Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, obiecţie formulată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de 75 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor. 2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.453 din 29 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.149A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că legea adoptată ca urmare a cererii de reexaminare a Preşedintelui României instituie, prin normele legale conţinute, un paralelism legislativ, fiind contrară dispoziţiilor imperative ale art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitor la valorile statului de drept şi principiile legalităţii şi securităţii juridice. 4. Cu privire la procesul legislativ se arată că legea a fost adoptată de Senat la data de 31 martie 2020 şi de Camera Deputaţilor în data de 3 aprilie 2020, în calitate de Cameră decizională. Preşedintele României a formulat în data de 27 aprilie 2020 cerere de reexaminare a legii trimise la promulgare. Senatul, în şedinţa sa din 13 mai 2020, a respins obiecţiile formulate de Preşedintele României şi a adoptat legea în aceeaşi formă. La 27 iulie 2020, Camera Deputaţilor a adoptat definitiv legea, cu acceptarea parţială a observaţiilor formulate de Preşedintele României. 5. Sub aspectul criticii de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că legea criticată instituie un paralelism legislativ, aspect invocat atât de Preşedintele României în cererea de reexaminare, cât şi de Consiliul Legislativ, cu prilejul emiterii avizului în procedura legislativă parlamentară. Astfel, măsurile legislative preconizate se suprapun cu cele deja aflate în vigoare, cuprinse la art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 21 martie 2020, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020. 6. Totodată, se evidenţiază faptul că, prin legea adoptată, deşi nu a acţionat în sensul înlăturării paralelismului legislativ evocat, legiuitorul nici nu a operat abrogarea expresă a normelor în vigoare conţinute de ordonanţele de urgenţă ale Guvernului mai sus menţionate, care au, practic, acelaşi obiect de reglementare. Dată fiind nesocotirea normelor de tehnică legislativă cuprinse la art. 16 din Legea nr. 24/2000, care, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, sunt norme obligatorii cu valoare constituţională (Decizia nr. 242/2020), se susţine încălcarea principiului securităţii juridice şi al legalităţii şi se solicită, în consecinţă, constatarea ca fiind neconstituţională a Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în ansamblul său. 7. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctul lor de vedere. 8. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 4.994 din 26 august 2020, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a sesizării de neconstituţionalitate. 9. Se susţine, în esenţă, că, în realitate, nu se poate vorbi de un paralelism legislativ, deoarece prin art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 au fost reglementate norme juridice cu caracter temporar, cu aplicare limitată în timp, norme specifice unor situaţii particulare, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. În această situaţie, ieşirea din vigoare a acestor norme juridice se produce ope legis, fără a mai fi necesară vreo altă formalitate, precum abrogarea expresă a acestora. De altfel, ca regulă generală, actele normative emise în situaţii de excepţie îşi încetează efectele juridice odată cu încetarea cauzelor care au determinat adoptarea lor. Se mai menţionează că art. XI-XIII din aceeaşi ordonanţă au suferit diferite modificări legislative succesive, de exemplu prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020 şi prin Legea nr. 59/2020 privind aprobarea respectivei ordonanţe, textele indicate având în prezent acelaşi conţinut ca şi cel de la momentul adoptării legii contestate. 10. Or, legea atacată instituie în cuprinsul actului normativ care reglementează exclusiv materia raporturilor de muncă prevederi cu caracter general, pornind de la contextul socioeconomic actual, viziunea legiuitorului fiind una integrantă, astfel noile dispoziţii fiind incluse şi sistematizate în Codul muncii. 11. Se precizează că prin art. 53^1 din Legea nr. 53/2003 se instituie o parte din prevederile înscrise în art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, însă prin acelaşi articol sunt reglementate şi dispoziţii noi, care dispun obligaţii în sarcina angajatorului, respectiv măsuri de protecţie pentru angajat, sens în care este indicat alin. (19), care interzice angajatorilor să desfiinţeze locurile de muncă ocupate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) sau f) din Codul muncii, pe o perioadă cel puţin egală cu perioada suspendării pentru care au beneficiat, pentru salariaţii în cauză, de plata indemnizaţiei din bugetul asigurărilor sociale de şomaj. 12. Aşadar, se susţine netemeinicia sesizării de neconstituţionalitate, în cauză neputându-se reţine pretinsul paralelism legislativ, în considerarea faptului că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 au caracter temporar şi vor fi lipsite de efecte juridice în momentul încetării cauzelor care au determinat adoptarea lor. 13. Guvernul a transmis punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 5.315 din 11 septembrie 2020, potrivit căruia sesizarea este întemeiată. Se susţine, în acest sens, că legea criticată este neconstituţională prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât instituie un paralelism parţial, prin raportare la acte normative în vigoare. 14. Astfel, în ceea ce priveşte soluţiile normative cuprinse la art. 1 al legii, care vizează completarea Codului muncii, se semnalează că, pentru perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, se instituie un paralelism legislativ cu prevederile art. XI alin. (1) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020. Aşadar, soluţia legislativă preconizată la art. 1 pct. 1 din lege este deja reglementată în cuprinsul acestei ordonanţe de urgenţă, fiind considerată a se încadra în cazul prevăzut la art. 52 lit. c) din Codul muncii, ceea ce contravine art. 16 din Legea nr. 24/2000. Acelaşi act normativ emis de Guvern prevede faptul că indemnizaţia se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, iar cuantumul indemnizaţiei este plafonat la cel mult 75% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, în timp ce pct. 2 al art. 1 din legea criticată reglementează o soluţie diferită. Totodată, alin. (2)-(8) ale art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 cuprind şi alte reglementări cu referire la diferite aspecte, iar soluţiile legislative prevăzute la alin. (1), (4) şi (5) ale art. 53^1 din lege se suprapun parţial cu dispoziţiile alin. (1), (5) şi (1^1) ale art. XII din ordonanţa menţionată, ceea ce conferă normelor un caracter lipsit de previzibilitate şi echivoc, aspect sancţionat constant atât în jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 901/2009, nr. 783/2012, nr. 26/2012 şi nr. 363/2015), cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 15. Preşedintele Senatului nu a transmis punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate. 16. Termenul de judecată a fost stabilit pentru data de 15 septembrie 2020, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat dezbaterile pentru data de 7 octombrie 2020, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Obiectul controlului de constituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu următorul conţinut: "ART. I Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează: 1. La articolul 52 alineatul (1), după litera e) se introduce o nouă literă, lit. f), cu următorul cuprins: f) pe durata suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată. 2. După articolul 53 se introduce un nou articol, art. 53^1, cu următorul cuprins: ART. 53^1 (1) În cazul suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, salariaţii afectaţi de activitatea redusă sau întreruptă, care au contractul individual de muncă suspendat, beneficiază de o indemnizaţie plătită din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cuantum de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare, pe toată durata menţinerii stării de asediu sau stării de urgenţă, după caz. (2) În situaţia în care bugetul angajatorului destinat plăţii cheltuielilor de personal permite, indemnizaţia prevăzută la alin. (1) poate fi suplimentată de angajator cu sume reprezentând diferenţa de până la minimum 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. (1). (3) Indemnizaţia prevăzută la alin. (1) este supusă impozitării şi plăţii contribuţiilor sociale obligatorii, conform prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. (4) În cazul indemnizaţiei prevăzute la alin. (1), calculul, reţinerea şi plata impozitului pe venit, a contribuţiei de asigurări sociale de stat şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se realizează de către angajator din indemnizaţiile încasate din bugetul asigurărilor pentru şomaj. (5) Pentru calculul impozitului pe venit prevăzut la alin. (4) se aplică prevederile art. 78 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Declararea impozitului pe venit, a contribuţiei de asigurări sociale de stat şi a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se realizează de angajator prin depunerea declaraţiei prevăzute la art. 147 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare. (6) Termenul de plată şi declarare a obligaţiilor fiscale prevăzute conform alin. (4) este data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care se face plata din bugetul asigurărilor de şomaj. (7) Pentru indemnizaţia prevăzută la alin. (1) nu se datorează contribuţie asiguratorie pentru muncă conform prevederilor art. 220^5 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare. (8) În situaţia în care un angajat are încheiate mai multe contracte individuale de muncă, din care cel puţin un contract cu normă întreagă este activ pe perioada instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă, acesta nu beneficiază de indemnizaţia prevăzută la alin. (1). (9) În situaţia în care un angajat are încheiate mai multe contracte individuale de muncă şi toate sunt suspendate ca urmare a instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă, acesta beneficiază de indemnizaţia prevăzută la alin. (1) aferentă contractului individual de muncă cu drepturile salariale cele mai avantajoase. (10) Perioada prevăzută la alin. (1), pentru care salariaţii ale căror contracte individuale de muncă sunt suspendate şi angajatorii acestor salariaţi nu datorează contribuţia asiguratorie pentru muncă conform prevederilor art. 220^5 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, constituie stagiu de cotizare fără plata contribuţiei în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru stabilirea şi calculul indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, cu modificările şi completările ulterioare, se utilizează salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare în perioada prevăzută la alin. (1). (11) În situaţia în care stagiul de cotizare realizat potrivit alin. (10) este corespunzător unei fracţiuni de lună, se utilizează salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, în vigoare în perioada respectivă, corespunzător fracţiunii de lună. (12) În vederea acordării sumelor necesare plăţii indemnizaţiei prevăzute la alin. (1), angajatorii depun, prin poşta electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, precum şi a municipiului Bucureşti, în raza cărora îşi au sediul social, o cerere semnată şi datată de reprezentantul legal însoţită de o declaraţie pe propria răspundere şi de lista persoanelor care urmează să beneficieze de această indemnizaţie, asumată de reprezentantul legal al angajatorului, conform modelului aprobat prin ordin al ministrului muncii şi protecţiei sociale. (13) Angajatorii îşi asumă răspunderea pentru corectitudinea şi pentru veridicitatea datelor înscrise în documentele prevăzute la alin. (12). (14) Plata indemnizaţiei se va face către conturile deschise de angajatori la băncile comerciale. (15) Plata sumei prevăzute la alin. (1) se face în baza cererii semnate şi datate de reprezentantul legal, depusă prin poşta electronică, la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, precum şi a municipiului Bucureşti, în raza cărora îşi au sediul social. (16) Documentele prevăzute la alin. (12) şi (15) se depun în luna curentă pentru plata indemnizaţiei din luna anterioară. (17) Plata din bugetul asigurărilor pentru şomaj a indemnizaţiilor prevăzute la alin. (1) se face în cel mult 15 zile de la depunerea documentelor, iar plata indemnizaţiei se efectuează salariatului în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la primirea de către angajator a acestor sume. (18) Angajatorii pot dispune gradual alte măsuri pentru reducerea activităţii sau a întreruperii activităţii, după caz. În situaţia în care este adoptată de angajator măsura suspendării contractului individual de muncă înlocuind, în tot sau în parte, măsura reducerii programului săptămânal de lucru de la 5 la 4 zile, dispusă în condiţiile art. 52 alin. (3), plata indemnizaţiei este acordată numai de la data suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) sau f). (19) Angajatorii nu pot desfiinţa locurile de muncă ocupate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) sau f), pe o perioadă cel puţin egală cu perioada suspendării pentru care au beneficiat, pentru aceşti salariaţi, de plata indemnizaţiilor prevăzute la alin. (1) din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj.» 3. La articolul 260 alineatul (1), după litera e^3) se introduce o nouă literă, lit. e^4), cu următorul cuprins: e^4) încălcarea prevederilor art. 53^1 alin. (19), cu returnarea sumelor primite cu titlu de indemnizaţie potrivit art. 53^1 alin. (1) şi (1^2), pentru posturile desfiinţate»; ART. II Ordinul ministrului muncii şi protecţiei sociale prevăzut la art. 53^1 alin. (12) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost completată prin prezenta lege, se emite în termen de 15 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I. ART. III Prevederile art. 53^1 alin. (19) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum a fost completată prin prezenta lege, se aplică numai în situaţia desfiinţării locurilor de muncă ocupate de persoane ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) după data intrării în vigoare a prezentei legi." 18. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), în componentele sale referitoare la calitatea legii şi la stabilitatea raporturilor juridice. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 19. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda în prealabil la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 20. Curtea reţine că legea supusă controlului a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, în data de 31 martie 2020, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 3 aprilie 2020, fiind apoi trimisă la promulgare. Ca urmare a procedurii de reexaminare solicitate de Preşedintele României, Senatul a adoptat legea la data de 16 iunie 2020, menţinând-o în forma trimisă iniţial la promulgare, iar Camera Deputaţilor a adoptat legea în data de 27 iulie 2020, admiţând în parte observaţiile din cererea de reexaminare. În ziua următoare legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi a fost trimisă spre promulgare, prezenta sesizare, formulată de 75 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, fiind înaintată Curţii Constituţionale la data de 29 iulie 2020. Se constată, aşadar, că sesizarea de neconstituţionalitate respectă cadrul procesual configurat de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, în sensul că a fost formulată în termenul legal prevăzut de textul de lege antemenţionat, autorul sesizării se numără printre subiectele cu drept de sezină expres şi limitativ prevăzute de norma constituţională indicată, iar obiectul acesteia poartă asupra unei legi adoptate de Parlament şi nepromulgate încă. 21. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Soluţiile legislative preconizate 22. Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii este structurată pe trei articole. Art. I din lege conţine 3 puncte, prin care sunt aduse completări Codului muncii, astfel: la punctul 1 - completarea art. 52 alin. (1) din Codul muncii cu o nouă literă, lit. f), referitoare la introducerea unui nou caz de suspendare a contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului, şi anume pe durata suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţie; la punctul 2 - completarea cu un nou articol, art. 53^1, referitor, în esenţă, la acordarea, plata, calculul şi impozitarea indemnizaţiei plătite din bugetul asigurărilor pentru şomaj în situaţia nou-reglementată la art. 52 alin. (1) lit. f) din Codul muncii; la punctul 3 - completarea art. 260 alin. (1) cu o nouă literă, lit. e^4), referitoare la instituirea şi sancţionarea unei noi contravenţii, constând în încălcarea art. 53^1 alin. (19) (nou- reglementat), prin care se stabileşte obligaţia angajatorilor de a nu desfiinţa locurile de muncă ocupate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, în situaţia întreruperii/reducerii temporare a activităţii sau a decretării stării de asediu sau a stării de urgenţă, interdicţie stabilită pe o perioadă cel puţin egală cu perioada suspendării pentru care respectivii salariaţi au beneficiat de plata indemnizaţiei de şomaj şi care, în cazul nerespectării ei, este sancţionată cu returnarea acestor sume aferente posturilor desfiinţate. 23. Art. II are conţinut de sine stătător şi dispune în sensul că ministrul muncii şi protecţiei sociale va emite, în 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii, ordinul privind modelul pentru completarea de către angajatori a cererilor pentru acordarea indemnizaţiei de şomaj. 24. Art. III, de asemenea, cu conţinut de sine stătător, dispune că obligaţia angajatorilor de a nu desfiinţa locurile de muncă se aplică numai în situaţia desfiinţării locurilor de muncă ocupate de persoane ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) după data intrării în vigoare a prezentei legi. 25. Urmare a cererii de reexaminare, legea adoptată a primit o nouă configurare, astfel: dacă în forma sa iniţială cuprindea 4 articole (art. I-IV), forma finală cuprinde trei articole (art. I-III); noul articol 53^1 introdus în Codul muncii avea în structura sa iniţială 17 alineate, iar în forma finală are 19 alineate; art. II din forma iniţială se regăseşte, în aceeaşi redactare, tot la art. II; forma iniţială a legii cuprindea, în plus, la art. III norme referitoare la posibilitatea angajatorilor de a dispune gradual alte măsuri pentru reducerea sau întreruperea activităţii, după caz - aceste norme fiind îndepărtate ca urmare a observaţiilor din cererea de reexaminare; actualul art. III se regăsea iniţial la art. IV, cu diferenţa că acesta din urmă făcea trimitere, în conţinutul normei, la art. 52 alin. (1) lit. c) şi f) din Codul muncii, ca temeiuri pentru suspendarea activităţii angajaţilor, în timp ce în forma finală a legii art. III se referă numai la art. 52 alin. (1) lit. c), nu şi la lit. f). (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 26. Potrivit criticii de neconstituţionalitate, Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii încalcă principiul securităţii juridice în componenta sa privind calitatea legii, fiind contrară art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În acest sens se susţine, în esenţă, că, în ciuda observaţiilor formulate de Preşedintele României în cererea de reexaminare, legea ulterior adoptată instituie în continuare un paralelism legislativ prin raportare la normele în vigoare cuprinse la art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020, ceea ce contravine normelor imperative de tehnică legislativă instituite de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 27. Dată fiind natura acestor critici, Curtea va analiza în continuare, comparativ, textele din cele două acte normative. 28. Astfel, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 21 martie 2020, are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. 29. Totodată, aşa cum s-a arătat anterior la paragrafele 22-24 ale deciziei, Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii este structurată în 3 articole (art. I-III), dintre care primul cuprinde completări la Legea nr. 53/2003 - Codul muncii (art. I). Cu privire la art. I pct. 2 din aceasta, care introduce un nou articol, art. 53^1, în Codul muncii, autorul sesizării susţine că reprezintă reluări ad litteram ale soluţiilor legislative cuprinse la art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020. 30. Curtea reţine că noul articol 53^1 din Codul muncii are în structura sa 19 alineate, iar primele 17 alineate reglementează aceleaşi soluţii legislative de principiu deja prevăzute la art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020. 31. Astfel, potrivit alin. (1) al art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 „(1) Pe perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, pentru perioada suspendării temporare a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2, indemnizaţiile de care beneficiază salariaţii se stabilesc la 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat şi se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020.“ 32. Art. 53^1 alin. (1) din legea criticată prevede următoarele: „(1) În cazul suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, salariaţii afectaţi de activitatea redusă sau întreruptă, care au contractul individual de muncă suspendat, beneficiază de o indemnizaţie plătită din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cuantum de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare, pe toată durata menţinerii stării de asediu sau stării de urgenţă, după caz.“ 33. Sub aspectul obiectului reglementării, cele două norme juridice cuprind soluţii legislative de principiu identice, şi anume acordarea unei indemnizaţii plătite din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cuantum de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 75% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare, pe toată durata menţinerii stării de asediu sau stării de urgenţă. 34. Diferenţa dintre aceste norme vizează, însă, acţiunea lor în timp. Astfel, contextul în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 a fost adoptată în regim de urgenţă este prezentat în cuprinsul preambulului acesteia şi are în vedere măsurile luate prin „hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, precum şi instituirea stării de urgenţă prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020“. Prin urmare, măsura instituită prin art. XI alin. (1) din acest act normativ are în vedere o perioadă limitată de timp, raportată la „perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020“, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, prin care a fost instituită starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile (art. 1). Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 a fost adoptată, aşadar, în considerarea Decretului nr. 195/2020 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 21 martie 2020. Timpul său de acţiune s-ar fi epuizat, aşadar, la data încetării aplicabilităţii Decretului nr. 195/2020, respectiv 15 aprilie 2020. 35. Alin. (2) al art. XI din ordonanţa mai sus menţionată prevedea următoarele: „(2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariaţii angajatorilor care îndeplinesc una din următoarele condiţii: a) întrerup activitatea total sau parţial în baza deciziilor emise de autorităţile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgenţă decretate, şi deţin certificatul de situaţii de urgenţă emis de Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, prevăzut la art. 12 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României. Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri eliberează certificatul de situaţii de urgenţă conform metodologiei aprobate prin ordin; b) reduc activitatea ca urmare a efectelor epidemiei COVID-19 şi nu au capacitatea financiară de a achita plata tuturor salariilor angajaţilor lor. Angajatorii pot beneficia de plata indemnizaţiei prevăzute la alin. (1) pentru cel mult 75% dintre angajaţii care au contracte individuale de muncă active la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.“ 36. Ulterior, prin art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 30 martie 2020, art. XI alin. (2) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 a fost modificat astfel: „(2) De prevederile alin. (1) beneficiază salariaţii angajatorilor care reduc sau întrerup temporar activitatea total sau parţial ca urmare a efectelor epidemiei coronavirusului SARS-CoV-2, pe perioada stării de urgenţă decretate, conform unei declaraţii pe propria răspundere a angajatorului.“ 37. Ambele acte normative emise de Guvern, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020 au în vedere măsurile prevăzute pentru perioada stării de urgenţă decretate prin Decretul nr. 195/2020. Aşadar, sintagma „pe perioada stării de urgenţă decretate“ se raportează, în economia celor două acte normative, la acelaşi decret al Preşedintelui României, nr. 195/2020. 38. Ulterior, prin art. 24 al Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 15 mai 2020), se dispune că „Prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv ale actelor normative care o modifică şi/sau o completează ori care cuprind dispoziţii care privesc aplicarea prevederilor sale, se aplică în continuare, fără întrerupere, de la data încetării stării de urgenţă instituite prin decret, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, pentru toate domeniile de activitate în care se menţin restricţii, până la ridicarea acestora, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2020.“ 39. Aceeaşi perioadă de aplicabilitate limitată la data de 31 decembrie 2020 a fost prevăzută şi prin art. I pct. 10 Legea nr. 59/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 19 mai 2020), care a introdus în cuprinsul ordonanţei un nou articol, art. XIX, potrivit căruia „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, inclusiv ale actelor normative care o modifică şi/sau o completează ori care cuprind dispoziţii care privesc aplicarea prevederilor sale, se aplică în continuare, fără întrerupere, de la data încetării stării de urgenţă instituite prin decret, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, pentru toate domeniile de activitate în care se menţin restricţii, până la ridicarea acestora, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2020.“ 40. Aşadar, Legea nr. 55/2020 şi Legea nr. 59/2020 prelungesc, până la 31 decembrie 2020, aplicabilitatea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, ale căror efecte juridice sunt extinse independent de decretarea stării de urgenţă, pentru toate domeniile de activitate, condiţionat doar de menţinerea unor restricţii. În acest context este de menţionat faptul că starea de urgenţă iniţial instituită prin Decretul nr. 195/2020 a fost prelungită pentru încă 30 de zile, începând cu data de 15 aprilie 2020, prin Decretul nr. 240/2020 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020). Ulterior a fost instituită starea de alertă prin Hotărârea Guvernului nr. 394/2020 şi prelungită succesiv prin Hotărârea Guvernului nr. 476/2020, Hotărârea Guvernului nr. 553/2020, Hotărârea Guvernului nr. 668/2020, la data pronunţării prezentei decizii fiind în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 782 din 14 septembrie 2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 septembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. 41. Ulterior adoptării Legii nr. 59/2020 privind aprobarea cu modificări şi completări a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, asupra acestui din urmă act normativ al Guvernului nu a mai intervenit nicio altă modificare sau completare legislativă în sensul prelungirii perioadei sale de aplicabilitate. În concluzie, măsurile instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 au prevăzută o perioadă de aplicabilitate limitată, raportată la data de 31 decembrie 2020. 42. Spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, legea criticată prevede măsuri de aceeaşi natură, însă, evident, fără o dată limită de aplicabilitate în timp, deoarece respectivele măsuri sunt plasate în sediul materiei proprii - Codul muncii, legea-cadru care reglementează, prin norme generale, domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii. Prin urmare, aceeaşi soluţie legislativă cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, dar pentru o durată limitată în timp, capătă, în corpul legii-cadru în materie, caracter de generalitate, universalitate şi stabilitate juridică. Un element în plus care confirmă caracterul perpetuu al noii norme juridice cuprinse la art. 53^1 din Codul muncii este modalitatea de calcul al indemnizaţiei de 75% prin raportarea procentului menţionat la „câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare“, pe când art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 utilizează acelaşi criteriu, dar prin raportare concretă la Legea bugetului asigurărilor sociale şi de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, a cărei valabilitate este limitată la anul 2020. 43. De altfel, generalitatea normei cuprinse în art. 53^1 alin. (1) din legea criticată derivă, în primul rând, din chiar ipoteza acesteia, ceea ce marchează o altă diferenţă în comparaţia dintre cele două acte normative, referitoare la circumstanţele în care măsura indemnizaţiei de şomaj tehnic se acordă, sau, cu alte cuvinte, la sfera de aplicare a normei. 44. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 se raportează strict la „contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2“, astfel că premisa acordării indemnizaţiei prevăzute de art. XI alin. (1) o reprezintă „suspendarea temporară a contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2“. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului este reglementată strict în considerarea acestei situaţii particulare, iar în afara acestui context strict niciuna dintre măsurile adoptate nu poate fi aplicată. 45. Pe de altă parte, premisa aplicării măsurii prevăzute de art. 53^1 alin. (1) din legea criticată se referă generic la situaţia suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau a stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, fără a depinde, aşadar, de o anumită situaţie particulară sau specială care să fi determinat declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă. Spre deosebire de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, care vizează măsuri în domeniul protecţiei sociale aplicabile exclusiv în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, legea criticată nu enumeră nici măcar exemplificativ vreo astfel de situaţie concretă, ci prevede cu titlu general doar condiţia instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă. Sfera sa de aplicabilitate este astfel generală, universală. 46. De altfel, această situaţie este configurată în legea supusă controlului de constituţionalitate ca un nou caz de suspendare a contractului individual de muncă, la iniţiativa angajatorului. Art. I pct. 1 din legea criticată prevede introducerea, la art. 52 alin. (1) din Codul muncii, a literei f), potrivit căreia „pe durata suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată“. 47. Cazul invocat în ipoteza art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului se raportează la art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care se referă la „cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare“. Este firesc ca legiuitorul delegat să fi utilizat această normă din Codul muncii în condiţiile în care, la momentul adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, aceasta era singura normă în vigoare din legea-cadru acoperitoare pentru situaţia excepţională ivită, constând în consecinţele socio-economice negative determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2. Cu toate acestea, nimic nu împiedică legiuitorul ca, în ansamblul aceleiaşi legi-cadru, să reglementeze distinct un nou caz de suspendare, determinat de situaţia aparte a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată. Cazul prevăzut la lit. c) a art. 52 alin. (1) din Codul muncii se referă generic la motive economice, tehnologice, structurale sau similare, care, desigur, se pot ivi şi în timpul stării de urgenţă sau a stării de asediu ca factori ce determină întreruperea sau reducerea temporară a activităţii angajatorului, însă pot apărea şi în afara acestora. Prin urmare, relaţia dintre lit. c) şi lit. f), sub aspectul sferei de cuprindere, este de la specie la genul proxim, astfel că reglementarea unui nou caz proxim faţă de situaţia specie nu poate fi privită ca o operaţiune inutilă, redundantă sau generatoare de confuzii în aplicare, ci, dimpotrivă, ca o clarificare în plus a consecinţelor pe care declararea stării de asediu sau de urgenţă le poate avea asupra dinamicii activităţii unui angajator şi consecinţelor suferite de către angajaţi, în special în considerarea faptului că celor două situaţii cu totul excepţionale Constituţia le-a rezervat un regim juridic aparte. 48. De altfel, tot din perspectiva comparativă a sferei de aplicare a celor două acte normative, este evidentă o altă diferenţă, şi anume aceea că, pe de o parte, legea criticată nu are în vedere şi starea de alertă (ca stare instituită ulterior stării de urgenţă şi care determină menţinerea unor restricţii în domeniul activităţilor economice) şi, pe de altă parte, că aceasta are în vedere în mod expres şi starea de asediu, situaţie nereglementată în mod particular până în prezent sub aspectul măsurilor de protecţie aplicabile angajaţilor. 49. Având în vedere atât sfera de aplicare în timp, cât şi circumstanţele în care se aplică unele norme juridice din cele două acte normative supuse examenului comparativ - şi anume art. I pct. 2 din legea criticată, referitoare la introducerea noului articol 53^1 în Codul muncii şi, respectiv, art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 -, în cuprinsul criticii de neconstituţionalitate se pune problema existenţei unui pretins paralelism legislativ în privinţa aplicării măsurilor strict prevăzute pentru perioada instituirii stării de urgenţă prin Decretul nr. 195/2020 şi prelungită prin Decretul nr. 240/2020. În acest sens sunt redate pasaje din avizul Consiliului Legislativ, care arată că, pentru perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020, legea reglementează la art. I pct. 2 aceleaşi măsuri cu cele cuprinse în normele în vigoare ale art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, ceea ce creează posibilitatea unei suprapuneri de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare, ambele ipotetic în vigoare simultan, situaţie sancţionată de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la normele referitoare la evitarea paralelismelor cuprinse la art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, fiind recomandată, în plus, inserarea unei norme de abrogare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020. 50. Analizând această critică, Curtea constată că este neîntemeiată, fiind fundamentată pe o falsă ipoteză. 51. Astfel, legea criticată preconizează, la art. I pct. 2, măsuri similare celor prevăzute de art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, însă legea, în virtutea art. 78 din Constituţie, se va aplica pentru viitor, pentru eventualele situaţii în care va fi declarată starea de asediu sau starea de urgenţă. Aşadar, legea criticată are în vedere exclusiv situaţii viitoare, generice, care, de plano şi de iure, vor fi încadrate juridic drept stare de asediu sau stare de urgenţă. 52. În schimb, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 a fost adoptată în considerarea unei stări de urgenţă deja existente în concret, instituită în prealabil prin Decretul nr. 195/2020, prelungită prin Decretul nr. 240/2020, dar care a încetat la 30 de zile de la aplicarea acestui din urmă decret (respectiv 14 mai 2020). Este adevărat că aplicabilitatea măsurilor prevăzute la art. XI alin. (1) din ordonanţă a fost extinsă, prin art. 24 din Legea nr. 55/2020, şi pentru perioada ulterioară, fiind aplicabile în continuare, fără întrerupere, de la data încetării stării de urgenţă instituite prin decret, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, republicată, pentru toate domeniile de activitate în care se menţin restricţii, până la ridicarea acestora, dar nu mai târziu de data de 31 decembrie 2020. Însă această prelungire a efectelor juridice ale art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 nu mai vizează situaţia-premisă a stării de urgenţă, ci alte situaţii ulterioare - se deduce că de o gravitate mai redusă - care impun anumite restricţii asupra unor domenii de activitate economică. Or, singurul element comun ca situaţie-ipoteză dintre legea criticată şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 îl reprezintă starea de urgenţă în sine, însă, sub aspect temporal, acestea, ca stări de fapt concrete, nu se pot suprapune, deoarece, pe de o parte, legea examinată, ulterior promulgării, nu va putea produce efecte retroactiv, iar, pe de altă parte, nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 nu poate ultraactiva. Prin urmare, chiar dacă legea supusă controlului de constituţionalitate urmează să intre în vigoare anterior datei de 31 decembrie 2020, efectele sale juridice privesc exclusiv o stare de urgenţă/de asediu ce urmează să fie declarată în viitor, în temeiul art. 93 alin. (1) din Constituţie, şi nu starea de urgenţă deja decretată prin Decretul nr. 195/2020 şi prelungită prin Decretul nr. 240/2020, care s-a epuizat şi care formează, parţial, ipoteza juridică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020. 53. Faptul că ipotezele juridice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 au fost extinse, până la 31 decembrie 2020, dincolo de încetarea stării de urgenţă decretate prin Decretul nr. 195/2020, şi la alte situaţii ulterioare acesteia (respectiv starea de alertă, instituită în continuare şi încă în vigoare) a creat confuzia unui paralelism legislativ, care, însă, aşa cum s-a arătat, nu este unul veritabil, de vreme ce situaţiile-premisă proprii fiecăruia dintre cele două acte normative nu pot fi contemporane, deci nu se suprapun în acelaşi timp. 54. Totodată, dată fiind reglementarea atât prin Legea nr. 55/2020, cât şi prin Legea nr. 59/2020 a datei de 31 decembrie 2020 ca dată la care încetează aplicabilitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, Curtea consideră că nu se impunea în mod necesar introducerea în cuprinsul legii criticate a unei norme exprese de abrogare a acestei ordonanţe de urgenţă, abrogarea sa fiind implicită, începând cu 1 ianuarie 2021. De altfel, chiar art. 16 din Legea nr. 24/2000, invocat în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, dispune, la alin. (2), că „În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.“ Or, în cazul legii de faţă, legiuitorul a procedat în consecinţă, în sensul că, pe de o parte, nu a operat o abrogare expresă, aceasta fiind implicită prin ajungerea la termen a aplicabilităţii prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, iar, pe de altă parte, a încorporat în Codul muncii soluţii legislative de principiu anterior adoptate prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, dar limitate în timp ca efect juridic, conferindu-le acestora un caracter de continuitate şi stabilitate juridică şi sporind gradul de generalitate şi universalitate al normelor ce reglementează măsurile de protecţie aplicabile angajaţilor ca urmare a decretării stării de asediu şi a stării de urgenţă. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 75 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor şi constată că Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 octombrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii se impunea a fi admisă, întrucât legea criticată încalcă principiul securităţii juridice în componenta sa privind calitatea legii, respectiv art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin aceea că instituie un paralelism legislativ cu norme juridice intrate deja în fondul activ al legislaţiei, împrejurare care nu mai poate fi remediată altfel decât prin invalidarea actului care produce paralelismul interzis de normele de tehnică legislativă. 1.1. Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii a fost adoptată de Parlamentul României în data de 3 aprilie 2020, a fost returnată de Preşedintele României în vederea reexaminării de către Parlament în data de 27 aprilie 2020 şi a fost adoptată fără nicio modificare în urma reexaminării în data de 27 iulie 2020. 1.2. Obiectul de reglementare al acestei iniţiative legislative îl reprezintă completarea Codului muncii în sensul că, pe durata suspendării temporare a activităţii şi/sau a reducerii acesteia ca urmare a decretării stării de asediu sau stării de urgenţă potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României, salariaţii afectaţi de activitatea redusă sau întreruptă, care au contractul individual de muncă suspendat, să beneficieze de o indemnizaţie, plătită din bugetul asigurărilor de şomaj, în cuantum de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, pe toată durata menţinerii stării de asediu sau a stării de urgenţă, după caz. 1.3. Avizul Consiliului Legislativ nr. 254/26.03.2020 a relevat un paralelism legislativ care risca să devină o cauză de neconstituţionalitate a legii criticate în următorii termeni. „8. În ceea ce priveşte soluţiile normative cuprinse la art. I, care vizează completarea Codului muncii, semnalăm că pentru perioada stării de urgenţă instituite prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României se instituie un paralelism legislativ cu prevederile art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2.“ Parlamentul României a ignorat acest aviz tehnic şi de specialitate în materia legisticii formale, conservând paralelismul legislativ. 1.4. În cererea de reexaminare Preşedintele României a arătat că legea criticată instituie un paralelism legislativ cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 şi cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020 privind modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 şi pentru stabilirea unor măsuri suplimentare de protecţie socială. Astfel, măsurile instituite prin art. I pct. 2 din legea criticată propun introducerea unui nou articol (art. 53^1) în Codul muncii care constituie o reluare ad litteram a soluţiilor legislative cuprinse în art. XI-XIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020, ceea ce constituie un paralelism legislativ interzis de legistica formală şi susceptibil a crea confuzie în rândul destinatarilor normelor, fapt care contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii. În cadrul reexaminării legii Parlamentul României a ignorat din nou acest aspect şi a păstrat nealterat textul normativ vizat, conservând astfel paralelismul legislativ. 1.5. Curtea Constituţională este învestită cu o obiecţie de neconstituţionalitate prin care este semnalat acelaşi paralelism legislativ şi, prin Decizia nr. 723/2020, validează legea şi continuă să conserve paralelismul legislativ cu justificarea că, în vreme ce normele cuprinse în legislaţia delegată oferă soluţii şi produc efecte juridice doar în contextul stării de urgenţă instituite prin Decretul nr. 195/2020 şi prelungite prin Decretul nr. 240/2020, normele cuprinse în legea criticată au caracter permanent şi sunt susceptibile a fi aplicate oricând ar mai fi instituite stări de urgenţă în baza art. 93 alin. (1) din Constituţie. 2.1. În dezacord cu soluţia oferită în decizia sus-amintită considerăm că acţiunea diferită în timp a celor două acte normative nu face să dispară paralelismul legislativ instituit prin legea criticată pentru perioada în care au acţionat Decretul nr. 195/2020 şi Decretul nr. 240/2020 căci timpul nu mai poate fi dat înapoi pentru a fi posibilă o acţiune normativă prin care să dispară Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/2020 din fondul activ al legislaţiei. Din punct de vedere juridic trecerea timpului este un fapt obiectiv; ea nu poate fi inversată ori altfel influenţată de actele normative, fie ele şi legi adoptate de Parlament. 2.2. Existenţa uneia şi aceleiaşi norme juridice în două acte normative distincte este denumită „paralelism legislativ“ şi este interzisă de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea lor legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ (Decizia nr. 420/2019). Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26/2012). Prin urmare, normele de tehnică legislativă, inclusiv interdicţia paralelismului legislativ, au fost transformate de judecătorul constituţional în norme de referinţă pentru controlul de constituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii şi securitatea juridică. De altfel, nu mai departe decât în cursul anului 2020 prin Decizia nr. 155/2020 Curtea a sancţionat o altă iniţiativă parlamentară pentru reluarea tale quale a unor prevederi dintr-un act de legislaţie delegată preexistent, cu motivarea că o astfel de conduită normativă conduce la un „paralelism legislativ“ care echivalează cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Considerăm că aceeaşi ar fi trebuit să fie soluţia şi în prezenta cauză. 2.3. În plus, aspectul relevat de opinia majoritară, conform căruia diferenţa dintre legislaţia delegată şi legea criticată se vădeşte şi prin detaliul referitor la modalitatea de calcul al indemnizaţiei de 75%, anume prin aceea că legea criticată raportează procentul menţionat la „câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat în vigoare“, pe când art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 utilizează criteriul prin raportare la Legea bugetului asigurărilor sociale şi de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, a cărei valabilitate este limitată la anul 2020, nu face decât să ilustreze şi mai bine efectele nocive ale paralelismului juridic. De vreme ce legislaţia în vigoare la data la care a fost adoptată legea criticată rezolva până la detaliu situaţia de fapt avută în vedere nu se pot înţelege motivele pentru care ar fi fost necesară şi a fost adoptată o lege cu acelaşi conţinut normativ. 2.4. Nu în ultimul rând, ipoteza normativă a legislaţiei delegate este circumstanţiată la situaţia particulară avută în vedere la declararea stării de urgenţă din anul 2020 şi de aceea este şi limitată în timp, în vreme ce, prin trimiterea la art. 93 din Constituţie, legea criticată vizează toată gama de ipoteze în care ar putea fi declarată starea de urgenţă, iar în unele astfel de ipoteze soluţia normativă lipsită de nuanţare introdusă de legea criticată s-ar putea dovedi inutilă sau chiar nocivă. Pentru toate aceste motive considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate se impunea a fi admisă, iar Legea pentru completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii trebuia declarată neconstituţională în ansamblu deoarece contravine principiului securităţii juridice consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii. Judecători, dr. Livia Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
