Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) şi ale art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Iuliu Mihai Chiş, Mircea N. Pop şi de Călin Antal în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 408D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei, domnul avocat Răzvan Doseanu, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că, faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, situaţia premisă în cazul art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală reprezintă un element de noutate, şi anume faptul că în speţă s-a dat citire declaraţiilor făcute în faza actelor premergătoare. Susţine că textul este neconstituţional în măsura în care permite citirea şi administrarea declaraţiilor date în faza actelor premergătoare, în baza vechiului Cod de procedură penală, în condiţiile în care persoanele vizate sunt lipsite de orice drept la apărare. Un alt element de noutate este reprezentat de faptul că dispoziţiile art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală se referă la imposibilitatea administrării unor probe la nivel general, iar art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală vizează o situaţie particulară, imposibilitatea reaudierii martorilor audiaţi în faza urmăririi penale. Textul de lege obligă judecătorul să dea citire în timpul judecăţii declaraţiilor martorilor ce nu mai pot fi audiaţi şi să ţină cont de ele. Citirea declaraţiilor date în timpul urmăririi penale încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul de şedinţă, nerespectându-se nici principiul contradictorialităţii. Cele două texte de lege criticate sunt neconstituţionale prin reglementarea procedurii referitoare la citirea declaraţiei date în cadrul urmăririi penale, ce constituie deja probă, în condiţiile în care ar trebui să se constate doar imposibilitatea administrării acestei probe în cursul judecăţii, urmată de o apreciere pe fondul cauzei cu respectarea exigenţelor naţionale şi europene. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca inadmisibilă. Apreciază că aceasta vizează în mod exclusiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale criticate. Neconstituţionalitatea celor două texte este dedusă din existenţa la dosarul cauzei a unor declaraţii date de martor în faza urmăririi penale. Critica vizează exclusiv modalitatea în care instanţa dă eficienţă art. 381 alin. (7) şi art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală. În continuare, în cazul în care nu se vor reţine motivele de inadmisibilitate, apreciază că excepţia este neîntemeiată. Reglementarea naţională nu este incompatibilă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci, dimpotrivă, transpune standardul impus de art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, practica la nivelul instanţelor judecătoreşti naţionale este unanimă, în sensul că niciodată nu se fundamentează o hotărâre de condamnare exclusiv pe o astfel de depoziţie luată unui martor care nu a mai putut fi examinat în mod nemijlocit de către instanţa de judecată şi faţă de care inculpatul nu a avut posibilitatea în niciun moment al procesului penal să-i adreseze întrebări. Examinarea respectării dreptului la un proces echitabil trebuie să se raporteze la întreaga procedură, trebuie să aibă în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, posibilitatea pe care suspectul sau inculpatul o are de a contesta aceste mijloace de probă, de o propune probe noi pentru a contracara astfel de declaraţii, precum şi posibilitatea pe care inculpatul o are, în cursul procedurii de cameră preliminară, de a solicita excluderea acelor probe obţinute cu nerespectarea dreptului la apărare. Prin urmare, apreciază că dispoziţiile criticate respectă exigenţele impuse de Constituţie şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 14 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.630/83/2006*, Tribunalul Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 381 alin. (7) şi ale art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Iuliu Mihai Chiş, Mircea N. Pop şi de Călin Antal, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că, spre deosebire de critici anterioare, în prezenta cauză neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate trebuie analizată din perspectiva declaraţiilor martorului date în faza actelor premergătoare, care, potrivit vechiului Cod de procedură penală, se situa în afara etapei procesuale a urmăririi penale, fiind o fază distinctă a procesului penal. Arată că faza actelor premergătoare viza numai verificarea sau completarea informaţiilor din actul de sesizare, urmărirea penală având ca scop, potrivit art. 200 din Codul de procedură penală din 1968, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată. Se poate observa că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, etapa actelor premergătoare se situa în afara etapei urmăririi penale, cele două momente procesuale fiind distincte ca obiect. 7. Aşa fiind, apreciază că citirea declaraţiilor unor martori, potrivit textului de lege criticat, administrate în etapa actelor premergătoare, situate în afara urmăririi penale, este neconstituţională, întrucât se atribuie artificial şi contrar dispoziţiilor legale caracterul juridic al unui mijloc de probă unei depoziţii care iniţial nu avea un astfel de caracter. Susţin că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, doar procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare putea constitui mijloc de probă. Or, textul de lege criticat are în vedere inclusiv declaraţiile date în etapa actelor premergătoare, contravenind prevederilor constituţionale invocate. Totodată, fac referire la Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999. 8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt contrare raţiunii pentru care a fost reglementată instituţia contestării probelor. Astfel, instanţa nu poate ţine seama la judecarea cauzei de o asemenea probă care nu mai poate fi administrată conform principiului contradictorialităţii. În caz contrar se aduce atingere gravă dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, fiind reglementat un mecanism procesual care transformă dreptul inculpatului de a obţine administrarea probei într-o sancţiune împotriva acestuia de a folosi exact proba contestată la judecarea cauzei. 9. Tribunalul Satu Mare - Secţia penală apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Modul de reglementare a dispoziţiilor criticate nu contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului arată că din examinarea dispoziţiilor art. 381 alin. (7) din Codul de procedură penală rezultă că acestea reglementează ipoteza în care o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă se află în imposibilitate de administrare, caz în care aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei. Apreciază că dreptul la apărare se referă la totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce permit părţilor implicate în procese să se apere împotriva acuzaţiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăţiei lor şi justeţea propriilor afirmaţii, precum şi contestând învinuirile ce li se aduc. Astfel, acest drept conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Aceasta include participarea la şedinţele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, solicitări cu privire la administrarea probelor, invocarea de excepţii procedurale, precum şi exercitarea unor drepturi procesuale ce pot sprijini partea aflată în apărare, inclusiv folosirea unui apărător calificat. Orice parte aflată în proces are dreptul de a exercita căile de atac cu privire la soluţia dată de instanţă, în condiţiile legii. Or, din analiza normei legale criticate rezultă că proba aflată în imposibilitate de a fi administrată este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, prin urmare dreptul de apărare poate fi exercitat de către acuzat. 12. Citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saïdi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44; Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunţată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 şi 44). 13. De asemenea, arată că o soluţie legislativă similară cu cea criticată se regăsea şi în art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei“. Curtea Constituţională a constatat conformitatea acesteia atât cu Legea fundamentală, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin deciziile nr. 275 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 6 august 2003, şi nr. 375 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 381 alin. (7) şi ale art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 381 alin. (7): „Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în condiţiile art. 308, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi ţine seama de ea la judecarea cauzei.“; – Art. 383 alin. (4): „Dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.“ 17. Autorii excepţiei susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, şi art. 24 referitor la dreptul la apărare. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 836 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, Decizia nr. 37 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 22 martie 2016, şi Decizia nr. 315 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017, a constatat că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la valorificarea depoziţiei unui martor în faza de judecată care, nemaiputând fi audiat, a dat însă declaraţii în faţa organelor de urmărire penală sau a fost audiat anticipat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. În acest sens, instanţa de judecată, după ce va dispune citirea depoziţiei martorului respectiv, va ţine seama de ea la judecarea cauzei. 19. Curtea a constatat că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat. De aceea, citirea declaraţiilor unor martori care au refuzat să depună mărturie în faţa tribunalului nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să interogheze persoanele ale căror declaraţii sunt citite în şedinţa de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saïdi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). Totodată, pentru a determina dacă admiterea unor astfel de probe este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil se impune ca mai întâi să se stabilească dacă a existat un motiv temeinic pentru neprezentarea martorului, iar, în măsura în care depoziţia unui martor absent este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare, sunt necesare măsuri de contrabalansare suficiente, care să permită o apreciere echitabilă şi corespunzătoare a fiabilităţii probelor în cauză. Cerinţa de a exista un motiv întemeiat pentru a admite depoziţia unui martor absent este o chestiune preliminară, care trebuie examinată înainte de a se pronunţa dacă proba a fost unică sau decisivă. Astfel, atunci când martorii nu se înfăţişează pentru a depune mărturie, există obligaţia de a verifica dacă absenţa lor este justificată (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 2015, pronunţată în Cauza Colac împotriva României, paragrafele 43 şi 44). 20. Totodată, în ceea ce priveşte faza actelor premergătoare, reglementată de Codul de procedură penală din 1968, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, şi Decizia nr. 247 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 28 mai 2012, Curtea a arătat că actele premergătoare aveau o natură proprie, care nu putea fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezulta din chiar denumirea lor, acestea erau premergătoare fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. 21. Curtea a reţinut că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii de către organele judiciare, care nu intră sub incidenţa contenciosului constituţional. De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi are loc tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, că, deşi, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, atâta vreme cât acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienţă. 22. De asemenea, Curtea a constatat, prin deciziile nr. 836 din 8 decembrie 2015, nr. 37 din 9 februarie 2016 şi nr. 315 din 9 mai 2017, precitate, că soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare, de excepţie, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153). 23. În acest context, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor legale criticate, dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa de judecată va dispune citirea depoziţiei unui martor dată de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei. 24. Mai mult, sintagma „dacă audierea vreunuia dintre martori“ duce cu uşurinţă la concluzia că ipoteza normei are în vedere existenţa mai multor declaraţii de martor, fiind exclusă posibilitatea ca instanţa să dea citire unei depoziţii în situaţia în care aceasta este unica declaraţie de martor. Aşa cum s-a arătat, reglementarea nu face altceva decât să dea eficienţă viziunii Curţii de la Strasbourg, care a statuat că o astfel de procedură este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în măsura în care depoziţia unui martor absent nu este temeiul unic sau decisiv pentru o condamnare. 25. Totodată, faptul că instanţa de judecată va ţine seama de o astfel de declaraţie la judecarea cauzei nu înseamnă că îşi va fundamenta hotărârea de condamnare exclusiv pe aceasta, deoarece, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului, instanţa va hotărî motivat, cu trimitere la toate probele evaluate (deci şi asupra unei astfel de declaraţii), putând dispune condamnarea doar atunci când are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Practic, prin sintagma „va ţine seama de ea la judecarea cauzei“ se înţelege faptul că proba respectivă - în măsura în care acuzatul a avut posibilitatea să o conteste - este legală şi face parte din ansamblul probator care fundamentează hotărârea, neputând fi exclusă din cauza imposibilităţii audierii de către instanţă a martorului care a dat declaraţii în faţa organelor de urmărire penală. 26. Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a acestora sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Per a contrario, o probă contestată va fi readministrată, iar, în speţă, readministrarea nemaifiind posibilă, devine aplicabil textul legal criticat, ipoteză care, potrivit art. 383 alin. (4) din acelaşi cod, obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă. 27. Curtea mai constată că o soluţie legislativă identică se regăsea şi în art. 327 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia „Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei“, şi că prin numeroase decizii Curtea Constituţională a validat conformitatea acesteia atât cu Legea fundamentală, cât şi cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 275 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 6 august 2003, şi Decizia nr. 375 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 noiembrie 2013). 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Felician Pop, Aurelian Florin Ghiurău-Schiesz, Iuliu Mihai Chiş, Mircea N. Pop şi Călin Antal în Dosarul nr. 4.630/83/2006* al Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 381 alin. (7) şi ale art. 383 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
