Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.539/1/2018
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Simona │- pentru preşedintele │
│Lala │delegat al Secţiei I civile│
│Cristescu │- preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alina │- judecător la Secţia I │
│Sorinela │civilă │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Paula C. │- judecător la Secţia I │
│Pantea │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Aurelia │- judecător la Secţia I │
│Rusu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Romaniţa │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Vrînceanu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentin │- judecător la Secţia I │
│Sorin │civilă │
│Drăguţ │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Gina │civilă │
│Pietreanu │ │
└──────────┴───────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.539/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Simona Lala Cristescu, pentru preşedintele delegat al Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.267/109/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse practica judiciară identificată şi punctele de vedere teoretice ale instanţelor naţionale, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse de către părţi puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Doamna judecător Simona Lala Cristescu, preşedintele completului, constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra admisibilităţii sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 7 mai 2018, în Dosarul nr. 1.267/109/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "1. interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai dacă este urmată întreaga procedură de la capitolul III al legii, prin formularea inclusiv a contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile; în caz afirmativ, de cotele celorlalţi moştenitori profită doar moştenitorul sau moştenitorii care au formulat contestaţie; 2. în caz contrar, această contestaţie nu constituie decât un act de conservare în numele şi pe seama tuturor moştenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moştenirii." II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 2. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 22 februarie 2017, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul primarul comunei Suseni şi pe pârâta persoană fizică, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea parţială a Dispoziţiei nr. xx din 1.02.2017 emisă de primarul comunei Suseni, în sensul restituirii în natură doar către reclamant a terenului în suprafaţă de 10.950 mp, situat în intravilanul comunei Suseni, judeţul Argeş. 3. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a fost singurul care a formulat contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004, emisă de primarul comunei Suseni; prin Sentinţa civilă nr. 156 din 14 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă în Dosarul nr. 3.110/46/2006, a fost admisă această contestaţie, a fost anulată dispoziţia atacată şi s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit să primească despăgubiri pentru construcţii, în valoare de 19.725 lei, respectiv să primească în natură terenul de 10.950 mp menţionat anterior, cu privire la care s-a reţinut că nu a fost atribuit prin titlul de proprietate emis în favoarea sa. 4. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de primar, conform Deciziei civile nr. 94/A din 20 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în Dosarul nr. 37/46/2009. 5. Reclamantul a mai arătat că, prin Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004, imobilul compus din construcţiile amplasate pe un teren pentru care s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991) a fost restituit nu doar acestuia, ci şi pârâtei, în calitate de moştenitori ai defunctului X. 6. Cum solicitarea formulată de ambii moştenitori în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), a fost soluţionată în sensul restituirii în natură doar a construcţiilor, fiind respinsă cererea de restituire în natură a unor suprafeţe de teren, în opinia reclamantului, potrivit Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004, în patrimoniul său şi al pârâtei au intrat doar construcţiile. 7. Reclamantul a susţinut că, întrucât a fost singurul care a atacat dispoziţia menţionată, iar titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 156 din 14 mai 2007 a Tribunalului Argeş - Secţia civilă îl vizează numai pe el, terenul de 10.950 mp nu poate fi restituit în natură şi pârâtei, în al cărei patrimoniu acest teren nu a existat nici sub formă de despăgubiri; în privinţa pârâtei, Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004 a dobândit caracter definitiv prin neatacarea în instanţă. 8. Sub un alt aspect, reclamantul a învederat că primarul comunei Suseni a emis dispoziţia nr. xx din 1.02.2017 în procedura de executare silită declanşată la iniţiativa sa. 9. În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001. 10. Prin întâmpinare, pârâta persoană fizică a arătat că nu s-a dezbătut succesiunea defunctului X şi, prin urmare, în baza notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ambelor părţi le revine câte o cotă de 50% din dreptul de proprietate asupra terenului lăsat moştenire. 11. Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004 se referă doar la construcţii, nu şi la teren. 12. Faptul că, ulterior, doar reclamantul a atacat în instanţă această dispoziţie, nu înseamnă că a devenit proprietarul exclusiv al terenului, deoarece acesta nu a făcut cunoscut instanţei că pentru acest teren nu a fost dezbătută succesiunea şi nu s-a ieşit din indiviziune. 13. Pârâta a arătat, în esenţă, că, întrucât ambele părţi au calitatea de descendenţi ai defunctului, dispoziţia atacată în prezentul litigiu este legală. 14. Pârâtul primarul comunei Suseni a formulat întâmpinare, arătând că, reclamantul, în calitate de fiu al defunctului X, şi pârâta, în calitate de nepoată de fiu, deci moştenitori, au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001, acceptând astfel succesiunea. 15. În nicio împrejurare reclamantul nu a contestat calitatea de moştenitor a pârâtei, care, prin formularea notificării, a fost repusă în termenul de acceptare şi a acceptat moştenirea. 16. Conform Titlului de proprietate nr. xxxxxx din 28.09.2004, defunctul X a avut patru descendenţi, dar, în baza Legii nr. 10/2001, au formulat notificări doar reclamantul şi pârâta. 17. Acest pârât a susţinut că prima contestaţie formulată de reclamant împotriva Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004 constituie un act de conservare al coindivizarului, efectuat atunci când există riscul ca bunul să rămână în proprietatea statului. 18. Demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuţi din drepturile lor. 19. Reclamantul nu poate beneficia de dreptul de acrescământ, atât timp cât şi celălalt succesibil a formulat notificare în baza legii speciale, prin urmare acţiunea sa nu poate decât să profite celuilalt coproprietar. 20. Prin Sentinţa civilă nr. 208 din 31 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.267/109/2017, Tribunalul Argeş a anulat, în parte, Dispoziţia nr. xx din 1.02.2017, emisă de primarul comunei Suseni, în sensul înlăturării pârâtei persoană fizică; a menţinut în rest dispoziţia. 21. Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut că dispoziţia atacată a fost emisă de primarul comunei Suseni, ca urmare a soluţionării Dosarului nr. 3.110/46/2006 al Tribunalului Argeş - Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 156 din 14 mai 2007; prin această sentinţă a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi a fost anulată Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004, constatându-se că reclamantul are dreptul să primească despăgubiri pentru construcţii şi să îi fie restituit în natură terenul în suprafaţă de 10.950 mp. Sentinţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 94/A din 20 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în Dosarul nr. 37/46/2009. 22. În judecata anterioară s-a reţinut că întreaga suprafaţă de 10.950 mp a fost preluată abuziv de către stat; în consecinţă, reclamantul este proprietarul întregii suprafeţe de teren de 10.950 mp, deoarece a formulat singur acţiune împotriva Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004. 23. Decizia pronunţată în apel nu este opozabilă pârâtei, care nu a sesizat instanţa şi nu a intervenit în proces, reclamantul fiind singurul care a atacat dispoziţia. 24. Cu referire la apărările formulate de pârâtă, privitoare la dezbaterea succesiunii, tribunalul a reţinut că: „dezbaterea succesiunii (…) nu are nicio legătură cu prezenta cauză întrucât în temeiul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a instituit că dreptul de proprietate se câştigă numai de către partea care a formulat notificare în temeiul acestei legi, şi nu de către toţi moştenitorii“. 25. Împotriva sentinţei au formulat recurs pârâţii, căile de atac astfel exercitate fiind calificate de instanţă ca fiind apel, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 15 ianuarie 2018. 26. Prin criticile formulate, apelanta-pârâtă a susţinut că au fost ignorate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, dreptul de proprietate asupra imobilului se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun. 27. A arătat că, prin notificarea formulată în anul 2001 a solicitat restituirea în natură a terenului şi a construcţiilor situate în comuna Suseni, judeţul Argeş. Nefiind parte în procesul soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 156 din 14 mai 2007 a Tribunalului Argeş - Secţia civilă, hotărârea nu îi este opozabilă, deci nu poate produce efecte în privinţa sa. Reclamantul a ascuns situaţia juridică a terenului şi a indus în eroare instanţa de judecată, omiţând intenţionat introducerea sa în proces. 28. Apelantul-pârât primarul comunei Suseni a susţinut că nu au fost analizate apărările sale pe fondul cauzei, conform cărora reclamantul cunoştea existenţa celuilalt succesibil, care a formulat notificare, în termen, în baza Legii nr. 10/2001, iar notificarea are valoare de acceptare a succesiunii. 29. A reiterat apărarea conform căreia acţiunea reclamantului de a ataca în justiţie Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004 are caracterul unui act de conservare, efectuat pentru înlăturarea riscului ca bunul să rămână în proprietatea statului şi evitarea decăderii celorlalţi moştenitori din drepturile lor. 30. În fine, a arătat că, pentru ca dreptul persoanei care a formulat notificare să nu fie golit de conţinut, acţiunea în justiţie a unui moştenitor profită şi celorlalţi moştenitori. 31. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare faţă de cele două apeluri, arătând că, în materia Legii nr. 10/2001, nu este incidentă regula unanimităţii care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari. 32. Legat de critica potrivit căreia nu a adus la cunoştinţa instanţei existenţa unui alt moştenitor care a formulat notificare, a arătat că Hotărârea pronunţată în Dosarul nr. 37/46/2009 al Curţii de Apel Piteşti a intrat în puterea lucrului judecat, iar instanţa a avut de verificat legalitatea Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004, emisă de primarul comunei Suseni, act aflat la dosar. 33. A mai învederat că nu avea obligaţia de a solicita introducerea în proces a pârâtei, deoarece, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana care se pretinde îndreptăţită poate ataca dispoziţia emisă de primar. Or, fiind mulţumită de conţinutul şi efectele Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2004, pârâta nu a contestat-o. III. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 34. Prin Încheierea de sesizare din data de 7 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.267/109/2017, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele motive: "Chestiunea dedusă judecăţii priveşte efectele atacării în justiţie numai de către unul din cei doi moştenitori care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 a dispoziţiei prin care s-a constatat, referitor la solicitarea de restituire în natură a terenului care a aparţinut autorului defunct, că reconstituirea dreptului de proprietate a operat în condiţiile Legii nr. 18/1991, eliberându-se titlu de proprietate moştenitorilor. Prin cererea de chemare în judecată a fost invocată preluarea cotei moştenitorului inactiv din imobilul teren de către moştenitorul care a atacat în instanţă dispoziţia prin care s-a respins solicitarea de restituire în natură a respectivului bun în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001; dezlegarea dată de către tribunal acestei chestiuni este criticată de părţi în calea de atac." 35. Instanţa de trimitere nu a expus considerente cu privire la îndeplinirea condiţiei de admisibilitate privitoare la caracterul dificil al problemei de drept invocate, respectiv la caracterul contradictoriu, lacunar sau neclar al textelor în discuţie; a apreciat însă că este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept. 36. Astfel, sub un prim aspect, chestiunea preluării cotelor celorlalţi moştenitori titulari ai notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 de către moştenitorul care a finalizat procedura reglementată de actul normativ prin contestarea dispoziţiei emise de primar în instanţă este nouă, deoarece nu au fost găsite cauze similare pe rolul instanţei de sesizare. 37. Sub un alt aspect, problema de drept este nouă şi din perspectiva soluţiilor pronunţate în materia Legii nr. 10/2001 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizii de speţă, care au vizat alte situaţii de fapt, pe care instanţa de trimitere le-a apreciat ca fiind relevante pentru a susţine admisibilitatea sesizării, după cum urmează: 38. În Decizia nr. 271 din 20 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă în Dosarul nr. 27.182/3/2008, s-a apreciat că a operat gestiunea de afaceri atunci când notificarea a fost formulată de unul dintre moştenitori, atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori. 39. În Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, din Dosarul nr. 26.398/3/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a reţinut existenţa gestiunii de afaceri în ipoteza în care notificarea a fost formulată atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori, luându-se în considerare şi atitudinea moştenitorilor. 40. Prin Decizia nr. 2.389 din 28 octombrie 2015, din Dosarul nr. 11.071/2/2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, s-a reţinut considerentul instanţei de apel în sensul că în materia Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile dispoziţiile unanimităţii, care caracterizează acţiunea în revendicare şi că, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III din lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cererea de restituire. 41. Interpretând dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin Decizia nr. 4.054 din 13 mai 2011, din Dosarul nr. 41.547/3/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a reţinut că dreptul de acrescământ, potrivit căruia, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, funcţionează numai în raport cu actul prin care se declanşează procedura prevăzută la cap. III al Legii nr. 10/2001, deci cu notificarea, iar nu în raport cu alte acte ulterioare declanşării procedurii, precum contestaţia formulată împotriva modului de soluţionare a notificării. 42. S-a considerat că formularea notificării de către mai multe persoane determină incidenţa art. 48 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1865, potrivit căruia, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei folosesc şi celorlalţi. 43. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că dispoziţia pronunţată în procedura prealabilă îşi produce efectele asupra tuturor celor care au depus notificare, iar contestaţia formulată numai de către unii dintre notificatori foloseşte şi celorlalţi. 44. Prin Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, sus-menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a constatat greşita interpretare în apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, considerând că legea reglementează două etape succesive: una administrativă, obligatorie, şi una judiciară, facultativă, care priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi în cadrul procedurii administrative prealabile. 45. A arătat în considerente că împrejurarea că unul dintre comoştenitori, după ce a formulat notificarea prin care a declanşat procedura administrativă, nu a înţeles să mai urmeze procedura judiciară şi să atace dispoziţia prin care s-a finalizat această procedură, nu duce la pierderea dreptului recunoscut prin dispoziţia emisă de unitatea sau entitatea notificată în favoarea comoştenitorilor/comoştenitorului care uzează de procedura judiciară. 46. A conchis titularul sesizării că, având în vedere că a fost menţinută o soluţie prin care se statuează că, în materia Legii nr. 10/2001, nu este incidentă regula unanimităţii cu privire la formularea notificării, că în alte speţe a fost examinată atitudinea părţilor, comoştenitori, în declanşarea procedurii administrative şi pe parcursul judecăţii privitoare la dispoziţia de soluţionare a notificării, precum şi că în prezenta cauză este vorba despre notificări diferite, părţile neînţelegând să formuleze cereri şi în numele celuilalt moştenitor, se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea interpretării dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 raportat la prevederile art. 26 alin. (3) din lege, în forma în vigoare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. xx/1.02.2017, care stabilesc că dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptăţită la instanţă, în termen de 30 de zile de la comunicare. 47. Dispoziţiile art. 26 alin. (3) din forma menţionată a legii corespund celor ale art. 24 alin. (7) din forma Legii nr. 10/2001 aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. xxx/22.12.2004. IV. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 48. Punctul de vedere al completului de judecată al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă este următorul: 49. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. xx/01.02.2017, prevede că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III din lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, negând caracterul de act de conservare al contestaţiei formulate doar de unul sau de o parte dintre moştenitori împotriva dispoziţiei de respingere a restituirii în natură a imobilului. 50. Aceste prevederi nu erau incluse în forma în vigoare la data emiterii primei dispoziţii, respectiv nr. xxx/22.12.2004, vechea formă a legii, în vigoare la 22 decembrie 2004, prevăzând la art. 23 alin. (4) că dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia. 51. Pe de altă parte, persoanei care a formulat notificare în termen şi căreia i-a fost respinsă solicitarea de restituire în natură a imobilului art. 21 alin. (5) din lege îi recunoştea dreptul de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură. 52. În raport cu topografia textelor a căror interpretare se solicită, de fixarea unui termen pentru formularea contestaţiei împotriva dispoziţiei prin care este soluţionată notificarea şi de recunoaşterea calităţii de titular al acestei contestaţii numai în favoarea persoanei îndreptăţite, instanţa de trimitere a apreciat că, potrivit art. 4 alin. (3) teza finală şi alin. (4) raportat la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 [art. 24 alin. (7) din forma aflată în vigoare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. xxx/22.12.2004], cererea de restituire a imobilului are valoare de acceptare a moştenirii, însă nefinalizarea procedurii reglementate la cap. III al legii prin contestarea în instanţă a dispoziţiei prin care a fost soluţionată notificarea determină pierderea cotei din moştenire în favoarea moştenitorilor care au urmat această procedură şi au finalizat-o. 53. Dacă se apreciază că nu operează regula unanimităţii pentru formularea notificării, stabilirea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vechea formă, doar a cotelor potrivit dreptului comun nu determină preluarea acestei reguli a unanimităţii pentru actele ulterioare notificării. 54. De aceea, nu se poate considera că cel care a formulat contestaţia împotriva dispoziţiei de soluţionare a notificării, fără a acţiona şi în numele celuilalt moştenitor (a cărui existenţă rezultă din actele aflate la dosar) şi fără a cere introducerea acestuia în cauză, a efectuat acte de conservare în numele şi pe seama moştenirii, pentru păstrarea drepturilor tuturor moştenitorilor care au formulat notificare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 55. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost depuse de către părţi puncte de vedere. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 56. În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunea de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte: 57. Curţile de apel Târgu Mureş, Iaşi, Craiova şi Alba Iulia au comunicat că nu au identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată. 58. La nivelul curţilor de apel Bucureşti, Cluj, Suceava, Timişoara, Ploieşti, Bacău şi Braşov nu s-a identificat practică judiciară relevantă, însă au fost exprimate puncte de vedere teoretice, după cum urmează: 59. Într-o opinie, s-a apreciat că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii numai dacă este urmată întreaga procedură de la cap. III al Legii nr. 10/2001, inclusiv cea judiciară facultativă, prin formularea contestaţiei împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură a bunurilor imobile, iar de cotele celorlalţi moştenitori profită doar moştenitorul/moştenitorii care a/au formulat contestaţie. 60. Într-o altă opinie, s-a considerat că formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat şi contestaţie nefiind de natură să le înlăture de la beneficiul prevăzut de lege. Sintagma „care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III“ din cuprinsul alin. (4) al art. 4 din lege nu poate fi interpretată extensiv, în sensul urmării întregii proceduri reglementate de cap. III, ci are în vedere doar actul declanşator al procedurii menţionate, respectiv formularea notificării. În această opinie, contestaţia nu constituie decât un act de conservare în numele şi pe seama tuturor moştenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moştenirii. 61. În fine, s-a exprimat şi un punct de vedere potrivit căruia dezlegarea chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare nu depinde de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea de persoane îndreptăţite fiindu-le recunoscută ambilor notificatori, de către entitatea notificată, încă din faza administrativă de soluţionare a notificărilor pe care aceştia le-au formulat cu privire la acelaşi imobil. S-a arătat că speţa dedusă judecăţii vizează, în realitate, legalitatea unei dispoziţii, ca act de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti, iar nu o contestaţie împotriva unei dispoziţii prin care a fost soluţionată o notificare în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. 62. Curtea de Apel Cluj şi Curtea de Apel Constanţa au înaintat hotărâri judecătoreşti prin care se tratează tangenţial chestiunea de drept în discuţie, fără să prezinte relevanţă cu privire la dezlegarea acesteia. 63. De asemenea, au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti relevante la nivelul curţilor de apel Piteşti şi Oradea. 64. Astfel, prin Decizia nr. 733 din 13 martie 2018 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 276/90/2017, s-a reţinut, în opinie majoritară, că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită, chiar dacă nu este urmată întreaga procedură de la cap. III al legii. 65. Curtea de Apel Oradea a comunicat că, la nivelul Tribunalului Satu Mare, practica judiciară este că simpla notificare formulată de moştenitorii fostului proprietar în condiţiile Legii nr. 10/2001 echivalează cu un act de acceptare a moştenirii, fără a fi necesară şi contestarea dispoziţiei primarului de respingere a notificării, sens în care a înaintat Sentinţa nr. 277 din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1.313/83/2016, rămasă definitivă prin Decizia nr. 172/A din 13 martie 2017 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă. 66. Curtea de Apel Piteşti a identificat în circumscripţia sa teritorială o cauză suspendată, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 67. Prin Adresa din data de 26 iulie 2018, Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, în urma verificării jurisprudenţei acestei secţii, au fost identificate hotărâri judecătoreşti după cum urmează: 68. Cu privire la dreptul de acrescământ, în condiţiile reglementate de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, au fost pronunţate mai multe decizii de speţă, dintre care au fost menţionate Decizia nr. 4.637 din 7 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.266/112/2007, Decizia nr. 2.846 din 7 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9.384/1/2009, Decizia nr. 294 din 30 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.939/1/2011* şi Decizia nr. 161 din 26 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 599/3/2010**. 69. Cu privire la interpretarea sintagmei „până la soluţionarea notificării“ a fost menţionată Decizia nr. 1.719 din 30 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 47.247/3/2007**, în care s-a reţinut că această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă sau judiciară deoarece legiuitorul nu face nicio distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării. 70. Cu privire la existenţa unui drept de acrescământ al moştenitorilor notificatori, care se naşte doar prin raportare la formularea notificării/cererii de restituire (cu valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită), în situaţia în care ceilalţi moştenitori nu au urmat procedura legală, s-a menţionat că, prin Decizia nr. 4.054 din 13 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 41.547/3/2006, s-a reţinut că „(...) formularea în termenul legal a notificării este suficientă pentru valorificarea drepturilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceste persoane nu au formulat şi contestaţie, nefiind de natură să îi înlăture de la beneficiul acordat de această lege. Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire, funcţionează numai în raport cu actul prin care se declanşează procedura prevăzută la cap. III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport cu alte acte ulterioare declanşării procedurii, precum contestaţia formulată împotriva modului de soluţionare a notificării“. 71. Cu privire la existenţa unui litisconsorţiu necesar, atunci când se contestă dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001, care se adresează mai multor persoane îndreptăţite (mai mulţi notificatori) s-a menţionat că, prin Decizia nr. 9.798 din 3 decembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 27.396/3/2006, s-a reţinut că există o coparticipare procesuală, deoarece dreptul recunoscut s-a născut în patrimoniul tuturor, în indiviziune, iar contestarea dispoziţiei trebuie să se facă în contradictoriu cu toţi, prezenţa la proces a tuturor persoanelor îndreptăţite, cărora li s-au stabilit anumite drepturi prin dispoziţie, fiind stabilită prin lege. 72. Cu privire la efectele formulării notificării doar de către o parte din cei care au vocaţie succesorală, s-a arătat că, prin Decizia nr. 869 din 12 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.771/62/2008, s-a reţinut că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că acesta se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr. 10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale. 73. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3.339 din 11 aprilie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 7.136/118/2008, s-a reţinut că, în materia Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile dispoziţiile unanimităţii care caracterizează acţiunea în revendicare, dar că, prin dispoziţiile art. 4 alin. (4) din acest act normativ, s-a recunoscut dreptul moştenitorilor care au formulat cerere de restituire de a profita de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III al legii de restituire. 74. Prin Decizia nr. 7.950 din 6 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.630/63/2006, s-a reţinut că: „Ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a unuia din bunurile ce fac obiectul de aplicare al legii (nr. 10/2001), formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptăţită. Că aceasta a fost intenţia legiuitorului rezultă cu atât mai pregnant din dispoziţiile alineatului 4 al aceluiaşi articol, potrivit căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III al legii, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cerere de restituire.“ 75. De asemenea, prin Decizia nr. 7.366 din 20 octombrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 32.046/3/2009, s-a reţinut că: „Ceea ce dă valoare de acceptare a succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiectul de aplicare al legii, formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptăţită.“ 76. Prin Decizia nr. 2.638 din 6 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.066/118/2006, s-a reţinut că: „În materia Legii nr. 10/2001, dovada calităţii de succesor presupune dovada vocaţiei la succesiunea defunctului şi formularea notificării de restituire.“ 77. Prin Decizia nr. 7.885 din 4 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 1.126/117/2010, s-a reţinut că în mod corect instanţele de fond au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, constatând că în favoarea reclamantului operează dreptul de acrescământ şi pentru cota fratelui său care nu a formulat cerere de restituire, neprezentând relevanţă susţinerea potrivit căreia actele doveditoare ale calităţii de moştenitor pot fi depuse în instanţă, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001. 78. Cu privire la existenţa gestiunii de afaceri în ipoteza în care, aşa cum a rezultat din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, notificarea a fost formulată de reclamantă în nume propriu, dar şi în numele celorlalţi moştenitori, deşi nu a existat la data notificării o procură valabilă acordată reclamantei de către comoştenitori, a fost menţionată Decizia nr. 2.167 din 10 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 26.398/3/2008. 79. Cu privire la pretenţiile reciproce ale moştenitorilor în ceea ce priveşte bunurile imobile de restituit/restituite în procedura legii speciale de reparaţie, prin Decizia nr. 5.000 din 29 aprilie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.957/105/2007, s-a reţinut că „(...) entitatea deţinătoare nu poate fi obligată să acorde, astfel cum eronat solicită reclamantele, o dublă despăgubire, una moştenitorilor reali şi alta moştenitorilor aparenţi, pretenţiile referitoare la calitatea de moştenitor urmând ca părţile să şi le clarifice între ele pe calea dreptului comun, şi nu în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001“. 80. Prin Decizia nr. 6.040 din 15 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 6.478/111/2009, s-a reţinut că „(...) în cazul în care numai o parte din foştii proprietari a solicitat restituirea pe calea legii, decizia de restituire se va limita numai la cotele ideale cuvenite acestora, iar ulterior emiterii deciziei de restituire, coproprietarii pot ieşi din indiviziune pe calea dreptului comun“ şi că atât timp cât au fost formulate notificări distincte de către ambii moştenitori şi au fost emise dispoziţii separate asupra aceluiaşi bun, prin raportare la cotele ideale, notificatorii se pot desocoti între ei pe calea dreptului comun. 81. Nu au fost identificate decizii în care să se reţină că de cotele moştenitorilor persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, dar nu au contestat în instanţă dispoziţia unităţii deţinătoare, beneficiază moştenitorii persoanei îndreptăţite care au urmat întreaga procedură de la cap. III al Legii nr. 10/2001, prin formularea inclusiv a contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile. 82. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 1.520/C/2.175/III-5/2018 din 27 iulie 2018, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 83. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 84 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 1 aprilie 2005, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.158 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2008, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 149 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 2 iulie 2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reţinut că textul de lege supus controlului de constituţionalitate dă expresie caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, prin aceea că repunerea în termenul de acceptare a moştenirii a succesibililor care nu au acceptat succesiunea pentru bunurile care fac obiectul legii, bunuri preluate abuziv de statul totalitar cu încălcarea dreptului de proprietate al titularilor, are ca finalitate respectarea principiului restitutio in integrum, fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza întâi din Constituţia României, republicată, privind garantarea dreptului de proprietate privată. 84. Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului egalităţii înscris în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât neacceptarea succesiunii în termenul instituit de art. 700 alin. (1) din Codul civil de la 1864, din motive neimputabile succesibililor cărora li se aplică prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu este echivalentă cu actul de voinţă al renunţării la moştenire. Aşadar, nefiind vorba de situaţii juridice identice, regimul juridic diferit instituit de legiuitor este justificat, fără a se aduce atingere principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. 85. Scopul dispoziţiilor legale criticate este acela de a pune capăt perpetuării stării de anormalitate instituite în derularea raporturilor juridice, iar nu acordarea unui avantaj necuvenit, stabilit arbitrar, care să genereze o inegalitate între succesibilii care au acceptat moştenirea în termenul instituit prin prevederile Codului civil şi cei care sunt repuşi în termenul de acceptare prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. 86. S-a mai reţinut în deciziile menţionate că textul de lege criticat nu contravine principiului garantării dreptului la moştenire consacrat de art. 46 din Constituţia României, republicată, ci, dimpotrivă, îi dă expresie prin restabilirea calităţii de moştenitori acceptanţi pentru categoria de persoane avută în vedere de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care, altminteri, ar fi fost exclusă de la moştenire. 87. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 243 din 20 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 7 mai 2007, şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 216 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 13 iulie 2011, s-a constatat că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 condiţionează acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ de formularea unei cereri de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de către moştenitorii care au acceptat sau nu succesiunea. Pentru moştenitorii care nu au acceptat iniţial succesiunea, cererea are valoare de acceptare pentru bunurile a căror restituire se solicită, în temeiul art. 4 alin. (3) din această lege. Aşadar, neformularea unei astfel de cereri nu conduce la pierderea calităţii de moştenitor, ci are drept efect pierderea dreptului de a mai beneficia de măsurile reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001, în favoarea celorlalţi moştenitori legali sau testamentari care s-au conformat prevederilor legii. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept 88. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 89. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 90. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 91. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie aşadar o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, care trebuie să fie întrunite cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze în curs de judecată; – judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; – ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare. 92. În doctrină, cerinţele de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii, este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare. 93. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a curţii de apel, învestită în ultimă instanţă conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 94. Pentru considerentele ce vor succeda, următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării nu sunt însă îndeplinite: ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, caracterul de noutate al acesteia şi lipsa statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept cu referire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile. 95. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate vizând ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“. 96. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. 97. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 98. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi, deci, aplicarea unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 99. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. 100. Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. 101. Pe de altă parte, analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă necesitatea îndeplinirii condiţiei care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat; noutatea chestiunii de drept care face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării asupra chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii“ chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa acesteia. 102. În acest sens, s-a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură însă noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior. 103. Cu referire la chestiunea de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, se reţine că întrebarea instanţei de trimitere vizează: „1. interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai dacă este urmată întreaga procedură de la capitolul III al legii, prin formularea inclusiv a contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile; în caz afirmativ, de cotele celorlalţi moştenitori profită doar moştenitorul sau moştenitorii care au formulat contestaţie; 2. în caz contrar, această contestaţie nu constituie decât un act de conservare în numele şi pe seama tuturor moştenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moştenirii.“ 104. Titularul sesizării a opinat că dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar urma să conducă la lămurirea chestiunii care priveşte efectele atacării în justiţie numai de către unul din cei doi moştenitori care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 a dispoziţiei prin care s-a constatat, referitor la solicitarea de restituire în natură a terenului care a aparţinut autorului defunct, că reconstituirea dreptului de proprietate a operat în condiţiile Legii nr. 18/1991, eliberându-se titlu de proprietate moştenitorilor. Prin cererea de chemare în judecată a fost invocată preluarea cotei moştenitorului inactiv din imobilul teren de către moştenitorul care a atacat în instanţă dispoziţia prin care s-a respins solicitarea de restituire în natură a respectivului bun în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001; dezlegarea dată de către tribunal acestei chestiuni este criticată de părţi în calea de atac. 105. Aşa cum s-a menţionat cu prilejul expunerii motivelor reţinute de titularul sesizării, cu referire la admisibilitatea procedurii, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă nu a argumentat de ce consideră că determinarea efectelor pe care le produce formularea de către un singur moştenitor a contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de restituire în natură a unui bun imobil, formulată în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este o problemă de drept cu un grad sporit de dificultate, care se circumscrie exigenţelor expuse în mod constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 106. Chestiunea dedusă judecăţii pune în discuţie efectele atacării în justiţie numai de către unul dintre cei doi moştenitori care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 a dispoziţiei prin care s-a constatat, referitor la solicitarea de restituire în natură a terenului care a aparţinut autorului defunct, că reconstituirea dreptului de proprietate a operat în condiţiile Legii nr. 18/1991, eliberându-se titlu de proprietate moştenitorilor, în condiţiile în care restituirea bunului imobil format din teren şi construcţii a fost solicitată de reclamant şi de pârâtă, în calitate de succesori ai autorului comun (defunctul X), iar calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat a fost recunoscută de unitatea deţinătoare conform Dispoziţiei nr. xxx din 22.12.2014. Această calitate nu este contestată nici de reclamant în ceea ce priveşte construcţiile cuprinse în Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004. 107. Însă, cu referire la situaţia construcţiilor, se impune observaţia că, astfel cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 156 din 14 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia civilă, acestea nu se mai regăsesc pe teren, în favoarea reclamantului fiind constatat dreptul de a primi despăgubiri în cuantum de 19.725 lei. 108. Având în vedere că de esenţa mecanismului de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă este dezlegarea unei chestiuni de drept, se impune analiza dispoziţiilor legale indicate de titularul sesizării ca fiind susceptibile de a conduce la o dezlegare de principiu în ceea ce priveşte efectele demersului judiciar care a fost iniţiat de reclamant, constând în formularea unei acţiuni în justiţie prin care a solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de teren care a aparţinut autorului său, în temeiul Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar suprafaţa de teren în discuţie a fost solicitată şi de un alt succesibil care a formulat în termen cerere de restituire, dar nu a contestat dispoziţia prin care cererea de restituire a terenului a fost respinsă. 109. Se reţine că, la data soluţionării, prin Dispoziţia nr. xxx din 22.12.2004, a notificărilor depuse de reclamant şi de pârâtă, art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu conţinea actualul alineat (4). 110. Alin. (3) prevedea, ca şi în prezent, că: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi“. 111. Textul legal constituie temeiul de drept în baza căruia persoanele cu vocaţie succesorală care nu au acceptat moştenirea în intervalul menţionat în cuprinsul său pot fi repuse în termenul de acceptare a moştenirii, însă numai pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Aşa cum rezultă cu evidenţă din cuprinsul normei, cererea de restituire valorează act de acceptare a succesiunii pentru bunurile menţionate. 112. În literatura de specialitate, s-a arătat că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca şi cele ale art. 13 din Legea nr. 18/1991, şi ale art. 5 alin. (4) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, reprezintă dispoziţii speciale referitoare la repunerea în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. 113. Astfel, potrivit dispoziţiilor de mai sus, calitatea de moştenitor se recunoaşte nu numai persoanelor care au acceptat moştenirea lăsată de proprietar (repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine), dar şi moştenitorilor ce nu acceptaseră moştenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind consideraţi acceptanţi prin cererea făcută comisiei constituite potrivit legii şi repuşi de drept în termenul de acceptare. 114. Chestiunea de drept enunţată în încheierea de sesizare pune în discuţie condiţiile în care cererea de restituire dobândeşte valoare de acceptare a succesiunii, respectiv posibilitatea interpretării art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul că cererea de restituire dobândeşte valenţele unui act de acceptare a succesiunii sub condiţia de a fi urmată întreaga procedură prevăzută la cap. III al legii, inclusiv formularea contestaţiei prevăzute de art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ. În continuarea acestui raţionament, titularul sesizării opinează că un răspuns afirmativ ar conduce practic la un drept de acrescământ în favoarea moştenitorului care a formulat contestaţie, care ar prelua astfel şi cotele-părţi ale celorlalţi moştenitori sau, în caz contrar, contestaţia formulată de un singur moştenitor este un act de conservare care profită tuturor moştenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au acceptat succesiunea. 115. Chestiunea de drept pusă în discuţie combină, aşadar, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu cele ale alin. (4) din acelaşi text legal, prevederi care au fost introduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi care prevăd că: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire“. 116. Aşa cum rezultă din prezentarea jurisprudenţei de la pct. VI din prezenta decizie, cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a reţinut, în Decizia nr. 7.366 din 20 octombrie 2011, că existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, este condiţionată de formularea notificării; ceea ce dă valoare de acceptare succesiunii este doar cererea de restituire a bunului ce face obiectul de aplicare a legii, formulată în nume propriu de cel ce se consideră persoană îndreptăţită. 117. De asemenea, în Decizia nr. 2.638 din 6 martie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a apreciat că, „Potrivit prevederilor cuprinse în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, depunerea cererii echivalează cu acceptarea succesiunii pentru întregul imobil, astfel că notificatorul, care a dovedit vocaţia sa la succesiunea proprietarului deposedat de stat conform regulilor de drept comun în materie succesorală, este îndreptăţit la restituirea întregului imobil, întrucât partea unui succesor neacceptant profită moştenitorului care a acceptat succesiunea prin formularea notificării“. 118. Se constată că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost interpretate în mod concordant în jurisprudenţă şi doctrină, având un conţinut clar, neechivoc, în sensul că reprezintă temeiul legal pentru repunerea în termenul de opţiune succesorală. 119. Aceste dispoziţii au caracter de normă specială, în sensul în care permit repunerea în termenul de opţiune succesorală, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru persoanele şi bunurile expres menţionate. Ele se completează însă cu dreptul comun în ceea ce priveşte regimul juridic al actului de opţiune succesorală. 120. Or, în condiţiile dreptului comun, actul juridic de opţiune succesorală este indivizibil şi declarativ, nefiind susceptibil de a fi afectat de modalităţi. 121. În considerarea caracterului indivizibil al actului de opţiune succesorală, succesibilul nu are posibilitatea de a accepta doar o parte a moştenirii, ci trebuie să opteze între a accepta sau a renunţa la moştenire. Pe cale de interpretare logică, rezultă că, prin acceptarea succesiunii, inclusiv în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea de moştenitor se dobândeşte cu referire la ansamblul moştenirii, neexistând niciun argument de ordin legal care să permită condiţionarea dobândirii calităţii de moştenitor, ca efect al acceptării moştenirii, de efectuarea unor demersuri ulterioare, cum ar fi exercitarea contestaţiei reglementate de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. 122. De altfel, cap. III al Legii nr. 10/2001 (intitulat „Proceduri de restituire“) cuprinde inclusiv condiţiile de formulare a notificărilor ce conţin cererile de restituire. În mod evident, faţă de prevederile art. 4 alin. (2), (3) şi (4) din acelaşi act normativ, în lipsa notificării, nici moştenitorii şi nici succesibilii cărora li se adresează alin. (3) nu pot beneficia de măsuri reparatorii. 123. Apoi, se cuvine a se sublinia şi împrejurarea că, în litigiul în care a fost formulată sesizarea, nu se pune problema recunoaşterii pe cale judiciară a calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru a se analiza prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. 124. În speţă, atât reclamantul, cât şi pârâta au formulat notificări, care au fost soluţionate printr-o dispoziţie comună, unitatea deţinătoare recunoscându-le acestora, în egală măsură, calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii. 125. Aceştia se regăsesc în ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că aveau la momentul formulării notificărilor calitatea de succesibili care nu au acceptat succesiunea după data de 6 martie 1945 şi au fost repuşi în termenul de acceptare a succesiunii prin formularea cererilor de restituire, care reprezintă materializarea actului de opţiune succesorală pentru bunurile solicitate în condiţiile legii speciale de reparaţie. 126. Potrivit dreptului comun, respectiv Codul civil de la 1864, actul juridic de opţiune succesorală este indivizibil, în sensul în care îşi întinde efectele asupra moştenirii în întregul ei, în speţă, asupra imobilului notificat, compus din teren şi construcţii. 127. Opinia instanţei de judecată asupra chestiunii de drept invocate porneşte de la interpretarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi se finalizează cu coroborarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) teza finală şi alin. (4), raportat la art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ, fără a se argumenta într-o manieră riguroasă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (4). 128. Această observaţie se impune în contextul evocării chiar de către titularul sesizării a interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestor prevederi legale. 129. Astfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionată şi în încheierea de sesizare, dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 au fost interpretate în sensul că ,,Dreptul de acrescământ prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, funcţionează numai în raport cu actul prin care se declanşează procedura prevăzută la capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci de notificare, iar nu în raport cu alte acte ulterioare declanşării procedurii, precum contestaţia formulată împotriva modului de soluţionare a notificării“ (Decizia nr. 4.054 din 13 mai 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală). 130. Încheierea de sesizare nu conţine un raţionament logico-juridic care să susţină în mod real legătura cu soluţionarea pe fond a apelurilor cu care este învestită Curtea de Apel Piteşti, a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. (3) din acelaşi act normativ, fiind evidentă confuzia pe care instanţa de trimitere o face între efectele îndeplinirii condiţiei-premisă impuse pentru obţinerea măsurilor reparatorii, aceea de a formula notificare în termenul prevăzut de lege, şi efectele hotărârii judecătoreşti favorabile coproprietăţii/stării de indiviziune pronunţate în procesul în care a avut calitatea de parte doar unul dintre coindivizari, în contradictoriu cu un terţ. 131. Din acest punct de vedere, se reţine că, în speţă, dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, nepunându-se problema dobândirii de către reclamant a cotei-părţi din dreptul de proprietate asupra bunurilor solicitate de pârâtă prin notificare, ca efect al beneficiului dreptului de acrescământ, deoarece pârâta a formulat notificare în termenul prevăzut de lege. 132. Aşa cum s-a arătat deja, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt susceptibile de interpretare neunitară, având un conţinut lipsit de echivoc. De altfel, acestea au fost invocate de instanţa de trimitere numai prin coroborare cu dispoziţiile alin. (4) din acelaşi text legal. 133. Calitatea pârâtei de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 este un aspect al judecăţii dezlegat încă din faza administrativă a soluţionării notificărilor şi nu a făcut obiectul vreunei dispute judiciare mai înainte de emiterea Dispoziţiei nr. xx din 1.02.2017. 134. Sub un alt aspect, interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 nu aduce în discuţie elemente cu caracter de noutate, fiind vorba de prevederi legale care sunt în vigoare din anul 2001, respectiv, din anul 2005, existând o bogată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie. 135. Împrejurarea că instanţele naţionale au comunicat, cu precădere, opinii cu caracter teoretic, nu este o consecinţă a identificării unei probleme de drept care nu a fost dezlegată prin hotărâri judecătoreşti, ci a faptului că, la 17 ani de la adoptarea Legii nr. 10/2001, dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de dobândire a calităţii de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii, invocate în sesizare, nu mai generează jurisprudenţă recentă relevantă. 136. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, se observă că titularul sesizării tinde la obţinerea unei dezlegări de principiu cu privire la efectele hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă cererea de restituire a unui bun aflat în indiviziune, pronunţată în contradictoriu cu un terţ, atunci când nu au participat la judecată toţi coindivizarii. 137. Această problemă de drept, care are legătură cu soluţionarea pe fond a apelurilor, nu este specifică Legii nr. 10/2001, ci trebuie analizată din perspectiva dreptului comun, după cum nu este nici nouă, reprezentând o preocupare constantă a doctrinei şi jurisprudenţei dezvoltate sub imperiul Codului civil de la 1864. 138. De lege lata, Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 prevede la art. 643, privitor la „Acţiunile în justiţie“: „(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. (3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.“ 139. Conform art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare: „Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin. (3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil.“ 140. Se constată că, deşi nu au fost sistematizate într-o manieră riguroasă, motivele care, în opinia titularului sesizării, susţin admisibilitatea acesteia, au vizat instituţiile juridice care au fost utilizate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială pentru a suplini, în reglementarea Codului civil de la 1864, lipsa cadrului normativ în materia proprietăţii comune, inclusiv sub aspectul posibilităţii exercitării acţiunilor în justiţie de către coproprietari. 141. În acest sens, a fost relevată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care pun în discuţie respectarea regulii unanimităţii în exercitarea acţiunii în justiţie, gestiunea de afaceri ori efectuarea actelor de conservare de către coproprietari/coindivizari. 142. Se constată că, din perspectiva legăturii cu cauza, respectarea regulii unanimităţii prin prisma exigenţelor care impuneau formularea cererii de chemare în judecată privitoare la un bun aflat în coproprietate de către toţi coproprietarii este un aspect care excedează sesizării. Acest aspect ar fi prezentat relevanţă numai în măsura în care nerespectarea regulii unanimităţii ar fi fost opusă reclamantului în procesul în care a stat singur, deşi bunul solicitat prin cererea de chemare în judecată provenea dintr-o succesiune nedezbătută. 143. Ceea ce poate prezenta interes în cauză este efectul pe care îl produce hotărârea judecătorească favorabilă coproprietăţii, care a fost obţinută de un singur coproprietar. 144. În reglementarea noului Cod civil, această problemă de drept a fost expres reglementată, aşa cum s-a arătat. 145. În măsura în care, din perspectiva aplicării în timp a legii civile, noul Cod civil nu este aplicabil cauzei deduse judecăţii, determinarea în concret a „efectelor atacării în justiţie doar de către unul dintre cei doi moştenitori care au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 a dispoziţiei prin care s-a constatat, referitor la solicitarea de restituire în natură a terenului ce a aparţinut autorului defunct, că reconstituirea dreptului de proprietate a operat în condiţiile Legii nr. 18/1991, eliberându-se titlu de proprietate moştenitorilor“, urmează a fi determinate de instanţa de judecată, conform criteriilor cristalizate în jurisprudenţă şi doctrină, problema de drept în discuţie fiind în mod evident lipsită de noutate. 146. De altfel, având în vedere că actele de conservare tind la preîntâmpinarea pierderii dreptului sau a distrugerii bunului indiviz, implicând, totodată, cheltuieli nesemnificative faţă de rezultatul obţinut, încadrarea unui act sau fapt juridic în categoria actelor de conservare implică şi aprecieri de fapt care excedează sferei chestiunilor de drept susceptibile a primi dezlegări de principiu. 147. Existenţa gestiunii de afaceri, reţinută în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în situaţii în care s-a apreciat că notificarea a fost formulată de unul dintre moştenitori, atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalţi moştenitori, apreciere care s-a fundamentat şi pe atitudinea părţilor din proces, nu poate constitui un motiv care să susţină admisibilitatea sesizării, întrucât în cauză nu există o asemenea situaţie premisă. 148. Aşa cum s-a arătat, reclamantul şi pârâta au formulat notificări distincte care au fost soluţionate print-o dispoziţie comună de către primarul comunei Suseni, iar intenţia reclamantului de a efectua demersurile judiciare în nume personal a fost clar exprimată. În plus, în cauză nu a fost invocată această instituţie juridică. 149. În ceea ce priveşte potenţialul de soluţionare neunitară a chestiunii de drept ori caracterul neunitar al jurisprudenţei, condiţii necesare pentru a se justifica declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se reţine că, potrivit relaţiilor comunicate de instanţe, curţile de apel au identificat un număr nesemnificativ de hotărâri judecătoreşti relevante, din care nu rezultă practică neunitară. Au fost însă identificate hotărâri judecătoreşti care demonstrează că, în legătură cu chestiunea de drept care face obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat printr-o practică constantă, evidenţiată şi în actul de sesizare. 150. Această jurisprudenţă nu este recentă, pentru că, după modificarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cererile întemeiate pe aceste dispoziţii, care sunt de competenţa în primă instanţă a tribunalelor, sunt soluţionate în mod definitiv la nivelul curţilor de apel. 151. Este real că, la nivel teoretic, au fost exprimate de unele instanţe (care nu au identificat jurisprudenţă recentă proprie) puncte de vedere divergente, însă acestea nu pot fundamenta declanşarea mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. 152. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, sesizarea apare ca fiind inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.267/109/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "1. interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită numai dacă este urmată întreaga procedură de la capitolul III al legii, prin formularea inclusiv a contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere a solicitării de restituire în natură a bunurilor imobile; în caz afirmativ, de cotele celorlalţi moştenitori profită doar moştenitorul sau moştenitorii care au formulat contestaţie; 2. în caz contrar, această contestaţie nu constituie decât un act de conservare în numele şi pe seama tuturor moştenitorilor care, prin formularea cererii de restituire, au făcut act de acceptare a moştenirii." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2018. p. PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI I CIVILE, Simona Lala Cristescu Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
