Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Pop în Dosarul nr. 3.893/296/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.184D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale asupra soluţiei legislative anterioare, similară cu cea criticată în prezenta cauză, respectiv Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009. Mai arată că infracţiunea de încăierare are un anumit specific dat de pluralitatea de subiecţi activi, infracţiunea neputând exista în lipsa acestei pluralităţi naturale, iar elementul material este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv aceea de a participa la o încăierare. Art. 198 alin. (2) din Codul penal prevede o primă variantă agravată, care diferă de varianta-tip, în funcţie de consecinţele violenţelor şi, în această ipoteză, în condiţiile în care nu se poate stabili cu precizie care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au produs urmările arătate de text, se va aplica tuturor pedeapsa prevăzută la alin. (2). Activitatea globală a tuturor participanţilor reprezintă cauza urmării imediate, adică a faptei săvârşite, şi, prin urmare, tratamentul sancţionator aplicat trebuie să fie similar din punctul de vedere al individualizării legale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.893/296/2016, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Ionuţ Pop într-o cauză penală în apel în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (2) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece prevăd o pedeapsă superioară celei din alin. (1), şi că nesocotesc principiul răspunderii penale strict personale. Totodată, dispoziţiile art. 198 alin. (2) din Codul penal instituie o prezumţie absolută de vinovăţie în sarcina tuturor participanţilor la încăierare şi fac imposibilă exercitarea dreptului la apărare. 6. Dacă în Partea generală a Codului penal este consacrat în art. 15 principiul răspunderii penale cu caracter strict personal, respectiv un principiu fundamental al apărării, este inadmisibil ca în Partea specială a aceluiaşi cod legiuitorul să instituie o prezumţie absolută de vinovăţie. 7. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în situaţia în care toţi inculpaţii au aplicat lovituri victimei fără ca actul de agresiune al fiecărui participant să poată fi identificat, legiuitorul a optat pentru o formă de răspundere unitară pentru toţi participanţii, care se raportează la urmarea finală produsă în cauză. 8. Deşi se instituie o formă de răspundere unitară şi solidară a tuturor participanţilor faţă de urmarea produsă în cauză, instanţa de judecată apreciază că o altă variantă mai echitabilă nu este posibilă, întrucât fiecare dintre inculpaţi a conştientizat că prin acţiunea lui va produce într-o primă fază vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii victimei şi, însumate, toate vor crea o vătămare şi mai gravă. 9. Faptul că nu pot fi individualizate actele de agresiune ale fiecărui participant nu înseamnă că aceştia ar trebui să răspundă pentru forma simplă a infracţiunii de încăierare sau pentru o infracţiune contra integrităţii corporale şi a sănătăţii persoanei, atât timp cât par a fi îndeplinite condiţiile agravante ale infracţiunii de încăierare. 10. Nu se poate susţine că ar exista o discriminare sau o inechitate între inculpaţii din cauză sau între aceştia şi alte persoane acuzate pentru fapte similare, întrucât tratamentul juridic este acelaşi. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prin Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul, în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, are deplina libertate de a reglementa infracţiunile şi pedepsele acestora. Faptul că prin art. 322 alin. 3 din Codul penal din 1969 s-a instituit o unică pedeapsă pentru toţi participanţii nu este de natură a afecta dreptatea ca valoare supremă în statul de drept şi procesul echitabil ca o componentă a accesului liber la justiţie, deoarece, dimpotrivă, această reglementare se constituie într-o normă ce urmează regulile generale prevăzute de art. 27 din Codul penal din 1969. Or, dacă se acceptă premisa potrivit căreia infracţiunea de încăierare prevăzută de art. 322 alin. 2 şi 3 din Codul penal din 1969 nu este altceva decât o faptă colectivă de vătămare corporală gravă ori de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte comisă numai de autori alături sau nu de instigatori sau/şi complici constituiţi în cel puţin două grupări rivale, este lesne de observat că, prin comparaţie cu pedepsele prevăzute de art. 182 şi art. 183 din acelaşi cod, pedepsele stabilite în textul legal criticat sunt stabilite în limite considerabil mai mici (de la 6 luni la 5 ani, faţă de 2-7 ani, 2-10 ani sau de 5-15 ani). De aceea, aspectele semnalate, referitoare la incapacitatea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a stabili în speţa dedusă judecăţii cine este autorul faptei prin care s-a cauzat nemijlocit moartea victimei, nu sunt de natură a fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate, interpretarea şi aplicarea legii fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată. 13. Aşa fiind, chiar dacă decizia mai sus menţionată are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 alin. 3 din Codul penal din 1969, Guvernul apreciază că problema de drept supusă analizei este aceeaşi cu cea invocată în prezenta excepţie, astfel încât consideră că argumentele expuse în motivarea Curţii Constituţionale îşi menţin aplicabilitatea. 14. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, incriminarea sau dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Prin reglementarea protecţiei penale a faptelor care produc anumite consecinţe, legiuitorul s-a plasat în interiorul acestei marje, întrucât în situaţia în care nu se poate cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările stabilite de textul legal se instituie o formă de răspundere solidară a tuturor participanţilor. Astfel, legiuitorul, în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, are deplina libertate de a reglementa infracţiunile şi pedepsele acestora. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 198 alin. (2), cu denumirea marginală Încăierarea din Codul penal, care au următorul conţinut: „Dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1)“. 18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legilor, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la instituirea aceleiaşi pedepse pentru toţi participanţii, cu excepţia victimei, la o încăierare, când nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane. 20. O soluţie legislativă similară s-a regăsit în art. 322 alin. 3 din Codul penal din 1969, potrivit căruia „În cazul prevăzut în alin. 2, dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi a săvârşit faptele arătate în acel alineat, se aplică tuturor închisoarea de la 6 luni la 5 ani, când s-a cauzat vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii. În cazul în care s-a cauzat moartea, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.“ Asupra acestei soluţii legislative Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, ocazie cu care a statuat că „legiuitorul, în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, are deplina libertate de a reglementa infracţiunile şi pedepsele acestora. Faptul că prin art. 322 alin. 3 din Codul penal s-a instituit o unică pedeapsă pentru toţi participanţii nu este de natură a afecta dreptatea ca valoare supremă în statul de drept [...], deoarece, dimpotrivă, această reglementare se constituie într-o normă ce urmează regulile generale prevăzute de art. 27 din Codul penal (s.n. referitor la Pedeapsa în caz de participaţie). Or, dacă se acceptă premisa potrivit căreia infracţiunea de încăierare prevăzută de art. 322 alin. 2 şi 3 din Codul penal nu este altceva decât o faptă colectivă de vătămare corporală gravă ori de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte comisă numai de autori alături sau nu de instigatori sau/şi complici constituiţi în cel puţin două grupări rivale, este lesne de observat că, prin comparaţie cu pedepsele prevăzute de art. 182 şi art. 183 din Codul penal, pedepsele stabilite în textul legal criticat sunt stabilite în limite considerabil mai mici (de la 6 luni la 5 ani, faţă de 2-7 ani, 2-10 ani sau de 5-15 ani). Aşa fiind, aspectele semnalate de autorul excepţiei, referitoare la imposibilitatea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a stabili în speţa dedusă judecăţii cine este autorul faptei prin care s-a cauzat nemijlocit moartea victimei, nu sunt de natură a fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate, interpretarea şi aplicarea legii fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată“. 21. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 22. Totodată, în ceea ce priveşte invocarea în susţinerea prezentei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile, întrucât textul criticat conţine o normă de drept penal substanţial, iar dreptul la un proces echitabil poate fi asigurat doar prin dispoziţii legale specifice dreptului procesual penal (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragraful 35). 23. Distinct de toate aceste argumente, Curtea mai constată că infracţiunea de încăierare între mai multe persoane, denumită şi rix (din limba latină, rixa - vrajbă), constă în ciocnirea violentă şi spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni de aşa fel încât este greu de stabilit aportul fiecăruia dintre persoanele prinse în încăierare. Specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, privită ca o pluralitate naturală, în absenţa căreia nu poate fi pusă în discuţie infracţiunea de încăierare. Pluralitatea naturală poate fi însoţită de pluralitatea ocazională, astfel că participaţia penală sub forma instigării sau complicităţii la încăierare nu este exclusă. 24. Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv de participare la o încăierare prin susţinerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puţin câte două persoane în fiecare tabără). Actele de violenţă (loviri, îmbrânciri, trântiri, ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare şi urmarea imediată principală în cazul variantei-tip este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal, respectiv fie cauzarea de suferinţe fizice, fie îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că în varianta-tip încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Există şi o urmare devenită secundară prin repoziţionarea infracţiunii între cele contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică. Legătura de cauzalitate are ca specific faptul că - în situaţia în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările - se răsfrânge asupra tuturor celor ce participă la încăierare, fără a fi necesară stabilirea unei corespondenţe stricte între violenţe şi urmarea imediată principală. Aceasta, întrucât urmarea imediată principală nu mai ţine de specificul încăierării, ci apare ca o împrejurare care constituie o cauză de agravare a încăierării, cu atât mai mult cu cât cel care se angajează în încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc şi posibilitatea unei eventuale vătămări corporale sau chiar moartea unuia dintre corixanţi. Deşi nu urmăreşte, de regulă, un astfel de rezultat, făptuitorul acceptă întotdeauna eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea voluntară la încăierare. Cu alte cuvinte, temeiul obiectiv al răspunderii penale constă în fapta de încăierare la care a participat, iar temeiul subiectiv al răspunderii sale constă în praeterintenţie ca formă de vinovăţie care există atunci când rezultatul produs este mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. În acest caz, pentru ca răspunderea penală a făptuitorului să poată fi stabilită în funcţie de rezultatul mai grav, va trebui să se constate existenţa intenţiei în raport cu rezultatul mai uşor urmărit sau acceptat (primum delictum) şi a culpei în raport cu rezultatul mai grav care s-a produs (majus delictum), de pildă în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, deoarece praeterintentia (intenţia depăşită) implică o formă a culpei care se grefează pe intenţie. 25. De aceea, nu se poate reţine nici critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar aduce atingere cerinţelor art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi celor ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât textele de lege menţionate îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea în mod special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 26. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia partea interesată nu se poate apăra şi că a fost încălcat principiul legalităţii pedepsei, întrucât, pe de o parte, aceasta a acceptat din momentul participării la încăierare posibilitatea producerii unor vătămări corporale şi, pe de altă parte, pedeapsa pentru fapta astfel reprezentată este prevăzută în tocmai textul legal criticat, interdicţiile legale din art. 198 alin. (2) coroborat cu alin. (1) din Codul penal fiind însoţite de sancţiuni ale căror limite nu sunt vagi. Aceasta nu înseamnă că persoana interesată nu poate însă propune administrarea de probe care să ducă la identificarea persoanei care a produs vătămarea corporală. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Pop în Dosarul nr. 3.893/296/2016 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 198 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
