Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 2.462/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.748D/2016. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Stan Leonard a depus o cerere prin care solicită judecata în lipsă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, faţă de susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora dispoziţiile art. 67 din Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât nu permit aplicarea pedepsei complementare atunci când se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, se apreciază că, în situaţia dispunerii unei pedepse cu detenţiune pe viaţă, nu mai urmează nimic după aceasta, întrucât această pedeapsă este dispusă pe o durată nedeterminată. Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă sunt doar vocaţii ale persoanei condamnate şi nu se poate susţine că ele există în momentul în care se aplică această pedeapsă. 5. De asemenea, se mai arată de autorul excepţiei că aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi se face în raport cu împlinirea vârstei de 65 de ani. Or, aceasta se face în raport cu vârsta menţionată în toate celelalte cazuri, cu excepţia aplicării detenţiunii pe viaţă. 6. Cu privire la critica referitoare la dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit art. 99 din Codul penal, atunci când se dispune liberarea condiţionată a unei persoane care a fost condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă se va ţine seama de perioada de detenţie efectivă. Prin urmare, în această noţiune se include inclusiv perioada arestării preventive sau a arestului la domiciliu. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Decizia penală nr. 971 din 7 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.462/113/2015, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu „excepţia de neconstituţionalitate invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi“, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi într-o cauză penală în apel. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, în măsura în care nu s-ar aplica şi în cazul condamnaţilor cărora li s-a aplicat pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă. 9. Astfel, dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal exclud posibilitatea aplicării pedepsei complementare pentru inculpaţii condamnaţi la pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă. Cu toate acestea, în art. 57 şi art. 58 din Codul penal, legiuitorul a instituit două excepţii în cazul neaplicării detenţiunii pe viaţă (vizează situaţia inculpatului care la data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 65 de ani) şi în cazul înlocuirii detenţiunii pe viaţă (vizează situaţia condamnatului la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi care a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei), sens în care se va aplica pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. Aşa fiind, „se observă că persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 57 şi art. 58 din Codul penal, le poate fi aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, în timp ce o persoană condamnată la pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă care se liberează condiţionat conform art. 99 din Codul penal, înainte de vârsta de 65 de ani, nu mai poate fi sancţionată cu aplicarea unei asemenea pedepse“. 10. Or, în cazul infractorilor care comit acelaşi gen de infracţiuni pentru care legea prevede posibilitatea aplicării pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se face în raport cu împlinirea vârstei de 65 de ani, fie la data pronunţării hotărârii de condamnare, fie în timpul executării pedepsei respective. 11. În mod nejustificat, infractorilor care se află în situaţii identice, dar care se pot libera condiţionat din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în condiţiile prevăzute de art. 99 din Codul penal, înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani nu le pot fi interzise sau restrânse drepturile menţionate în art. 66 alin. (1) din Codul penal. 12. Din această perspectivă, inegalitatea de tratament generată de restrângerea posibilităţii de a fi aplicată pedeapsa complementară infractorilor condamnaţi doar la pedepsele cu închisoarea sau amenda penală ori celor care se află în situaţiile prevăzute de art. 57 şi 58 din Codul penal, este în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 13. Conform art. 72 alin. (2) şi (3) din Codul penal, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri punitive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii sau amenzii pronunţate, în acest ultim caz prin înlăturarea în totul sau în parte a zilelor-amendă. 14. Şi în această situaţie este încălcat principiul egalităţii, întrucât se aplică un tratament diferenţiat persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, care au vârsta de 65 de ani la data pronunţării hotărârii sau care împlinesc această vârstă pe parcursul executării pedepsei, şi persoanelor condamnate la aceeaşi pedeapsă care se pot libera condiţionat înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în condiţiile art. 99 din Codul penal. 15. În cazul primei categorii de persoane, din durata închisorii de 30 de ani aplicată în condiţiile art. 57 şi 58 din Codul penal, perioada măsurilor preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei astfel pronunţată. 16. În cazul persoanelor condamnate la detenţiunea pe viaţă şi care se liberează condiţionat înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în condiţiile art. 99 din Codul penal, nu poate fi operată o asemenea scădere, deşi situaţia juridică a acestor condamnaţi este identică cu cea a celor cărora le sunt aplicabile instituţiile prevăzute de art. 57 şi 58 din Codul penal. 17. Prin urmare, subiecţii aceluiaşi tip de raport juridic penal beneficiază de un tratament diferenţiat din perspectiva reglementărilor privind aplicarea pedepsei complementare şi scăderea perioadei măsurilor preventive privative de libertate din durata pedepsei aplicate, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă. 18. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a reluat aceleaşi argumente invocate de autor în susţinerea excepţiei însă nu a precizat in terminis dacă şi le-a însuşit, terminologia utilizată fiind la modul impersonal. 19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 20. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea în faţa legii înseamnă aplicarea aceluiaşi regim juridic pentru persoanele aflate în situaţii similare, şi nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situaţii diferite. Art. 16 din Constituţie trebuie interpretat în corelare cu art. 4 din Legea fundamentală, care stabileşte criteriile generale de discriminare, şi anume: rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Or, nicio astfel de diferenţiere nu se face în cadrul textului de lege criticat care, reglementând modul de aplicare a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, precum şi computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicânduse în mod nediferenţiat tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. 21. Mai mult, Guvernul observă că autorul excepţiei critică de fapt o modalitate de interpretare a textului analizat, problema invocată nefiind una de constituţionalitate. 22. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, critica privitoare la inegalitatea de tratament, astfel cum este susţinută de autorul excepţiei, se întemeiază pe modul în care s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor legale contestate, iar nu pe conţinutul lor normativ, conform ori nu Legii fundamentale. O asemenea interpretare tinde la modificarea legii, or, acceptarea unei asemenea critici ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie, potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, fiind în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 23. Ca atare, apreciază Avocatul Poporului, o asemenea soluţie legislativă nu poate fi modificată pe cale de interpretare, prin introducerea în sfera de aplicare a normei a unei situaţii nereglementate de legiuitor. 24. Pe de altă parte, pedepsele complementare sunt dispuse de către instanţa de judecată pentru a întregi efectul pedepselor principale, acestea intervenind după executarea pedepselor principale. Or, potrivit art. 56 din Codul penal, detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată. În cazul detenţiunii pe viaţă, legea procesual penală reglementează posibilitatea stabilirii unei pedepse accesorii, constând în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) din Codul penal sau a unora dintre acestea. 25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 27. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare, „excepţia de neconstituţionalitate invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi“. Din considerentele acestui act, precum şi din notele scrise ale autorului excepţiei rezultă că acestea vizează dispoziţiile art. 67 alin. (1) referitor la Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, precum şi fie dispoziţiile art. 72 alin. (1) şi (2), fie dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) referitor la Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, ambele din Codul penal. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit documentelor mai sus menţionate, obiect al excepţiei îl constituie, pe lângă dispoziţiile art. 67 alin. (1) din Codul penal, şi art. 72 (în integralitatea sa) din Codul penal. Cu toate acestea, Curtea constată că se impune restrângerea obiectului excepţiei la dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal, alin. (2) şi (3) ale art. 72 din acelaşi cod vizând numai situaţia persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate care a fost condamnată la pedeapsa amenzii. Or, aceste prevederi nu au legătură cu cauza, obiectul excepţiei urmând a fi stabilit şi restrâns în mod corespunzător. În concluzie, dispoziţiile legale criticate au următorul conţinut: - Art. 67 alin. (1): „(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda şi instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.“; – Art. 72 alin. (1): „(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.“ 28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 4 alin. (2) referitor la criteriile de nediscriminare şi art. 16 alin. (1) referitor la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii. 29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi numai dacă aceasta este necesară şi dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda - art. 67 alin. (1) din Codul penal. Totodată, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate - art. 72 alin. (1) din Codul penal. 30. Soluţia legislativă criticată nu afectează, aşa cum susţine autorul excepţiei, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, deoarece se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei criticate, respectiv aceea de condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, fără deosebire de „rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială“. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea Decizia nr. 206 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 29 mai 2015, paragraful 15). Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate la pedeapsa principială a detenţiunii pe viaţă, pe de o parte, şi cele condamnate la pedeapsa principală a închisorii/amenzii, pe de altă parte. De aceea, analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite, astfel încât tratamentul juridic diferit este pe deplin justificat. Prin urmare, în cauză nu poate fi reţinută încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut de art. 16 şi art. 4 din Constituţie. 31. În plus, potrivit art. 56 din Codul penal, detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată, iar, potrivit art. 66 alin. (1) din acelaşi cod, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la 1 la 5 ani, a unuia sau mai multor drepturi. Totodată, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi se execută „după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate“ - art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Or, faţă de natura pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă, nu se poate aplica o pedeapsă complementară, nefiind posibil ca aceasta din urmă să fie incidentă după intervenirea decesului condamnatului. Nu aceeaşi este situaţia pedepselor accesorii care, în acord cu art. 65 alin. (2) şi (3) din Codul penal se aplică pe timpul executării pedepsei principale a detenţiunii pe viaţă. Aceasta deoarece pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată executată. 32. Aşa fiind, excepţiile prevăzute de legiuitor în art. 57, 58 şi 99 din Codul penal nu vizează situaţii de excepţie în care se aplică pedeapsa complementară la pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă, ci situaţii de excepţie de neaplicare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, dacă la data pronunţării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei şi dacă se impune liberarea condiţionată în cazul în care, între altele, cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune, consecinţa fiind aceea a aplicării în final a unei pedepse cu închisoarea şi a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. 33. În concluzie, împrejurarea că alături de pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate dispune aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi îşi găseşte justificare tocmai în natura pedepsei principale şi care constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată. 34. În ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii între condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe de o parte, şi condamnaţii la pedeapsa închisorii sau amenzii, pe de altă parte, deoarece numai aceştia din urmă ar putea beneficia de computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, Curtea constată că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal vizează deducerea/scăderea din durata pedepsei închisorii a perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate. Or, având în vedere dispoziţiile art. 56 şi art. 60 din Codul penal, atât detenţiunea pe viaţă, cât şi închisoarea constau în privare de libertate, cu singura diferenţă că una este pe durată nedeterminată, iar alta pe durată determinată cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani. Aşa fiind, persoanei condamnate la detenţiunea pe viaţă îi poate fi computată perioada în care a fost supusă unei măsuri preventive, aceasta impunându-se cu atât mai mult cu cât, ulterior, are vocaţia înlocuirii sau a comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă potrivit art. 59 din Codul penal. 35. Totodată, nu poate fi primită critica autorului întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cele condamnate la pedeapsa închisorii sau amenzii, situaţia juridică a acestora fiind evident diferită. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 2.462/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
