea rolului activ al judecătorului, art. 254 alin. (5) din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanţei de a dispune ca părţile să completeze probele, dacă apreciază că cele deja propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. 23. În consecinţă, Curtea apreciază că există suficiente garanţii procedurale care să asigure respectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil, inclusiv prin posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, ţinând cont de faptul că administrarea probelor trebuie să fie circumscrisă unor reguli care să menţină desfăşurarea procesului în coordonatele unor standarde legale menite să confere eficacitate înfăptuirii justiţiei, prin respectarea cadrului procedural stabilit de legiuitor. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ilie Daniel în Dosarul nr. 44.865/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
