Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 23/2020 privind regimul juridic al Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO şi unele măsuri pentru protejarea acestora, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.825 din 31 octombrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2857A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României susţine că prevederile articolului unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, se arată că modificarea introdusă prin textul de lege criticat constă în extinderea derogărilor de la Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, prin introducerea „art. 41 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic“, referitor la detalierea obligaţiilor băneşti pentru terenurile scoase definitiv din fondul forestier naţional. Se arată că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 23/2020, intenţia iniţială a legiuitorului în privinţa scoaterii definitive a unor terenuri din fondul forestier naţional, respectiv a suprafeţei împădurite din arealul Cetăţilor dacice din munţii Orăştiei, a fost concepută ca fiind limitată, în mod strict, la suprafeţele de teren pe amplasamentul cărora se află aceste monumente istorice, adică la zona de sit, nu şi la zona de protecţie. Or, norma legală criticată are în vedere „terenurile din fondul forestier naţional pe amplasamentul cărora se află zona de sit (zona 1) a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi zona de protecţie (zona 2)“. Având în vedere terminologia folosită de textul de lege criticat, se arată că aceasta intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (9) din Legea nr. 23/2020, potrivit cărora zona 2 este considerată tot zonă de sit, iar nu zonă de protecţie. 4. Se mai arată că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 23/2020, zonele de protecţie aferente Cetăţilor dacice sunt identificate în teren conform perimetrelor înscrise în Lista patrimoniului mondial şi perimetrelor zonelor de protecţie ale acestora, comunicate de Institutul Naţional al Patrimoniului. Or, din analiza acestei liste rezultă că terenurile respective cuprind efectiv doar zonele de sit ale cetăţilor, respectiv Sarmisegetusa Regia (17,83 ha), Costeşti-Blidaru (0,5 ha) şi Luncani-Piatra Roşie (1,2 ha), prin urmare, nici potrivit acestei evidenţe, care este transmisă UNESCO, zona 2 nu este considerată zonă de protecţie, ci zonă de sit. 5. În concluzie, se arată că, în privinţa scoaterii definitive din fondul forestier naţional a terenurilor împădurite aferente zonelor de sit şi zonelor de protecţie ale Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, de la necesitatea iniţială a eliminării unor arbori căzuţi şi a unor arbori bolnavi, în privinţa cărora exista riscul să pună în pericol starea şi integritatea monumentului, dar şi siguranţa turiştilor, astfel cum se arăta în expunerea de motive a Legii nr. 23/2020, se ajunge, prin utilizarea unei sintagme neclare, din perspectiva regimului de zonare, să fie scoasă din fondul forestier naţional o suprafaţă semnificativă, ce poate însuma peste 335 ha de fond forestier, potrivit informaţiilor publicate de Institutul Naţional al Patrimoniului. Norma criticată este, aşadar, lipsită de previzibilitate, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin lipsa de claritate, ce nu permite identificarea exactă a obiectului reglementării, respectiv a terenurilor care fac obiectul scoaterii din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare. 6. Totodată, în legătură cu dispoziţiile articolului unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020, se susţine că acestea derogă de la procedura instituită de Codul silvic în materia asigurării integrităţii fondului forestier naţional, în ceea ce priveşte zona de sit şi zona de protecţie a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În acest sens, se arată că, potrivit art. 40 alin. (1) lit. c) din Codul silvic, solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din fondul forestier naţional, în condiţiile prevăzute la art. 36 - 39 din Codul silvic, se aprobă de către Guvern, pentru suprafeţe de peste 10 ha. Astfel, se arată că, ţinând cont că legea supusă controlului de constituţionalitate vizează o suprafaţă mai mare de 10 ha, solicitarea de scoatere definitivă din fondul forestier naţional trebuie să fie aprobată de către Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, cu avizul structurii teritoriale de specialitate. 7. Mai mult, prin utilizarea în norma criticată a sintagmei „se scot definitiv“ se sugerează ideea de scoatere definitivă a terenurilor forestiere din fondul forestier naţional prin efectul legii, iar nu prin parcurgerea unei proceduri administrative, în cadrul căreia autoritatea competentă, în funcţie de suprafaţă, ar urma să se pronunţe asupra temeiniciei solicitării, ar realiza punerea în balanţă a nevoii concrete de scoatere definitivă din fondul forestier naţional, pe de o parte, precum şi a necesităţii dezvoltării fondului forestier naţional şi extinderii suprafeţelor de pădure, pe de altă parte. Aşadar, se arată că, prin folosirea sintagmei „se scot definitiv din fondul forestier naţional“, Parlamentul a adoptat un act cu caracter individual, care vizează bunuri determinate, prin raportare la delimitarea zonelor de sit şi de protecţie aferente Cetăţilor dacice, aspect care contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la separaţia şi echilibrul puterilor în stat. În sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării criticate are în vedere un bun privit ut singuli - Cetăţile dacice, aceasta are caracter individual, iar nu general, legea criticată fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci doar unui singur caz, prestabilit fără echivoc, aspect ce echivalează cu arogarea de către Parlament a unei competenţe de legiferare, într-un domeniu rezervat puterii executive. În acest mod sunt încălcate atât dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie, prin abaterea de la prerogativele constituţionale ale Parlamentului, cât şi dispoziţiile art. 102 alin. (1) din Legea fundamentală referitor la rolul Guvernului. 8. Pe de altă parte, se mai arată că, potrivit art. 38 din Legea nr. 46/2008, terenurile scoase definitiv din fondul forestier naţional devin proprietatea beneficiarului. Or, se precizează că, în măsura în care se interpretează că scoaterea definitivă din fondul forestier naţional se produce prin efectul legii criticate, iar nu printr-un act administrativ al Guvernului, atunci beneficiarul acestui demers nu poate fi identificat, în absenţa unui solicitant expres prevăzut de textul de lege. Iar pentru ipoteza în care s-ar interpreta că beneficiari ar fi Consiliul Judeţean Hunedoara (pentru terenurile aferente Cetăţilor dacice Sarmisegetusa Regia, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Costeşti Cetăţuie şi Băniţa) şi Consiliul Judeţean Alba (pentru terenul aferent Cetăţii Căpâlna), lipsa solicitărilor din partea acestor consilii judeţene pune în discuţie şi încălcarea principiului constituţional al autonomiei locale, instituit de art. 120 din Legea fundamentală. 9. Se mai susţine că dispoziţiile articolului unic pct. 1 din legea criticată contravin prevederilor art. 35, ale art. 53 şi ale art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituţie. În acest sens, se arată că dreptul constituţional la un mediu sănătos, consacrat de art. 35 din Constituţie, este un drept fundamental opozabil statului, iar una dintre obligaţiile ce revin statului este chiar aceea de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. În acest sens, în cadrul obligaţiilor ce privesc fondul forestier, potrivit art. 69 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, deţinătorii cu orice titlu ai fondului forestier, ai vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi ai pajiştilor, precum şi orice persoană fizică sau juridică care desfăşoară o activitate pe un astfel de teren au obligaţia de a menţine suprafaţa împădurită a fondului forestier, a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenişurilor, a tufişurilor şi a pajiştilor existente, precum şi de a respecta regimul silvic, în conformitate cu prevederile legislaţiei în domeniul silviculturii şi protecţiei mediului. Invocă în acest sens cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dreptul la un mediu sănătos, din perspectiva concilierii acestuia cu alte drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea economică (deciziile nr. 313 din 9 mai 2018, nr. 295 din 18 mai 2022 sau nr. 824 din 7 iulie 2008). 10. Se mai arată că, potrivit art. 37 alin. (1) din Codul silvic, terenurile necesare realizării sau extinderii obiectivelor precum siturile arheologice înscrise în patrimoniul mondial UNESCO pot fi scoase din fondul forestier naţional doar cu condiţia compensării acestora, fără reducerea suprafeţei fondului forestier şi cu plata anticipată a obligaţiilor băneşti. Or, reglementarea criticată înlătură garanţiile prevăzute de Codul silvic pentru asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, prin scoaterea definitivă din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare, a întregii zone a sitului aferent Cetăţilor dacice, inclusiv a zonei de protecţie (peste 335 ha). Se arată că, deşi scopul urmărit de legiuitor, cel de conservare a siturilor arheologice din zona Cetăţilor dacice, este unul legitim, scoaterea din fondul forestier naţional în mod definitiv şi fără plată sau compensare a zonelor de sit şi, mai ales, a celor de protecţie în integralitatea lor nu reprezintă o măsură adecvată şi necesară atingerii scopului menţionat. Prin urmare, se arată că măsura legislativă criticată, prin întinderea semnificativă a suprafeţei de teren vizate, precum şi prin absenţa oricăror criterii obiective de etapizare sau delimitare a suprafeţelor indispensabile pentru punerea în valoare a monumentelor, produce un dezechilibru între interesul public general, reprezentat de conservarea siturilor aferente Cetăţilor dacice, şi interesele individuale ale persoanelor privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul la un mediu sănătos, aspect ce contravine condiţiei constituţionale referitoare la rezonabilitatea legiferării, ce decurge din principiul proporţionalităţii, garantat de art. 53 alin. (2) din Constituţie. 11. Se mai susţine că sintagma „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei“, cuprinsă în articolul unic pct. 1 şi 3 din legea criticată, contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie privind calitatea legii, dat fiind faptul că se creează o confuzie între bunuri protejate de regimul juridic al monumentelor istorice, pe de o parte, şi zone declarate situri arheologice de interes prioritar, respectiv terenurile aferente acestora, pe de altă parte. Fiind folosită în cuprinsul unor norme juridice cu semnificaţii diferite, această sintagmă reglementează operaţiuni juridice diferite. În acest sens, se arată că, deşi în cuprinsul articolul unic pct. 1 din legea criticată norma se referă la „terenurile din fondul forestier pe amplasamentul cărora se află zona de sit a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei“ şi zona de protecţie, articolul unic pct. 3 din lege face trimitere doar la „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei înscrise în inventarul domeniului public naţional“, nefiind clar dacă această referire include şi terenurile pe amplasamentul cărora se află zona de sit şi/sau zona de protecţie ori nu. Astfel, se mai arată că, pe de o parte, cetăţile dacice au fost înscrise în Lista monumentelor istorice, potrivit Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, iar, pe de altă parte, prin ordin al ministrului culturii, zona care cuprinde cele şase cetăţi a fost desemnată ca „zonă arheologică de interes prioritar“. În aceste condiţii, în lipsa individualizării bunurilor la care se referă reglementările criticate, respectiv a terenurilor aferente monumentelor istorice care fac obiectul legii, sintagma „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, contrar exigenţelor referitoare la calitatea legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate de Curtea Constituţională. 12. Se mai susţine că prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. Astfel, se arată că dispoziţia legală criticată introduce un nou alineat, alin. (2), în cadrul art. 2 din Legea nr. 23/2020, potrivit căruia exproprierea terenurilor aferente ansamblurilor şi siturilor istorice şi arheologice care fac parte din Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei se face în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare. Se arată că acest din urmă act normativ se aplică exclusiv scopului realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, derulate în cadrul unor proceduri de expropriere pentru cauză de utilitate publică, şi stabileşte o procedură de expropriere simplificată şi accelerată, cu termene mai scurte, fiind aplicabilă ca lege specială, în raport cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, ce reprezintă legea generală în materie de expropriere. Se arată că noua dispoziţie introdusă nu clarifică regulile aplicabile în materia exproprierii, dat fiind faptul că derogarea doar de la art. 5 din Legea nr. 33/1994, reglementată în prezent de art. 2 din Legea nr. 23/2020, nu este corelată cu celelalte norme aplicabile în cazul procedurii de expropriere, spre exemplu, modalitatea în care se declară utilitatea publică, autoritatea competentă sau actul prin care se realizează acest lucru. Astfel, prin instituirea posibilităţii de a urma procedura exproprierii din Legea nr. 255/2010, aceasta apare ca o procedură care alternează cu procedura derulată potrivit Legii nr. 33/1994, în absenţa unor alte criterii pentru a determina aplicarea celei dintâi. 13. Mai mult, de lege lata, competenţa de a expropria terenurile aferente ansamblurilor şi siturilor istorice şi arheologice care fac parte din Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei aparţine consiliilor judeţene. Prin norma nou-introdusă, în completarea celei existente, expropriatori sunt judeţele, pentru obiectivele de interes judeţean, precum şi municipiile, oraşele şi comunele, pentru obiectivele de interes local. Se arată, aşadar, că prevederile legale criticate nu instituie o derogare de la art. 6 din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care, dat fiind regimul juridic al bunurilor ce fac obiectul de reglementare al legii criticate, competenţa de expropriere ar trebui să aparţină Guvernului. 14. Astfel, se susţine că, prin reglementarea neclară a procedurii aplicabile în materie de expropriere cu privire la aceste bunuri, precum şi prin necorelarea cu ansamblul reglementărilor existente, prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie, lipsind titularii dreptului de proprietate asupra unor terenuri aferente ansamblurilor şi siturilor istorice şi arheologice care fac parte din Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei de posibilitatea de a identifica regulile aplicabile, afectându-se totodată securitatea raporturilor juridice. 15. În acelaşi sens, se mai arată că, prin introducerea unui nou alineat (2) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 23/2020, fără numerotarea textului aflat în vigoare, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 16. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) din legea criticată, cu referire la introducerea art. 11^1 în Legea nr. 23/2020, se arată că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 33 şi ale art. 136 din Constituţie. Se susţine că, potrivit textului de lege criticat, Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei înscrise în inventarul domeniului public naţional şi aflate în administrarea unor consilii judeţene se preiau în domeniul public judeţean. Dacă după o perioadă de 7 ani direcţiile judeţene pentru cultură constată neîndeplinirea condiţiilor, a scopului şi a obligaţiilor pentru care au fost preluate, bunurile revin în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Culturii, în condiţiile legii. Se arată că ansamblurile, siturile istorice şi arheologice aparţin domeniului public al statului, ca regulă generală, iar nu domeniului public al judeţelor, iar potrivit anexei nr. 3 pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice pot aparţine domeniului public al judeţelor numai în măsura în care nu sunt declarate de interes public naţional. Mai mult, bunurile ce fac obiect de reglementare al legii criticate au fost declarate situri arheologice de interes prioritar, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, cu consecinţa apartenenţei acestora la domeniul public al statului. În acest sens, se arată că, dată fiind importanţa acestor monumente istorice, recunoscute ca parte a patrimoniului mondial UNESCO, transferul proprietăţii acestora, prin lege, către unităţile administrativ-teritoriale aduce atingere art. 33 din Constituţie, referitor la accesul la cultură, precum şi obligaţiilor statului român de a adopta măsurile necesare pentru protejarea acestor elemente de patrimoniu cultural universal, asumate potrivit art. 4 şi art. 5 lit. d) din Convenţia din 16 noiembrie 1972 privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, cu consecinţa încălcării art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Mai mult, preluarea acestora de către consiliile judeţene aduce atingere şi proprietăţii publice a statului, astfel cum aceasta este reglementată în art. 136 din Constituţie, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii. 17. Se mai susţine că prevederile articolului unic pct. 3 din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1), art. 120 alin. (1), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor vizate, din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale. În acest sens, se arată că bunurile vizate de legea criticată - Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei - nu reprezintă bunuri proprietate publică exclusivă, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 23/2020. În aceste condiţii, potrivit art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz, prin hotărâre a Guvernului. 18. Se susţine că, întrucât legea criticată vizează mai multe cetăţi dacice, acest fapt impune ideea pluralităţii de consilii judeţene care ar putea solicita preluarea, respectiv Consiliul Judeţean Hunedoara sau Consiliul Judeţean Alba. Cu toate acestea, expunerea de motive fundamentează doar necesitatea preluării de către Consiliul Judeţean Hunedoara a Cetăţii dacice de la Grădiştea de Munte-Sarmizegetusa Regia, prin descrierea proiectelor pe care această entitate le intenţionează sau le are în derulare, lipsind orice referire la Consiliul Judeţean Alba. Astfel, există o neconcordanţă între motivarea nevoii sociale, pe de o parte, şi conţinutul soluţiei legislative preconizate, pe de altă parte, aspect ce impune un caracter imprecis reglementării şi este susceptibil de a determina o incertitudine juridică în ceea ce priveşte chiar bunul/bunurile ce vor fi preluate, precum şi entităţile, respectiv consiliile judeţene, cărora le-ar reveni obligaţiile de întreţinere, restaurare, consolidare, conservare şi punere în valoare, astfel încât actul normativ criticat contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) - (5) din Legea fundamentală, referitoare la statul de drept şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii. 19. Totodată, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, se arată că, având în vedere că bunurile supuse transferului prin legea criticată nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, acestea ar fi trebuit trecute din proprietatea publică a statului în proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea Consiliului Judeţean Hunedoara şi, respectiv a Consiliului Judeţean Alba. Astfel, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 860 din Codul civil, coroborat cu art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea principiului legalităţii, statuat în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 20. Mai mult, faptul că nici Consiliul Judeţean Hunedoara şi nici Consiliul Judeţean Alba nu şi-au manifestat voinţa de a prelua în proprietate aceste bunuri atrage şi încălcarea art. 120 alin. (1) din Constituţie, ce consacră principiul autonomiei locale, invocând în acest sens jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie. De asemenea, sunt încălcate şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 21. În concluzie, se arată că, având în vedere că transferul bunurilor ce fac obiectul de reglementare al articolului unic pct. 3 din legea criticată se face prin lege organică, iar nu prin act individual - hotărâre a Guvernului, legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a principiului legalităţii şi a principiului autonomiei locale, precum şi cu nesocotirea rolului constituţional al Parlamentului, al Guvernului, dar şi al Curţii Constituţionale. 22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 23. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, consideră că prevederile articolului unic pct. 2 din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate impuse de acest text constituţional. Astfel se arată că, având în vedere că prin art. 2 alin. (1) din legea în vigoare se instituie o derogare expresă de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994, republicată, se apreciază că soluţia nou-introdusă, care face trimitere la Legea nr. 255/2010, nu este de natură să înlăture interpretările divergente la care se face referire în expunerea de motive, ci, dimpotrivă, are vocaţia de a perpetua şi chiar adânci echivocul, dată fiind trimiterea atât la Legea nr. 33/1994, cât şi la prevederile Legii nr. 255/2010. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) din legea criticată, cu referire la introducerea art. 11^1 în Legea nr. 23/2020, se arată că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, preluarea Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei în domeniul public judeţean, în temeiul legii criticate, contravine dispoziţiilor art. 120 alin. (1) referitoare la principiul autonomiei locale şi art. 136 alin. (2) privind proprietatea publică. 25. De asemenea, se arată că sunt întemeiate şi criticile formulate în ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 33, 35, 44, art. 135 alin. (2) lit. e) şi art. 147 alin. (4). 26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 27. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 23/2020 privind regimul juridic al Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO şi unele măsuri pentru protejarea acestora, lege adoptată de Senat la data de 8 mai 2023 şi de Camera Deputaţilor la data de 4 octombrie 2020. Legea criticată are următorul cuprins: Articol unic. „- Legea nr. 23/2020 privind regimul juridic al Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO şi unele măsuri pentru protejarea acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 20 martie 2020, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 1, alineatul (8) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(8) Prin derogare de la prevederile art. 35 - art. 37 alin. (1) şi art. 41 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenurile din fondul forestier naţional pe amplasamentul cărora se află zona de sit (zona 1) a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi zona de protecţie (zona 2) se scot definitiv din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare." 2. La articolul 2 se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins: "(2) Exproprierea terenurilor precizate la alin. (1) se poate derula potrivit procedurilor prevăzute în Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare." 3. După articolul 11 se introduce un nou articol, articolul 11^1, cu următorul cuprins: "ART. 11^1 (1) Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei înscrise în inventarul domeniului public naţional şi aflate în administrarea unor consilii judeţene, se preiau în domeniul public judeţean, în scopul întreţinerii, restaurării, consolidării, conservării şi punerii în valoare. (2) Dacă după o perioadă de 7 ani direcţiile judeţene pentru cultură constată neîndeplinirea condiţiilor, scopului şi a obligaţiilor privind executarea lucrărilor prevăzute la alin. (1), bunurile revin în domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Culturii, în condiţiile legii. (3) După preluarea Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei în domeniul public judeţean, Ministerul Finanţelor va opera modificările corespunzătoare în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.705/2006, cu modificările şi completările ulterioare." 28. Textele constituţionale invocate în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 11 alin. (1) referitor la obligaţiile ce îi revin statului român din tratatele la care este parte, art. 33 - Accesul la cultură, art. 35 - Dreptul la un mediu sănătos, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului, art. 120 privind principiile de bază ale administraţiei publice locale, art. 135 alin. (2) lit. e) referitoare la obligaţiile statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, art. 136 alin. (2) referitoare la proprietatea publică şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 29. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în această ordine, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 30. Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind îndeplinită, aşadar, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul dreptului de sesizare. 31. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, astfel cum se observă din fişa legislativă, legea supusă controlului a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 4 octombrie 2023 şi a fost trimisă spre promulgare la data de 14 octombrie 2023. Prezenta sesizare formulată de Preşedintele României a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 31 octombrie 2023. Astfel, Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în cadrul termenului de promulgare de 20 de zile (a se vedea Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70 ipoteza a doua), cu respectarea prevederilor art. 77 alin. (1) din Constituţie. 32. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, Curtea reţine că obiectul criticilor îl constituie conţinutul normativ al legii adoptate de Parlament, dar încă nepromulgată de Preşedintele României. 33. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, art. 11 alin. (1) lit. A.a), art. 15 alin. (1), art. 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 34. Analizând prevederile articolului unic pct. 1 din legea criticată, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 23/2020, Curtea reţine că modul de delimitare a zonei de sit şi a zonei de protecţie este identic cu cel reglementat prin norma criticată, astfel încât, din acest punct de vedere, prevederea legală criticată nu aduce nicio noutate faţă de norma în vigoare, în privinţa delimitării zonei de sit şi a zonei de protecţie. În sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (8) şi (9) din Legea nr. 23/2020, zona de sit este circumstanţiată la zona 1, iar zona de protecţie la zona 2 [art. 1 alin. (8)], iar sintagma „zona de sit (zona 1 şi zona 2)“, cuprinsă în art. 1 alin. (9) din legea în vigoare are în vedere delimitarea perimetrului aferent Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, care se scoate din fondul forestier naţional, circumscrisă atât perimetrului din zona 1, cât şi din zona 2. Aşadar, sintagma „zona de sit (zona 1 şi zona 2)“, cuprinsă în art. 1 alin. (9) din Legea nr. 23/2020, se referă la delimitarea zonei de sit aferentă zonei 1 şi zonei 2, în funcţie de perimetrele înscrise în Lista patrimoniului mondial şi de perimetrele zonelor de protecţie ale acestora, comunicate de către Institutul Naţional al Patrimoniului. Prin urmare, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 35. Elementul de noutate introdus de modificarea art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020, prin articolul unic pct. 1 din legea criticată, îl reprezintă derogarea de la prevederile art. 41 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015, care reglementează categoriile de obligaţii băneşti pentru terenurile scoase definitiv din fondul forestier naţional, în cazurile prevăzute la art. 36 şi 37 din Codul silvic. Astfel, norma criticată instituie o derogare de la procedura referitoare la asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, cuprinsă în art. 35-art. 37 alin. (1) şi art. 41 din Codul silvic. Deşi nu este prevăzută expres derogarea de la procedura aprobării solicitărilor de scoatere definitivă din fondul forestier naţional, instituită în art. 40 din Codul silvic, totuşi, având în vedere că reducerea fondului suprafeţei fondului forestier naţional, prin scoaterea definitivă a unor terenuri, prevăzută în art. 36 - 39, se face în condiţiile art. 40 din acelaşi cod, rezultă că dispoziţiile legale criticate derogă de la procedura instituită în art. 40 din Codul silvic. În temeiul acestor din urmă dispoziţii legale, solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din fondul forestier naţional, avizate favorabil de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea“ sau de ocolul silvic înfiinţat de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în cazul terenurilor din fondul forestier proprietate publică a statului, se aprobă de către Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, cu avizul structurii teritoriale de specialitate, pentru suprafeţe de peste 10 ha [art. 40 alin. (1) lit. c) din Codul silvic]. Or, terenurile ce fac obiect de reglementare al legii criticate, respectiv zona de sit şi zona de protecţie a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, reprezintă o suprafaţă mai mare de 10 ha, astfel cum rezultă din individualizarea acestora, potrivit ultimului raport al Institutului Naţional al Patrimoniului, şi anume: Sarmisegetuza Regia: 258 ha, Costeşti-Blidaru: 46,2 ha şi Luncani-Piatra Roşie: 11,3 ha. Prin urmare, solicitarea de scoatere definitivă din fondul forestier naţional ar fi trebuit aprobată de către Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, cu avizul structurii teritoriale de specialitate, pentru fiecare dintre terenurile vizate, aferente zonei de sit sau de protecţie a cetăţilor dacice vizate. 36. Potrivit articolului unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020: „(8) Prin derogare de la prevederile art. 35 - art. 37 alin. (1) şi art. 41 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terenurile din fondul forestier naţional pe amplasamentul cărora se află zona de sit (zona 1) a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi zona de protecţie (zona 2) se scot definitiv din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare.“ Or, Curtea reţine că, prin folosirea sintagmei „se scot definitiv din fondul forestier naţional“, legiuitorul a instituit transferul acestor terenuri, în temeiul legii, cu referire la întregul perimetru al terenurilor pe amplasamentul cărora se află zona de sit şi zona de protecţie a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În aceste condiţii, legiuitorul a adoptat un act cu caracter individual, prin raportare la un bun privit ut singuli, respectiv Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. 37. Printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea a reţinut că legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării este determinat concret, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. În cazul în care Parlamentul îşi arogă competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, se încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu. Curtea a mai reţinut că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 118 din 19 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27 aprilie 2018, paragrafele 30 şi 31, făcând referire la Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 22 noiembrie 2007, Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, şi Decizia nr. 574 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21). 38. Aplicând aceste considerente la prezenta cauză, Curtea reţine că derogarea, printr-o lege cu caracter individual, de la procedura administrativă reglementată în Codul silvic, cu privire la aprobarea de către Guvern a solicitărilor individuale de scoatere definitivă din fondul forestier naţional, a terenurilor aferente zonei de sit şi zonei de protecţie a unor situri arheologice individual determinate, înscrise în patrimoniul mondial UNESCO, respectiv a Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, echivalează cu legiferarea într-un domeniu care aparţine în exclusivitate actelor cu caracter infralegal şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului. În egală măsură, pentru aceleaşi considerente, în cauză sunt încălcate şi dispoziţiile art. 102 alin. (1) referitor la rolul Guvernului, prin excluderea competenţei autorităţii legiuitoare de aprobare a solicitărilor de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din fondul forestier naţional, pentru suprafeţele mai mari de 10 ha. Totodată, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, dreptul de administrare cu privire la bunurile transferate din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se constituie în condiţiile existenţei acordului unităţilor administrativ-teritoriale (a se vedea şi Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 17 martie 2021, paragraful 34, Decizia nr. 640 din 23 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 12 octombrie 2020, paragraful 39, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 185). 39. Astfel, în prezenta cauză, în lipsa acordului unităţilor administrativ-teritoriale, în speţă al Consiliului Judeţean Hunedoara (pentru terenurile aferente Cetăţilor dacice Sarmisegetusa Regia, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Costeşti Cetăţuie şi Băniţa) şi al Consiliului Judeţean Alba (pentru terenul aferent Cetăţii Căpâlna), în ceea ce priveşte transferul bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public judeţean, Curtea reţine că este încălcat şi principiul constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie. 40. De asemenea, prin scoaterea definitivă din fondul forestier naţional a terenurilor ce fac obiectul de reglementare al legii criticate, fără plata obligaţiilor băneşti reglementate de Codul silvic şi fără compensarea terenurilor, în condiţiile derogării de la art. 41 din acest din urmă act normativ, Curtea reţine că articolul unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la modificarea art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020, încalcă şi dispoziţiile art. 35 şi ale art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituţie, prin raportare la art. 53 din Legea fundamentală, referitor la dreptul la un mediu sănătos şi, respectiv, la obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. 41. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, prevederile constituţionale cuprinse în art. 35 - Dreptul la un mediu sănătos stabilesc obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, precum şi îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător. În plus, având în vedere economia de piaţă, dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. e) şi f) din Constituţie instituie obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, creând condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Prin urmare, Curtea a reţinut că, şi în situaţiile în care legiuitorul adoptă acte normative în favoarea unor interese economice, el este obligat să legifereze ţinând seama de prevalenţa ocrotirii mediului şi menţinerea echilibrului ecologic. Aşa fiind, dreptul la un mediu sănătos presupune luarea tuturor măsurilor necesare asigurării unei calităţi sporite a mediului, iar păstrarea unui mediu sănătos semnifică, în realitate, conservarea şi ameliorarea condiţiilor privind calitatea vieţii în scopul menţinerii echilibrului ecologic. Întrucât un mediu sănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor, acesta presupune posibilitatea exercitării depline a altor drepturi fundamentale ale persoanei, precum dreptul la ocrotirea sănătăţii, consacrat de art. 34 din Constituţie. De asemenea, prin aceeaşi decizie, paragraful 174, Curtea a mai reţinut că, în vederea îndeplinirii obligaţiilor sale de protecţie, statul trebuie să adopte într-un mod suficient măsuri normative care să ducă la o exercitare reală a dreptului la un mediu sănătos al fiecărei persoane (a se vedea Decizia nr. 295 din 18 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 10 iunie 2022, paragrafele 173 şi 174). În considerentele Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 401, Curtea a reţinut că statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive, acestea presupun crearea unui cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane (a se vedea Hotărârea din 27 ianuarie 2009, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Tătar împotriva României, paragraful 88). Astfel, măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. De asemenea, analizând constituţionalitatea interdicţiei legale absolute privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, prevăzută de art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din 30 decembrie 2005, prin Decizia nr. 824 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008, Curtea a statuat că această interdicţie are o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional. 42. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că, potrivit art. 5 din Codul silvic, printre principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor se numără şi asigurarea integrităţii fondului forestier şi a permanenţei pădurii, majorarea suprafeţei terenurilor ocupate cu păduri, precum şi primordialitatea obiectivelor ecologice ale silviculturii. De asemenea, reducerea suprafeţei fondului forestier naţional este interzisă (art. 35 din Codul silvic), iar prin excepţie este permisă reducerea suprafeţei fondului forestier naţional prin scoaterea definitivă a unor terenuri necesare realizării obiectivelor de interes naţional, declarate de utilitate publică, în condiţiile legii, a unor terenuri necesare amplasării/extinderii componentelor Reţelei naţionale de supraveghere meteorologică, a unor terenuri necesare amplasării/extinderii infrastructurii de telecomunicaţii speciale, precum şi a unor terenuri pe care sunt amplasate capacităţi de producţie şi/sau servicii pentru apărare de interes strategic pentru securitatea naţională (art. 36 din acelaşi act normativ). Totodată, potrivit art. 37 alin. (1) lit. e) din Codul silvic, siturile arheologice înscrise în patrimoniul mondial UNESCO pot fi scoase definitiv din fondul forestier naţional, doar cu condiţia compensării acestora, fără reducerea suprafeţei fondului forestier şi cu plata anticipată a obligaţiilor băneşti. 43. Or, prevederile articolului unic pct. 1 din legea criticată instituie scoaterea definitivă din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare, atât a întregii zone de sit aferente Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, cât şi a zonei de protecţie a acestora, în suprafaţă de peste 335 ha teren forestier, cu înlăturarea tuturor garanţiilor prevăzute în Codul silvic pentru asigurarea integrităţii fondului forestier naţional. Prin urmare, Curtea va analiza în ce măsură ingerinţa etatică asupra dreptului la un mediu sănătos reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată în raport cu scopul urmărit de legiuitor, având în vedere „testul“ de proporţionalitate structurat în jurisprudenţa sa. Astfel, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - să asigure justul echilibru între interesele concurente pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 28). 44. Totodată, potrivit art. 53 din Constituţie, principiul proporţionalităţii impune astfel ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, prin aceasta înţelegându-se că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 mai 1998, pronunţată în Cauza C-157/96 National Farmers’ Union şi alţii). În acest context, astfel cum s-a reţinut în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1979, pronunţată în Cauza C-44/79 Haner c. Land Rheinland-Pfalz, paragraful 15), ţinând cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre, măsurile şi restricţiile impuse de autorităţile publice trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de comunitate şi să nu afecteze în mod disproporţionat drepturile şi interesele legitime ale destinatarului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 320 din 12 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 iulie 2021, paragraful 31, precum şi Decizia nr. 295 din 18 mai 2022, anterior citată, paragraful 179). 45. În cauză, Curtea reţine că scoaterea din fondul forestier naţional, în mod definitiv, a zonelor de sit şi a celor de protecţie urmăreşte un scop legitim, respectiv cel de conservare a siturilor arheologice din zona Cetăţilor dacice. Din acest punct de vedere, prevederea legală criticată constituie o măsură adecvată, fiind capabilă, în abstract şi în mod obiectiv, să îndeplinească scopul legitim urmărit. 46. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea reţine că scoaterea din fondul forestier naţional, fără plată sau compensare, a zonelor de sit şi a celor de protecţie, în integralitatea lor, nu reprezintă o măsură necesară atingerii scopului menţionat. Astfel, prin întinderea semnificativă a suprafeţei de teren vizate şi prin absenţa oricăror criterii obiective de etapizare sau delimitare a suprafeţelor indispensabile pentru punerea în valoare a monumentelor, reglementării criticate nu îi poate fi recunoscut un caracter necesar conservării siturilor arheologice din zona Cetăţilor dacice. Prin urmare, Curtea reţine că legiuitorul putea adopta o reglementare alternativă care să îndeplinească cu aceeaşi eficienţă scopul legitim urmărit şi care să nu impieteze asupra integrităţii fondului forestier, ceea ce duce la concluzia că textul criticat nu satisface exigenţele testului ingerinţei minime asupra dreptului la un mediu sănătos (cu privire la testul ingerinţei minime, a se vedea Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 19 octombrie 2020, paragraful 25). 47. Prin urmare, Curtea reţine că reglementarea criticată nu este necesară pentru atingerea scopului legitim urmărit şi nu îndeplineşte exigenţele testului ingerinţei minime, astfel încât contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 35 referitoare la dreptul la un mediu sănătos şi la obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, prin raportare la art. 53 din Constituţie. În aceste condiţii, Curtea nu va mai analiza şi ultima condiţie intrinsecă testului de proporţionalitate, referitoare la menţinerea justului echilibru între interesele concurente. 48. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţine că prevederile articolului unic pct. 1 şi 3 contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu privire la calitatea legii, dat fiind faptul că sintagma „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei“ nu individualizează bunurile imobile vizate - monumente istorice sau monumente arheologice de interes prioritar, declarate ca atare prin ordin al ministrului culturii, pe de o parte, şi terenurile aferente monumentelor istorice şi arheologice, pe de altă parte. Or, analizând prevederile legale criticate, apelând la metoda de interpretare gramaticală şi teleologică a normei legale, Curtea reţine că obiectul de reglementare al acestora este precis determinat, cu îndeplinirea exigenţelor de calitate a legii, reglementate de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, prevederile articolului unic pct. 1 din legea criticată, cu referire la art. 1 alin. (8) din Legea nr. 23/2020, vizează în mod expres terenurile din fondul forestier naţional pe amplasamentul cărora se află Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, având, în vedere că ipoteza normei juridice prevede scoaterea definitivă a acestor terenuri din fondul forestier naţional, fără plată şi fără compensare. Dimpotrivă, dispoziţiile articolului unic pct. 3 din legea criticată, cu referire la introducerea art. 11^1, utilizează sintagma „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei“, aşadar, cu excluderea expresă a terenurilor aferente acestora, având în vedere că ipoteza normei juridice în discuţie se referă la preluarea Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei în domeniul public judeţean, în „scopul întreţinerii, restaurării, consolidării, conservării şi punerii în valoare“ a acestora, operaţiuni tehnice specifice regimului juridic al siturilor arheologice, respectiv al monumentelor istorice, iar nu al terenurilor aferente acestora. Totodată, potrivit alin. (2) al art. 11^1, în acest scop bunurile sunt preluate în administrarea direcţiilor judeţene pentru cultură. De altfel, art. 1 din Legea nr. 23/2020 circumstanţiază în mod expres sfera de cuprindere a noţiunii „Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei“, statuând că aceasta se referă la monumentele istorice Cetăţile dacice. 49. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic pct. 2 din legea criticată, se susţine că acestea contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), în componenta sa referitoare la securitatea raporturilor juridice, şi, implicit, şi celor ale art. 44, privind dreptul de proprietate privată, prin reglementarea neclară a procedurii aplicabile în materie de expropriere cu privire la aceste bunuri, precum şi prin necorelarea cu ansamblul reglementărilor existente. Analizând prevederile legale criticate, Curtea reţine că acestea introduc un nou alineat (2) în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 23/2020, potrivit căruia exproprierea terenurilor ce fac obiectul de reglementare al legii criticate se face în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. De lege lata, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 23/2020, terenurile aferente ansamblurilor şi siturilor istorice şi arheologice care fac parte din Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei pot fi expropriate de către consiliile judeţene, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin derogare de la prevederile art. 5 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 5 iulie 2011. Ca atare, legea în vigoare instituie derularea procedurii de expropriere în temeiul legii generale în materie, respectiv Legea nr. 33/1994, de la care instituie o singură derogare, şi anume necesitatea declarării utilităţii publice, prevăzută de art. 5 din acest act normativ. 50. Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 33/1994 sunt de utilitate publică lucrările privind salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice. În schimb, Legea nr. 255/2010 este legea specială în materie, aplicabilă exclusiv scopului realizării unor obiective de interes naţional, judeţean sau local, iar procedura de expropriere derulată în temeiul acestui act normativ nu poate fi aplicată decât pentru lucrări de utilitate publică enumerate expres în cadrul art. 2 din lege. Prin urmare, derogarea instituită în prezent, de la obligativitatea declarării ca fiind de utilitate publică a terenurilor aferente ansamblurilor şi siturilor arheologice din care fac parte cetăţile dacice, nu este corelată cu celelalte norme aplicabile în cadrul procedurii de expropriere derulată în temeiul Legii nr. 255/2010. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local. În schimb, art. 2 din Legea nr. 23/2020 instituie competenţa consiliilor judeţene în privinţa exproprierii terenurilor aferente ansamblurilor şi siturilor istorice şi arheologice care fac parte din Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, asimilând aceste bunuri unor obiective de interes judeţean. Or, în condiţiile în care textul de lege nou-introdus instituie, în acelaşi sens, aplicabilitatea legii speciale în materie, respectiv Legea nr. 255/2010, în vederea derulării procedurilor de expropriere ale aceloraşi terenuri, precum şi aplicabilitatea Legii nr. 33/1994, fără a institui o derogare şi de la art. 6 şi 7 din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care terenurile în cauză sunt asimilate de legea în vigoare unor obiective de interes judeţean, se creează o confuzie în privinţa actului normativ aplicabil. Astfel, Curtea reţine că textul de lege criticat nu respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii şi contravine principiului securităţii juridice, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 51. În ceea ce priveşte însă invocarea încălcării dispoziţiilor art. 44 din Constituţie referitoare la dreptul de proprietate privată, nu se poate reţine, de plano, incidenţa acestora în cadrul derulării unor proceduri de expropriere, în lipsa indicării în concret a încălcărilor dreptului de proprietate privată asupra imobilelor supuse exproprierii. 52. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 3 din legea criticată se susţine că acestea încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1), art. 120 alin. (1), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor vizate, din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale. 53. În jurisprudenţa sa, Curtea a examinat constituţionalitatea transferurilor bunurilor etatice în următoarele situaţii: trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale (deciziile nr. 57 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 4 martie 2022, şi nr. 58 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 4 martie 2022), trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al altei unităţi administrativ-teritoriale (Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 17 martie 2021, paragrafele 33-37), trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale (Decizia nr. 366 din 29 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 18 august 2022, paragraful 48), trecerea gratuită a unui bun din domeniul public al statului/unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat (Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 21 august 2020), trecerea gratuită a unui bun din domeniul privat al statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat în scopul realizării unor investiţii de interes public (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021). În primul şi al doilea caz antereferit, Curtea a acceptat ca unică formă de realizare a acestei treceri prin hotărâre a Guvernului sau hotărâre a consiliului judeţean, după caz, în al treilea caz Curtea nu a acceptat posibilitatea unui astfel de transfer nici prin lege şi nici prin hotărâre a Guvernului, iar în cel de-al patrulea caz a acceptat o asemenea trecere, dar în condiţiile în care respectivul bun este mai întâi trecut din domeniul public în cel privat. În cea de-a cincea ipoteză invocată, Curtea a stabilit că transferul gratuit se poate realiza prin lege. Totodată, în ipoteza trecerii terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia, Curtea a reţinut că transferul unui bun, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se va realiza prin hotărâre a Guvernului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 19 din 15 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 25 aprilie 2023, paragrafele 85, 86-92). 54. Analizând dispoziţiile articolului unic pct. 3 din legea criticată, Curtea reţine că, potrivit expunerii de motive a proiectului de lege criticat, introducerea art. 11^1 în cuprinsul Legii nr. 23/2020 a urmărit instituirea procedurii de preluare în domeniul public al judeţului Hunedoara a Cetăţii dacice de la Grădiştea de Munte - Sarmisegetuza Regia - situată în Grădiştea de Munte, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara, având în vedere că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi 11 din Legea nr. 23/2020, s-a realizat preluarea, în domeniul public al judeţului Hunedoara, doar a cetăţilor dacice Costeşti-Cetăţuie, Costeşti - Blidaru, Luncani - Piatra Roşie şi Băniţa, dat fiind faptul că acestea din urmă nu erau înscrise în inventarul domeniului public naţional. În legătură cu monumentul istoric Sarmisegetuza Regia - Grădiştea de Munte, Curtea reţine că, prin Hotărârea Guvernului nr. 1.237/2012 privind înscrierea unui monument istoric, cuprins în Lista patrimoniului mondial UNESCO, în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi în administrarea Ministerului Culturii şi a Patrimoniului Naţional, precum şi transmiterea acestuia din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Consiliului Judeţean Hunedoara, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 21 decembrie 2012, au fost aprobate, pe de o parte, înscrierea acestuia în domeniul public al statului şi, pe de altă parte, transmiterea acestuia din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Consiliului Judeţean Hunedoara. 55. Analizând ipoteza normativă a textului de lege criticat, Curtea reţine că preluarea, în temeiul legii, în domeniul public judeţean, a unui bun ce aparţine domeniului public al statului, nu este conformă cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separării şi echilibrului puterilor în stat, art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului şi art. 102 alin. (1) teza finală privind rolul Guvernului, art. 120 alin. (1) referitor la principiul autonomiei locale şi ale art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. Astfel, în privinţa transferului dreptului de proprietate publică, din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, Curtea Constituţională are o bogată jurisprudenţă, considerentele pe care s-au întemeiat deciziile de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate în cauzele soluţionate în prealabil fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză (a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată, Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 15 iulie 2016, Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Decizia nr. 537 din 25 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 8 noiembrie 2019, Decizia nr. 538 din 25 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 11 noiembrie 2019, Decizia nr. 684 din 30 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1185 din 7 decembrie 2020, Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, precitată, Decizia nr. 58 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 4 martie 2022). 56. Prin Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, paragrafele 29 şi 30, invocând jurisprudenţa sa anterioară în materie, Curtea a reţinut că potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii, respectiv în baza art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, şi anume la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, simetric, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local (a se vedea Decizia nr. 406 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 28). De asemenea, Curtea a reţinut că transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică reglementate de art. 292 şi 293 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 se realizează prin acte administrative - hotărâri ale Guvernului, la cererea consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, precum şi la cererea Guvernului, prin hotărâri ale consiliilor menţionate, soluţie legislativă ce se întemeiază pe dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza finală şi ale art. 120 alin. (1) din Constituţie. Pentru a da eficienţă dispoziţiilor constituţionale, legiuitorul a reglementat un regim juridic distinct al bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. În acest sens, transferul interdomenial se stabileşte în funcţie de nevoile acestora, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate publică constituindu-se şi dreptul de administrare cu privire la bunuri. Cererea de transfer se face de către Guvern sau consiliile menţionate şi trebuie să aibă un temei/motiv, iar actul prin care se face trecerea, hotărâre a Guvernului sau a consiliilor, poate fi atacat în faţa instanţelor de contencios administrativ. Inexistenţa acordului unităţilor administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte transferul bunurilor în patrimoniul acestora, inclusiv al celor din domeniul public, reprezintă o încălcare a principiului constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 384 din 29 mai 2019, precitată, paragrafele 43-45). 57. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că bunurile ce fac obiectul de reglementare al legii criticate fac parte din categoria nominalizată generic în anexa nr. 2 pct. 28 la Codul administrativ, intitulată „Lista cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului“, cu următorul cuprins: „28. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;“ Aşadar, Curtea reţine că, fiind nominalizate generic în categoria bunurilor proprietate publică, bunurile vizate de legea criticată nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului. Potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, nominalizarea bunurilor în anexa nr. 2 la Codul administrativ nu are semnificaţia declarării lor ca bunuri ce fac obiect exclusiv al proprietăţii publice. Enumerarea din anexa enumerată are caracter exemplificativ, iar prin aceasta s-a încercat o delimitare, în principiu, a domeniului public al statului, a domeniului public judeţean şi a domeniului public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 537 şi nr. 538 din 25 septembrie 2019, anterior citate, paragraful 24). În aceste condiţii, având în vedere că bunurile supuse transferului interdomenial prin legea criticată, Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei nu constituie, în lipsa unei declaraţii exprese a legii organice, obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea reţine că acestea pot fi trecute din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliilor judeţene, potrivit art. 292 alin. (1) din Codul administrativ. În acord cu cele statuate în jurisprudenţa precitată a Curţii Constituţionale, potrivit căreia transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică reglementate de art. 292 şi 293 din Codul administrativ se realizează prin acte administrative - hotărâri ale Guvernului, şi având în vedere că actul normativ criticat menţine regimul juridic de transfer al bunului prin lege, act ce ţine de autoritatea legislativă, într-un domeniu care ţine de administraţie şi autoritatea executivă, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată este de natură să contravină dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) teza finală referitoare la principiul separării şi echilibrului puterilor în stat, la rolul Parlamentului şi, respectiv, al Guvernului (a se vedea şi Decizia nr. 406 din 21 septembrie 2022, anterior citată, paragrafele 54 şi 57). 58. Transferul interdomenial al bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale se stabileşte în funcţie de nevoile acestora, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate publică constituindu-se şi dreptul de administrare cu privire la bunuri, în condiţiile existenţei acordului unităţilor administrativ-teritoriale în ceea ce priveşte transferul bunurilor în patrimoniul acestora (a se vedea şi Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, precitată, paragraful 34, Decizia nr. 640 din 23 septembrie 2020, precitată, paragraful 39, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 185). Astfel, în prezenta cauză, în lipsa acordului unităţilor administrativ-teritoriale, în ceea ce priveşte transferul bunurilor vizate în patrimoniul acestora, este încălcat şi principiul constituţional al autonomiei locale, reglementat prin art. 120 alin. (1) din Constituţie. În consecinţă, având în vedere că transferul bunurilor ce fac obiectul de reglementare al legii criticate se face prin lege organică, iar nu prin act individual - hotărâre a Guvernului, prevederile art. unic pct. 3 din legea criticată excedează cadrului general legal în materie şi contravin jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ceea ce echivalează şi cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 59. În ceea ce priveşte critica referitoare la prevederile art. unic pct. 3, raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, potrivit căreia soluţia legislativă nu este justificată de argumentele cuprinse în expunerea de motive a legii, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa recentă, a examinat critici similare (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragrafele 36 şi 39, Decizia nr. 54 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 3 martie 2022, paragraful 67, Decizia nr. 405 din 21 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1232 din 21 decembrie 2022, paragrafele 38 şi 39). Curtea a reţinut că, de principiu, nu are competenţa de a controla modul de redactare a expunerilor de motive în cazul diverselor legi adoptate. Observând că expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională, Curtea a reţinut că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Curtea a mai reţinut că un viciu de neconstituţionalitate a legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii. Pentru aceste argumente, în prezenta cauză, urmează să respingă critica având un atare obiect ca fiind neîntemeiată. 60. În fine, dispoziţiile art. unic pct. 3 din legea supusă controlului de constituţionalitate sunt criticate şi prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 11 alin. (1) referitor la obligaţiile ce îi revin statului român din tratatele la care este parte, art. 33 - Accesul la cultură şi art. 136 alin. (2) privind proprietatea publică, cu motivarea că transferul proprietăţii acestora, prin lege, către unităţi administrativ-teritoriale încalcă proprietatea publică a statului şi aduce atingere dreptului de acces la cultură, precum şi obligaţiilor internaţionale ale statului român de a adopta măsurile necesare pentru protejarea acestor elemente care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO. Or, Curtea nu poate reţine de plano încălcarea acestor dispoziţii constituţionale, în absenţa unor elemente obiective care să susţină lipsa de punere în valoare a acestora, în cazul administrării de către consiliile judeţene ale judeţelor pe teritoriul cărora se află Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. Totodată, pentru aceleaşi considerente, în cauză nu se pot reţine susţinerile privind încălcarea proprietăţii publice a statului, reglementată de art. 136 alin. (2) din Constituţie, cu atât mai mult cu cât, potrivit acestui din urmă text constituţional, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. 61. În concluzie, pentru considerentele reţinute mai sus, prevederile art. unic pct. 1-3 din legea criticată contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 35, 53, art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1), art. 120, art. 135 alin. (2) lit. e) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, astfel încât actul normativ criticat este neconstituţional, în ansamblul său. 62. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 23/2020 privind regimul juridic al Cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, care fac parte din Lista patrimoniului mondial UNESCO şi unele măsuri pentru protejarea acestora este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
