Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene, în ansamblul său, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 30 din aceasta, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite. 2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 2 din 15 iunie 2020, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, adresată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, iar sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.110 din 15 iunie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 722A/2020. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 4. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea art. 1 alin. (5),art. 73 alin. (3) lit. l),art. 75 alin. (1),art. 134 alin. (4) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie. În ce priveşte nerespectarea art. 73 alin. (3) lit. l) din Legea fundamentală, potrivit căruia prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, se arată că legea criticată reglementează, la art. 58, o abatere disciplinară a judecătorilor. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, statutul judecătorilor şi procurorilor este consacrat la nivel constituţional, iar elementele esenţiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege organică, iar nu printr-un act cu forţă inferioară acesteia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 121/2020, considerentele nr. 17 şi nr. 28). Prin urmare, statutul judecătorilor şi procurorilor, sub toate aspectele sale, inclusiv sub aspectul abaterilor disciplinare, trebuie reglementat exclusiv prin lege organică, condiţie încălcată de legea criticată care, potrivit menţiunii finale, a fost adoptată cu respectarea art. 76 alin. (2) din Constituţie, şi are, prin urmare, are caracter ordinar. Legea astfel adoptată contravine şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, referitoare la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului pentru dezbaterea şi adoptarea legilor, deoarece, potrivit acestei norme fundamentale, proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. l), care includ, după cum s-a arătat, statutul judecătorilor şi procurorilor, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. Or, legea a fost adoptată mai întâi de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi nu de Camera Deputaţilor. 5. Totodată, se susţine nerespectarea art. 1 alin. (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie deoarece, deşi conţine norme cu incidenţă asupra statutului judecătorilor şi procurorilor, legea criticată a fost adoptată în absenţa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, această lipsă de procedură fiind în contradicţie şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 221 din 2 iunie 2020. 6. Având în vedere că în susţinerea argumentelor mai sus arătate au fost indicate decizii relevante ale Curţii Constituţionale, care sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, deci şi Parlamentului, nu doar sub aspectul dispozitivului, dar şi sub cel al considerentelor acestora, se susţine şi încălcarea, în consecinţă, a prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitoare la efectul deciziilor Curţii Constituţionale. 7. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se referă la dispoziţiile art. 30 din lege şi se raportează la art. 1 alin. (5),art. 44 şi art. 53 din Constituţie. Autoarea sesizării de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 30 din legea criticată nu corespund exigenţelor privind claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, astfel cum acestea se desprind din principiul legalităţii şi al securităţii juridice, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi consacrate pe cale jurisprudenţială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională (Decizia nr. 12/2020, paragraful 43, sau Decizia nr. 147/2019, paragraful 29). Textul legal indicat conţine o serie de prevederi lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, ale căror semnificaţie şi sferă de aplicare nu pot fi determinate în mod exact. Astfel, nu se poate stabili cu claritate ce se înţelege prin expresia „nu se prezintă un titlu de proprietate valabil“ (nefiind clar cine stabileşte valabilitatea titlului), prin expresia „nu sunt cunoscuţi proprietarii“ (nefiind clară procedura de determinare a acestora) ori prin expresia „nu se ajunge la o înţelegere cu proprietarul“ (neputând fi stabilită procedura prin care se ajunge la o astfel de înţelegere). 8. Mai mult, este neclar tipul de proprietate la care se referă dispoziţiile art. 30 (proprietate publică sau privată), prin raportare la dispoziţiile art. 17 alin. (20) din aceeaşi lege. Lipsa de claritate, precizie şi predictibilitate a dispoziţiilor art. 30 conduce şi la încălcarea dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, nepermiţându-se să se stabilească proporţionalitatea măsurii de îngrădire cu situaţia care a determinat-o. Or, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că: „orice ingerinţă în folosirea proprietăţii trebuie să răspundă exigenţei de proporţionalitate. Curtea reaminteşte mereu: trebuie menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului Convenţiei. Curtea reaminteşte, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcina specială şi exorbitantă“ (Cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei), ceea ce se poate întâmpla atunci când măsuri, chiar temporare, de genul celor prevăzute în art. 30 din lege sunt puse în aplicare şi pot crea un prejudiciu ce nu mai poate fi remediat. 9. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 30 din lege sunt de natură să afecteze dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 alin. (1) din Constituţie, restrângerea exerciţiului unui drept constituţional putând fi realizată doar în condiţiile art. 53 din Constituţie. În concret, dispoziţiile art. 30 alin. (1) din lege afectează garanţiile constituţionale privind protecţia dreptului de proprietate privată, în special prin faptul că se permite ocuparea temporară a unui teren fără acordul proprietarului, pe baza declaraţiei unilaterale a iniţiatorului proiectului, în situaţii precum aceea în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială sau „când nu s-a putut ajunge la o înţelegere cu proprietarul“ (ipoteză care poate fi practic invocată oricând, arbitrar, de către iniţiatorul proiectului). 10. De asemenea, dispoziţiile art. 30 alin. (3) afectează garanţiile constituţionale menţionate prin stabilirea posibilităţii de a exercita dreptul de superficie, uz şi servitute asupra imobilelor afectate fără obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activităţi desfăşurate în legătură cu imobilele ce ar urma sa fie afectate de lucrări. 11. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctul lor de vedere. 12. Guvernul apreciază că sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este întemeiată. Astfel, consideră că reglementarea cuprinsă la art. 58 din legea criticată, care vizează o abatere disciplinară a judecătorilor, se circumscrie noţiunii de „statut al judecătorilor şi procurorilor“, deoarece răspunderea magistraţilor ţine de statutul acestora şi, implicit, de organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, iar potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. l), prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit, cu valoare de principiu, că reglementarea statutului judecătorilor şi procurorilor trebuie să se realizeze prin lege organică (Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016). Or, din menţiunile finale ale Legii privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene rezultă că aceasta a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie, procedură stabilită pentru adoptarea legilor ordinare. Prin urmare, consideră ca fiind întemeiate criticile fundamentate pe nerespectarea art. 73 alin. (3) lit. l) şi a art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală. 13. Din perspectiva modificării preconizate de art. 58, ce se referă la răspunderea judecătorilor şi procurorilor, Guvernul consideră că legea criticată contravine şi prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, deoarece, fiind reglementat un aspect ce vizează statutul magistraţilor, era necesară solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a observat că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de avizare a unor proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este o competenţă legală a acestei autorităţi publice, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei“, fiind prevăzută detaliat la art. 38 alin. (3) şi art. 32 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Curtea a circumscris sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ din cuprinsul art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi a reţinut că sintagma se referă „numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii“. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a constatat că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară, reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, precum şi actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004. Aşa fiind, lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii cu prilejul procedurii parlamentare de legiferare a legii care face obiectul prezentei cauze denotă nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 134 alin. (4) din Constituţie. 14. În raport cu cele statuate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale mai sus indicată, se apreciază că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. 15. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 30 din legea examinată, formulate prin raportare la exigenţele impuse de art. 1 alin. (5),art. 44 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, se arată că, examinând jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale, se desprinde concluzia potrivit căreia, pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 189/2006, nr. 903/2010, nr. 26/2012, nr. 1/2012 sau nr. 743/2011). 16. Dreptul de proprietate privată, garantat de art. 44 din Constituţie, deşi nu poate fi analizat ca un drept absolut, întrucât legiuitorul constituant a conferit celui ordinar o anumită marjă de apreciere în reglementarea condiţiilor şi limitelor de exercitare, este totuşi afectat prin efectul art. 30, care cuprinde o serie de inconsecvenţe de natură terminologică, apte să creeze incertitudine sub aspectul operaţiunilor juridice reglementate şi al situaţiei bunurilor la care se referă. Se generează astfel o lipsă de coerenţă, claritate şi previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la calitatea legii. Neclaritatea normei edictate conduce aşadar la o suprimare a dreptului de proprietate privată, şi nu la o limitare a acestuia „în condiţiile legii“. 17. Astfel, măsura prevăzută la art. 30 alin. (1) reglementează posibilitatea ocupării temporare a terenurilor necesare realizării lucrărilor aferente proiectelor de infrastructură fără acordul proprietarului în anumite situaţii, inclusiv în cazul în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială sau în cazul în care nu se ajunge Ia o înţelegere cu proprietarul, fără a fi inserat nici măcar un termen în care urmează a fi încheiată respectiva înţelegere. De asemenea, nu este clar ce anume se are în vedere prin utilizarea sintagmei „nu se prezintă un titlu de proprietate valabil“, nefiind reglementate măsuri cu privire la procedura prin care urmează a se determina valabilitatea titlului, cine anume urmează a determina această valabilitate etc. În plus, este necesar a se avea în vedere inclusiv faptul că uzucapiunea (art. 930 - art. 940 din Noul Cod civil) este în continuare cel mai important şi mai frecvent mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor, în această situaţie nefiind necesară existenţa „unui titlu de proprietate valabil“. 18. Reglementarea din cuprinsul art. 30 alin. (2) este neclară sub mai multe aspecte, fiind de natură a crea incertitudini cu privire la exercitarea dreptului de proprietate. Exemplificativ, se susţine că nu rezultă regimul juridic al terenurilor avute în vedere - agricole, forestiere etc. şi nici legea de reconstituire a dreptului de proprietate avută în vedere de norma legală şi nu rezultă nici ce se întâmplă în situaţia în care dreptul de proprietate se reconstituie pe perioada în care terenul proprietate privată este ocupat temporar. 19. Măsura propusă la art. 30 alin. (3) este de natură a conduce la o suprimare a dreptului de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţie, prin reglementarea faptului că se prevede că exercitarea dreptului de superficie, uz şi servitute asupra imobilelor afectate se realizează de drept, fără a necesita obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activităţi desfăşurate în legătură cu imobilele ce ar urma să fie afectate de lucrări cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare. Or, este evident faptul că exercitarea oricărui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată se realizează cu acordul titularului dreptului de proprietate privată. În plus, titularul dreptului de uz poate fi numai o persoană fizică, iar atributele pe care acesta le conferă sunt exercitate în limita nevoilor titularului dreptului de uz şi ale familiei sale. De asemenea este remarcată utilizarea sintagmei „fără ca această enumerare să fie exhaustivă“, ce determină neclaritatea normei, mai ales în contextul afectării dreptului de proprietate privată. 20. În concluzie, se arată că lipsa de claritate şi previzibilitate a normelor legale este de natură să înfrângă principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor edictate, cu consecinţe directe asupra afectării dreptului de proprietate privată. Intervenţia autorităţilor statale vizează doar exerciţiul drepturilor fundamentale, trebuie să fie temporară şi proporţională şi nu poate afecta însăşi existenţa sau substanţa acestor drepturi, sens în care se susţine că textul legal criticat contravine şi prevederilor art. 53 din Constituţie. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 22. Consiliul Superior al Magistraturii a transmis la dosarul cauzei, în calitate de amicus curiae, un document intitulat „punct de vedere“ cu privire la neconstituţionalitatea actului normativ adoptat de Parlamentul României, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 3.279/22 iunie 2020, invocând în motivarea demersului său necesitatea cooperării interinstituţionale pentru eficientizarea şi asigurarea unui înalt nivel de independenţă şi transparenţă a sistemului judiciar, precum şi atribuţiile sale în aspectele care privesc autoritatea judecătorească. 23. În esenţă, se arată că sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este întemeiată, deoarece legea criticată: (i) încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitoare la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, prin nesocotirea gravă a dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, vizând principiul independenţei judecătorilor; (ii) încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţia României; (iii) încalcă dispoziţiile constituţionale care stabilesc procedura de adoptare a actelor normative, sub aspectul competenţelor celor două Camere ale Parlamentului şi modalităţii de sesizare a acestora, nesocotind dispoziţiile art. 75 alin. (1) raportat la art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituţie. 24. Astfel, prin art. 58 din Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene s-a prevăzut modificarea art. 68^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, în sensul că nerespectarea termenelor prevăzute de această lege ori a dispoziţiilor cuprinse în această lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanţă constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform art. 100, lit. d),d^1) şi e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 25. Textul criticat ridică probleme de interpretare din perspectiva modului în care este redactat, magistraţii care judecă în această materie urmând să răspundă disciplinar pentru nerespectarea „dispoziţiilor cuprinse în prezenta lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse“. 26. Or, potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Datorită rolului hotărâtor pe care îl are în statul de drept şi a specificului activităţii sale, judecătorului trebuie să i se asigure garanţii faţă de celelalte puteri ale statului, garanţii ce se subsumează ideii de independenţă şi imparţialitate. 27. Independenţa judecătorului se află în corelaţie cu principiul legalităţii, mai exact această independenţă se reflectă în activitatea de aplicare/interpretare a legii. Activitatea de judecată nu implică însă numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul, aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice, lasă obligatoriu judecătorului, învestit cu puterea de a „spune oficial dreptul“, o parte din iniţiativă. În activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele literale şi implicaţiile scopului urmărit de legiuitor (în acest sens a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 337/2004 şi nr. 1.575/2009). 28. Se susţine, în consecinţă, că reglementarea unei abateri disciplinare constând în „nerespectarea soluţiilor ori măsurilor ce pot fi dispuse“, necircumscrisă niciunei condiţii suplimentare, astfel cum sunt cele prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este de natură a aduce atingere independenţei justiţiei. 29. Potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii are rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Aceasta presupune ca legile infraconstituţionale să permită Consiliului Superior al Magistraturii să judece conduita corespunzătoare a judecătorilor care săvârşesc abateri disciplinare şi să stabilească sancţiunile proporţional cu gravitatea acestor abateri, iar nu să impună aplicarea de plano a unor sancţiuni care în concret se pot dovedi vădit disproporţionate în raport cu gravitatea abaterilor. Or, prin reglementarea limitativă a sancţiunilor disciplinare ce pot fi aplicate judecătorilor în situaţia săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 68^1 din Legea nr. 101/2016 este încălcat dreptul de apreciere al Consiliului Superior al Magistraturii în calitatea sa constituţională de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor, cu consecinţa afectării a însăşi independenţei justiţiei. 30. Pe de altă parte, prin raportare la textele din Legea nr. 303/2004 referitoare la abaterea disciplinară a judecătorilor [art. 98 şi art. 99 lit. h) şi r)], modul de redactare a abaterii disciplinare prevăzute la art. 58 din legea supusă controlului de constituţionalitate este ambiguu, neputându-se stabili conduita de urmat de către judecătorii care soluţionează litigii în materia achiziţiilor publice şi conduce la supra reglementare, având în vedere faptul că aceasta nu poate fi considerată indispensabilă realizării scopului urmărit prin actul normativ care o prevede. 31. În acest sens, se arată că art. 58 al legii examinate nu respectă principiul unicităţii reglementării în materie, ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000. Se apreciază că nu există justificare obiectivă şi rezonabilă pentru care o abatere disciplinară a judecătorilor să fie reglementată în cuprinsul altei legi decât cea privind statutul judecătorilor, fiind invocată în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie (deciziile nr. 104/2018 şi nr. 420/2019) şi se susţine faptul că pentru sancţionarea judecătorilor se impune o reglementare clară, indubitabilă a cazurilor şi condiţiilor în care aceştia pot fi sancţionaţi disciplinar, dată fiind importanţa de rang constituţional a autorităţii judecătoreşti. 32. Or, ignorând aceste coordonate constituţionale, dispoziţiile art. 58 din Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene deschid posibilitatea unor interpretări diferite, creând insecuritate juridică în legătură cu exercitarea unei funcţii publice într-un domeniu de importanţă fundamentală, şi anume al autorităţii judecătoreşti. 33. Astfel, se apreciază că soluţia normativă cuprinsă la art. 58 ar conduce la o dublă reglementare, întrucât se suprapune, în ceea ce priveşte teza referitoare la „nerespectarea termenelor prevăzute de lege“, cu abaterea de la lit. r) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 constând în neredactarea hotărârilor judecătoreşti în termenele prevăzute de lege. Reglementarea în discuţie ridică probleme de interpretare şi din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute la lit. h) şi lit. r) ale art. 99 din Legea nr. 303/2004, întrucât nu include anumite condiţii suplimentare de atragere a răspunderii, pe care legiuitorul le-a avut în vedere în cuprinsul Legii nr. 303/2004. 34. Din această perspectivă se ridică, astfel, problema intenţiei legiuitorului prin reglementarea unei abateri disciplinare în cuprinsul Legii nr. 101/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene. Având în vedere principiul interpretării legii în sensul de a produce efecte juridice, s-ar părea că intenţia legiuitorului a fost de a reglementa o nouă abatere disciplinară pentru o anumită categorie de judecători în condiţii mai severe decât cele prevăzute de Legea nr. 303/2004, ceea ce nu poate fi acceptat. 35. Toate aceste observaţii întăresc concluzia potrivit căreia dispoziţiile art. 58 din legea examinată, prin modalitatea de redactare, sunt de natură să ridice probleme din perspectiva clarităţii şi previzibilităţii normei juridice, condiţii esenţiale ale calităţii şi chiar constituţionalităţii normei juridice, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa referitoare la exigenţele ce derivă din art. 1 alin. (5) din Constituţie (de pildă, în Decizia nr. 430/2013 sau Decizia nr. 155/2020). Or, din această perspectivă, rezultă că, reglementând dispoziţiile art. 58 din Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, referitoare la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale (pentru o dezvoltare în acest sens sunt indicate deciziile nr. 873/2010 şi nr. 650/2018). 36. Se mai arată că, la adoptarea legii criticate, Parlamentul nu a respectat procedura de legiferare în ceea ce priveşte avizele necesare adoptării unui act normativ, în sensul că nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, cu toate că în cuprinsul legii a fost reglementată o abatere disciplinară în cazul judecătorilor care soluţionează o anumită categorie de litigii şi sancţiunile aplicabile. Procedând astfel, legiuitorul a nesocotit art. 1 alin. (5),art. 134 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, ale art. 9 din Legea nr. 24/2000 şi a jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 63/2017, nr. 3/2014, nr. 97/2008, nr. 901/2009 şi nr. 221/2020). 37. În sfârşit, se susţine că actul normativ a fost adoptat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) raportat la art. 73 alin. (3) lit. 1) din Constituţie, deoarece, potrivit acestor norme fundamentale, răspunderea disciplinară a judecătorilor este o chestiune ce ţine de statutul acestora, fiind reglementată prin lege organică, iar legile organice având acest obiect se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată şi ulterior Senatului, în calitate de Cameră decizională. Cu toate acestea, actul normativ supus controlului a priori de constituţionalitate are caracter de lege ordinară şi prevede, printre altele, introducerea unei noi sancţiuni disciplinare pentru judecători, constând în nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 101/2016 ori a dispoziţiilor cuprinse în această lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse, precum şi sancţiunile disciplinare aplicabile în cazul acestei abateri. 38. Pe rolul Curţii se află şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene, sesizare transmisă Curţii Constituţionale de Guvernul României, prin prim-ministru, cu Adresa nr. 5/3.438 din 30 iunie 2020. Obiecţia a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.621/1 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 853A/2020. 39. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Guvernul susţine, mai întâi, încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, faţă de dispoziţiile cuprinse în întreg capitolul II al legii, intitulat Măsuri pentru asigurarea descentralizării procesului decizional al fondurilor europene la nivel regional, deoarece Agenţiile de Dezvoltare Regională, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 370 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, nu sunt organizate ca autorităţi/instituţii publice şi, deci, nu vor putea acţiona în regim de putere publică, pentru aşi putea îndeplini obligaţiile stabilite prin actul normativ examinat. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, acestea sunt organizate ca organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale. Tot astfel, cu privire la implicarea Agenţiilor de Dezvoltare Regională în avizarea prealabilă a proiectelor, se arată că nu se poate distinge cum vor putea dobândi aceste atribuţii, din moment ce ele sunt organisme de drept privat nonprofit şi nici ce forţă juridică va avea această avizare prealabilă în faţa autorităţilor publice. Fiind sesizat acest viciu de neconstituţionalitate din perspectiva exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că este necesară reanalizarea şi reconfigurarea soluţiilor legislative propuse în actul normativ examinat. 40. Dispoziţiile art. 17 alin. (20) şi alin. (21) din cuprinsul legii criticate, prin intermediul cărora se preconizează ca structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară să dobândească un drept de administrare asupra terenurilor proprietate publică/privată a statului, sunt contrare art. 136 alin. (4) din Constituţie, care stabilesc că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică“. Or, structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. (C.N.A.I.R.) sunt subunităţi fără personalitate juridică [conform art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România“], motiv pentru care nu pot dobândi un drept de administrare asupra unui bun proprietate publică/privată a statului. 41. Aceeaşi este situaţia şi pentru prevederile art. 23 alin. (23) şi (24) din lege, prin care se stabileşte în favoarea unităţilor administrativ-teritoriale/asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară un drept de administrare asupra terenurilor proprietate publică/privată a statului pe perioada implementării proiectelor de infrastructură de transport rutier. Potrivit art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, bunurile proprietate publică a statului pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, şi nu autorităţilor administraţiei publice locale. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că regimul juridic al dreptului real de administrare, corespunzător dreptului de proprietate publică, presupune constituirea acestuia prin acte juridice de drept administrativ, în cadrul unor raporturi de subordonare (Decizia nr. 1/2014, paragraful 195). 42. În ceea ce priveşte reglementările cuprinse în capitolul IV al legii atacate, intitulat Măsuri pentru implementarea proiectelor cu finanţare din fonduri europene în vederea evitării riscului de dezangajare pentru perioada de programare 2014-2020, sunt semnalate unele vicii de neconstituţionalitate în raport cu principiul autonomiei locale, prevăzut de art. 120 din Constituţie, care presupune cu necesitate ca autorităţile publice locale să gestioneze numai treburile publice de interes public local sau judeţean, fără a exista o relaţie de subordonare între aceste autorităţi şi Guvern. Or, în cazul de faţă, implementarea unor proiecte de infrastructură de către autorităţile administraţiei publice locale nu se circumscrie capacităţii civile de folosinţă a unităţilor administrativ-teritoriale (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii). Capacitatea civilă de folosinţă nu poate fi depăşită de competenţa materială a autorităţilor publice locale privind implementarea unor proiecte de infrastructură de interes naţional. În plus, nu există nicio fundamentare pentru care ar decurge că autorităţile locale vor putea fi în măsură să realizeze proiectele de infrastructură respective în condiţii mai bune decât compania specializată în domeniul infrastructurii rutiere. 43. Observaţia are în vedere toate soluţiile similare din lege care reglementează atribuţiile autorităţilor publice locale, inclusiv soluţiile legislative de la art. 45, 46, 47 şi 48 din lege. 44. Legea examinată ridică probleme şi din perspectiva afectării principiului constituţional al statului de drept, înscris în art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Legea fundamentală, deoarece aceasta vizează extinderea sferei de competenţă materială a autorităţilor publice locale de la gestionarea treburilor de nivel local, la gestionarea unor aspecte de nivel naţional, care sunt în competenţa autorităţilor publice centrale sau a unor operatori economici cu capital integral sau majoritar de stat. Actul normativ realizează, astfel, un transfer de competenţe de la nivel central la nivel local, prin oferirea posibilităţii autorităţilor publice locale să realizeze inclusiv proiecte de infrastructură de interes naţional, ceea ce aduce în vedere considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică. 45. Prin decizia indicată, Curtea a statuat, în esenţă, că autorităţile administraţiei publice locale, în contextul descentralizării, trebuie să dispună de capacitate administrativă necesară - ansamblul resurselor materiale, instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială - în exercitarea competenţelor în domeniul implementării anumitor proiecte de infrastructură. În caz contrar, se poate ajunge la prejudicierea proprietăţii publice a statului şi la încălcarea autonomiei locale. 46. Totodată, se arată că orice lege specială ce vizează descentralizarea unor competenţe la nivelul autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să respecte regulile generale în materia descentralizării (a se vedea în acest sens art. 76 şi următoarele din Codul administrativ), atunci când adoptă măsuri care se circumscriu obiectului său de reglementare. Acest act normativ stabileşte reguli generale ale procesului de descentralizare, precum şi aspecte vizând etapele necesare acestuia, ceea ce demonstrează importanţa pe care legiuitorul trebuie să o confere procesului de descentralizare, precum şi preocuparea acestuia de a asigura standarde de calitate a activităţii administraţiei şi a resurselor financiare necesare. În caz contrar, s-ar ajunge la afectarea statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 47. În sfârşit, Guvernul arată că legea criticată nu respectă exigenţele de calitate a legii, astfel cum acestea au fost determinate în jurisprudenţa constantă în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 12/2020 şi Decizia nr. 242/2020), sub aspectul instituirii unui paralelism parţial şi al lipsei de claritate şi previzibilitate a unor soluţii legislative redate prin utilizarea unor sintagme vagi. 48. În acest sens sunt indicate cu titlu exemplificativ: art. 15 alin. (1) lit. h) - sintagma „orice alte masuri“; art. 16 alin. (1) - „anumite funcţii şi/sau tipuri de operaţiuni“; art. 16 alin. (5) lit. f) - „orice alte condiţii necesare“; art. 17 alin. (4) - „pot înfiinţa“; art. 17 alin. (7) lit. i) - „alte categorii de activităţi“; art. 17 alin. (9) lit. k) - „alte categorii de informaţii necesare“; art. 17 alin. (24) - „orice alte categorii de cheltuieli necesare“; art. 31 - convenţiile vizate de text, prin raportare la dispoziţiile din legile speciale referitoare la obţinerea acestor avize. 49. Totodată, sintagma „pot face obiectul unor garanţii mobiliare pentru înscrierea de ipotecă conform legii“ din alin. (2) al art. 20 este neriguroasă, fiind necesară reformularea în acord cu prevederile Codului civil referitoare la ipoteca mobiliară art. 2387 şi următoarele. 50. Se observă, în acelaşi sens, că art. 46 alin. (17), stabilind că „Organismul Intermediar pentru Transport încheie contracte de finanţare cu unităţile administrativ-teritoriale/asociaţiile de dezvoltare intercomunitară/asocierile dintre aceştia şi se asigură odată cu încheierea contractelor de finanţare că acestea au capacitate de administrare şi financiară pentru elaborarea documentaţiilor tehnico-economice şi exercită controlul asupra modului de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice“, este vag şi lipsit de claritate şi precizie, deoarece nu se poate distinge care sunt criteriile în funcţie de care condiţia capacităţii este sau nu îndeplinită. 51. Art. 56 alin. (4) face referire la posibilitatea autorităţilor publice locale de a constitui „parteneriate“ sau „asociaţii de dezvoltare intercomunitară“, în timp ce, potrivit art. 5 lit. i) din Codul administrativ, asociaţiile de dezvoltare intercomunitară sunt „structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii publice;“ astfel că membrii acestor asociaţii sunt unităţile administrativ-teritoriale, şi nu autorităţile administraţiei publice locale, aşa cum se prevede în lege, acestea din urmă neavând, de altfel, nici personalitate juridică. Prin urmare, nu se poate distinge în ce ar consta o „asociere“ a autorităţilor administraţiei publice locale şi cum ar putea dobândi aceasta personalitate juridică pentru a putea încheia un contract de finanţare în maniera preconizată în cadrul legii examinate. 52. În sfârşit, se susţine că nici dispoziţiile alin. (2) şi alin. (3) al art. 57 din lege nu întrunesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, neputând fi determinaţi nici iniţiatorii de acte normative, nici domeniul de reglementare. Potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţia României, republicată, hotărârile Guvernului „se emit pentru organizarea executării legilor“, fiind astfel necesară stabilirea în mod clar, prin lege, a naturii şi limitelor actelor normative avute în vedere de legiuitor, în acord cu intenţia de reglementare. Or, prin actele normative „elaborate şi aprobate conform alin. (2)“, care vizează proceduri complementare sau proceduri specifice, ca acte de nivel inferior, ar rezulta că s-ar putea deroga de la prevederile Legii privind achiziţiile publice nr. 98/2016. 53. De altfel, autorul sesizării consideră că întregul capitol IV este redat într-o manieră extrem de echivocă, prin interpunerea unor ipoteze şi momente diferite de aplicare a legii, ceea ce face dificil de înţeles intenţia de reglementare, cu consecinţa unei posibile atingeri a principiului legalităţii în componenta sa privind claritatea şi previzibilitatea normelor legale consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, se învederează că prin Decizia nr. 363/2019, Curtea Constituţională a statuat că „Niciodată normele nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie“. 54. În acest sens, faţă de măsurile stabilite la art. 30 din lege, se semnalează lipsa de claritate în ceea ce priveşte modalitatea în care se va desfăşura procedura de expropriere în cazul proiectelor ce urmează a fi implementate de către autorităţile administraţiei publice locale, precum şi raportul dintre noile reglementări şi Legea-cadru în materie, Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. 55. Astfel, art. 30 alin. (1) reglementează posibilitatea ocupării temporare a terenurilor necesare realizării lucrărilor aferente proiectelor de infrastructură, fără acordul proprietarului în anumite situaţii, inclusiv în cazul în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială sau în cazul în care nu se ajunge la o înţelegere cu proprietarul, fără a fi inserat nici măcar un termen în care urmează a fi încheiată respectiva înţelegere. În aceste condiţii se apreciază că măsura propusă este de natură a aduce o limitare dreptului de proprietate privată în substanţa sa, afectând astfel, în sens negativ, acest drept fundamental prevăzut de art. 44 din Constituţie. 56. De asemenea, reglementarea din cuprinsul art. 30 alin. (2) este neclară sub mai multe aspecte, fiind de natură a crea incertitudini cu privire la exercitarea dreptului de proprietate, deoarece nu rezultă regimul juridic al terenurilor avute în vedere - agricole, forestiere etc. şi nici legea de reconstituire a dreptului de proprietate avută în vedere de către iniţiator, nu rezultă ce se întâmplă în situaţia în care dreptul de proprietate se reconstituie pe perioada în care terenul proprietate privată este ocupat temporar etc. 57. Măsura propusă la art. 30 alin. (3) este de natură a afecta în sens negativ dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituţie, prin reglementarea faptului că se prevede că exercitarea dreptului de superficie, uz şi servitute asupra imobilelor afectate se realizează de drept, fără a necesita obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activităţi desfăşurate în legătură cu imobilele ce ar urma să fie afectate de lucrări cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare. Or, este evident faptul că exercitarea oricărui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată se realizează cu acordul titularului dreptului de proprietate privată. În plus, se remarcă utilizarea necorespunzătoare a sintagmei „fără ca această enumerare să fie exhaustivă“, mai ales în contextul afectării dreptului de proprietate privată. 58. Potrivit art. 32 alin. (2) din Lege, lista proiectelor cărora li se vor aplica prevederile art. 32 alin. (1) se va aproba „prin ordin comun“ al ministrului fondurilor europene şi al ministrului finanţelor public“, fără a se furniza criterii în funcţie de care se stabileşte lista, excedând scopului de organizare a executării normelor de rang superior, echivalând cu o legiferare. Fiind vorba de un ordin comun al unor miniştri de resort, consideră că este cu atât mai evidentă aplicarea mutatis mutandis a jurisprudenţei Curţii Constituţionale privind stabilirea unei liste prevăzute de lege prin act de nivel inferior, potrivit căreia este contrară art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 108 alin. (2) din Constituţie dispoziţia legală prin care se atribuie Guvernului competenţa de a legifera în materii ce intră în sfera de reglementare a legii, şi nu a hotărârii Guvernului (Decizia nr. 62/2018). Mai mult, prin Decizia nr. 840/2017, Curtea Constituţională a statuat că „ordinele cu caracter normativ se emit numai pe baza şi în executarea legii şi trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată legea. (...) Astfel, emiterea unor acte cu caracter administrativ ce au caracter infralegal determină o stare de incertitudine juridică, acest gen de acte având, de obicei, un grad sporit de schimbări succesive în timp“. 59. Potrivit art. 43 alin. (2) şi (3) din lege, Autorităţile de Management pentru Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 2014-2020, respectiv POIM „sunt responsabile pentru emiterea titlurilor de creanţă în vederea recuperării sumelor ca urmare a nerespectării de către beneficiari a obligaţiilor“, iar „clauzele şi condiţiile de restituire“ şi recuperare vor fi „prevăzute în contractele de finanţare“. În aceste condiţii se apreciază că nu se poate distinge care este mecanismul de recuperare al creanţelor statului şi nici care este regimul care creează izvorul juridic al acestor creanţe, având în vedere că se pune problema modului în care statul îşi va recupera sumele acordate prin contractul de finanţare. Or, pentru a putea recupera, statul este necesar să beneficieze de un titlu de creanţă, de un regim clar al creanţei (de drept comun sau asimilat regimului creanţelor bugetare prin raportare la creanţele supuse codului de procedură fiscală), de o procedură de recuperare (civilă sau fiscală), precum şi de un organ al statului care să efectueze în mod real recuperarea. În caz contrar, întregul mecanism depinde de convenţia părţilor şi, chiar dacă Autoritatea de Management este un organ de drept public, nu va dispune de o modalitate reală de recuperare în măsura în care nu există dispoziţii legale care să îi configureze competenţa materială în acest sens. Prin urmare, aceste dispoziţii creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la principiul garantării proprietăţii publice a statului (banii publici oferiţi spre finanţare), contrar art. 136 alin. (2) din Constituţie. 60. Cu privire la art. 58 din lege, se arată că, stabilind o abatere disciplinară a judecătorilor, creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate în raport cu art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 134 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 901/2009. 61. Pentru toate argumentele învederate, Guvernul solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate formulate. 62. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 63. Autorităţile publice menţionate nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 64. Termenul de judecată a celor două obiecţii de neconstituţionalitate a fost stabilit pentru data de 14 iulie 2020, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat dezbaterile pentru termenul din 17 septembrie 2020 şi apoi din 7 octombrie 2020, când, dat fiind obiectul celor două sesizări de neconstituţionalitate şi pentru o mai bună administrare a justiţiei, a conexat cele două cauze şi a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând sesizările de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, documentul transmis în calitate de amicus curiae de Consiliul Superior al Magistraturii, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 65. Obiectul controlului de constituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile Legii privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene. 66. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la principiile statului de drept şi, respectiv, la principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la cerinţele de claritate şi previzibilitate ale legii, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 73 alin. (3) lit. l) potrivit căruia prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, ale art. 75 alin. (1) referitoare la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului pentru dezbaterea şi adoptarea legilor, ale art. 134 alin. (4) cu referire la atribuţiile legale ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale art. 136 alin. (2) şi (4) referitoare la proprietatea publică şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 67. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda în prealabil la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 68. Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Guvernul României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 69. Curtea reţine că legea supusă controlului a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în data de 10 iunie 2020, în aceeaşi zi a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare în data de 12 iunie 2020. Ambele sesizări de neconstituţionalitate (atât cea formulată la data de 15 iunie 2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi cea înaintată de Guvern în data de 1 iulie 2020), deşi strict formal nu se încadrează în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pentru legile adoptate în procedură de urgenţă, au fost formulate în termenul de promulgare de cel mult 20 de zile, iar legea atacată nu a fost promulgată, fiind astfel respectate dispoziţiile constituţionale şi legale menţionate mai sus, precum şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragrafele 50, 51 şi 56. 70. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1,art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 71. Cât priveşte soluţiile legislative preconizate de Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene, Curtea reţine că, potrivit art. 1 din actul normativ criticat, măsurile adoptate în domeniul fondurilor europene urmăresc, în esenţă: a) asigurarea cadrului general de implementare a proiectelor de finanţare din fonduri europene atât pentru perioada de programare 2014-2020, cât şi pentru perioada de programare 2021-2027; b) asigurarea condiţiilor generale pentru flexibilizarea utilizării fondurilor europene, precum şi pentru utilizarea eficientă a fondurilor nerambursabile europene alocate României; c) pregătirea portofoliului de proiecte de infrastructură în domenii strategice considerate prioritare pentru perioada de programare 2021-2027; d) stabilirea măsurilor necesare pentru a asigura buna implementare a proiectelor de infrastructură ale României în vederea evitării riscului de dezangajare în anul 2020; e) asigurarea surselor de finanţare pentru implementarea proiectelor de infrastructură fazate din perioada de programare 2007-2013; f) stabilirea cadrului general pentru includerea la finanţare din fonduri europene a programelor naţionale din domeniul infrastructurii finanţate din sursele bugetului de stat sau din alte surse constituite conform legii. 72. Principiile avute în vedere la elaborarea legii sunt, conform art. 2, următoarele: a) principiul utilizării eficiente a fondurilor europene - conform căruia fondurile europene alocate României trebuie utilizate pentru a finanţa nevoile reale din societate, dar şi pentru a obţine efecte maxime pe seama utilizării fondurilor nerambursabile europene raportat la eforturile depuse de beneficiarii proiectelor; b) principiul descentralizării procesului decizional - potrivit căruia deciziile în sistemul de management al fondurilor nerambursabile europene trebuie luate cât mai aproape de nevoile beneficiarilor de finanţare, precum şi de proiectele aflate în implementare; c) principiul simplificării procedurale - conform căruia procedurile naţionale de administrare şi management al fondurilor nerambursabile europene trebuie să fie cât mai simple şi cât mai operaţionale pentru a asigura implementarea proiectelor cu succes de către structurile de specialitate implicate în managementul fondurilor nerambursabile europene, precum şi de către beneficiarii finanţărilor europene prevăzuţi de lege; d) principiul debirocratizării instituţionale - în conformitate cu acest principiu, în procesul decizional al fondurilor nerambursabile europene trebuie eliminate activităţile specifice care se suprapun între entităţile implicate în procesul de management şi control al fondurilor nerambursabile europene pentru a evita întârzierile în implementarea proiectelor, dar şi pentru a evita riscul de dezangajare cu impact asupra pierderilor de fonduri nerambursabile europene alocate României. 73. Legea este structurată în nouă capitole, însumând 67 de articole. Prin dispoziţiile sale, actul normativ aduce, totodată, modificări şi completări Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (art. 58), Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2017 privind funcţia de control ex ante al procesului de atribuire a contractelor/acordurilor-cadru de achiziţie publică, a contractelor/acordurilor-cadru sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii (art. 59), Legii nr. 98/2016 privind achiziţiile publice (art. 60) şi Legii nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale (art. 61). 74. Examinând pe fond obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională va analiza mai întâi criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. l),art. 75 alin. (1),art. 134 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. 75. Curtea reţine că articolul 58 din legea criticată se plasează în capitolul VIII - Prevederi referitoare la achiziţiile publice pentru proiectele cu finanţare din fonduri nerambursabile europene şi modifică art. 68^1 din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, astfel: „Art. 68^1: Nerespectarea termenelor prevăzute de prezenta lege ori a dispoziţiilor cuprinse în prezenta lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanţă constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform art. 100 lit. d), d^1) şi e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.“ 76. Curtea observă că dispoziţiile art. 68^1 au fost iniţial introduse în corpul Legii nr. 101/2016 prin art. IV pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului achiziţiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 12 februarie 2020, act normativ constatat neconstituţional, în integralitatea lui, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 221 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020. 77. Cu acel prilej, Curtea a examinat constituţionalitatea extrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, criticile formulate vizând nerespectarea prevederilor art. 134 alin. (4) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul în care legiuitorul delegat nu a solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile în care actul normativ adoptat, pe lângă prevederi de natură să „perfecţioneze şi să flexibilizeze sistemul achiziţiilor publice“, conţinea atât norme ce privesc modul de funcţionare a instanţelor, prin stabilirea unor termene, proceduri şi măsuri ce pot fi dispuse de instanţe, cât şi norme ce instituie o nouă abatere disciplinară, aspecte ce ţin în mod evident de statutul şi obligaţiile ce revin judecătorului. 78. Prin Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, instanţa de contencios constituţional a reţinut, în considerarea jurisprudenţei sale anterioare în materie, că art. 134 alin. (4) din Constituţie nu reglementează expres atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, ci stabileşte că acesta îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Această dispoziţie constituţională stabileşte că, pe lângă atribuţiile cu consacrare constituţională ale Consiliului Superior al Magistraturii, acesta poate avea şi atribuţii de natură legală circumscrise rolului său prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de a aviza acte normative în materia autorităţii judecătoreşti nu este una de natură constituţională, ci una legală stabilită în considerarea rolului său. Nesolicitarea avizului de natură legală are drept consecinţă încălcarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 133 alin. (1) din Constituţie. Curtea a subliniat că atunci când o normă de reglementare primară stabileşte obligativitatea solicitării avizului unei autorităţi publice pentru adoptarea unui act normativ, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia procedurală de a-l solicita, indiferent că avizul are o natură consultativă sau conformă (paragraful 51). 79. Prin urmare, Curtea Constituţională a admis această critică şi a constatat că nesolicitarea avizului de natură legală al Consiliului Superior al Magistraturii constituie o încălcare a art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă, în mod implicit, şi o încălcare a art. 1 alin. (3) privind statul de drept. 80. Curtea a precizat, în acest context, că, deşi critica de neconstituţionalitate formulată era una extrinsecă, admiterea ei nu poate viza neconstituţionalitatea întregului act normativ. În acest sens, a reţinut că avizul Consiliului Superior al Magistraturii nu poate privi întreaga lege, pentru că aceasta nu se subsumează în ansamblul său domeniului în care Consiliul Superior al Magistraturii are competenţa de a emite avize. Prin urmare, având în vedere efectul limitat al avizului Consiliului Superior al Magistraturii la aspectele care vizează autoritatea judecătorească, Curtea a reţinut că, dacă era solicitat, acesta avea competenţa de a formula avizul numai în privinţa art. IV pct. 26 din ordonanţa de urgenţă examinată. În aceste condiţii, deşi critica de neconstituţionalitate extrinsecă este întemeiată, efectul admiterii acesteia se va subsuma limitelor materiale ale avizului nesolicitat, astfel că neconstituţionalitatea priveşte strict art. IV pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020 (paragraful 55). 81. Dispoziţiile art. IV pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, constatate astfel ca neconstituţionale, prevedeau următoarele: „Nerespectarea termenelor prevăzute de prezenta lege ori a dispoziţiilor cuprinse în prezenta lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanţă constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform legii.“ 82. Revenind la cauza de faţă, Curtea constată că cele statuate în Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020 se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, având în vedere faptul că atât art. IV pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2020, cât şi art. 58 din legea criticată se referă la art. 68^1 din Legea nr. 101/2016, căruia îi consacră aceeaşi soluţie legislativă, şi anume reglementarea unei noi abateri disciplinare aplicabilă judecătorilor, fără să fi fost în prealabil solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. 83. Astfel, aşa rezultă din fişa electronică a actului normativ examinat, referitoare la derularea procedurii legislative, disponibilă pe site-ul celor două Camere ale Parlamentului, şi după cum afirmă şi Consiliul Superior al Magistraturii în punctul său de vedere transmis la dosarul cauzei cu titlu de amicus curiae, în procedura de adoptare a Legii privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene nu a fost solicitat avizul său, prevăzut de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. 84. Curtea mai reţine că, la data adoptării legii criticate, respectiv 10 iunie 2020, legiuitorul putea cunoaşte doar soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020 (prin intermediul comunicatului de presă), dar nu şi argumentele acesteia, decizia nefiindu-i opozabilă decât după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020. 85. Cu toate acestea, Curtea consideră că jurisprudenţa sa este clară şi bine conturată cu privire la obligativitatea solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii în situaţiile în care sunt reglementate aspecte legate de activitatea autorităţii judecătoreşti. Aşadar, argumentele reţinute de Curte prin Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, cu referire la încălcarea art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie pe fondul lipsei solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, nu au un caracter de noutate, relevante în acest sens fiind Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014 sau Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017. 86. Astfel, în cauza de faţă, deşi reglementează o nouă abatere disciplinară aplicabilă judecătorilor, legiuitorul nu a modificat/completat direct art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, legea specială în vigoare care stabileşte inclusiv abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor, ci a ales să introducă noua reglementare într-un act normativ cu un domeniu total diferit de reglementare, respectiv în cuprinsul Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016. 87. Or, răspunderea disciplinară este un aspect esenţial al statutului oricărei categorii profesionale (a se vedea Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, paragraful 18), astfel că redimensionarea cazurilor care constituie abatere disciplinară în privinţa judecătorilor este un aspect care vizează statutul acestora, iar legiuitorul, în virtutea criteriului obiectiv material, trebuia să includă soluţia legislativă cuprinsă la art. 58 din legea criticată în corpul Legii nr. 303/2004 şi să se supună aceleiaşi proceduri de avizare a Consiliului Superior al Magistraturii, la care Curtea făcuse anterior referire în jurisprudenţa mai sus amintită. 88. Aşadar, urmând acelaşi raţionament expus în Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, paragrafele 46-55, Curtea reţine că şi în prezenta cauză se impune constatarea neconstituţionalităţii art. 58 din legea criticată, textul fiind contrar prevederilor art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, şi, în mod implicit, celor ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept. Prin raportare la jurisprudenţa în materie a Curţii, anterior enunţată, textul nesocoteşte şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) referitor la efectele obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale. 89. În strânsă legătură cu conţinutul obiectiv material al normei juridice cuprinse la art. 58 din legea examinată este formulată şi critica referitoare la încălcarea art. 73 alin. (3) lit. l) şi a art. 75 alin. (1) din Constituţie, sens în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că, reglementând în domeniul statutului judecătorilor şi procurorilor, legea criticată trebuia adoptată ca lege organică, şi nu ca lege ordinară, cu respectarea corespunzătoare a art. 75 alin. (1) referitor la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului în funcţie de competenţa materială de legiferare. 90. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că domeniul de reglementare al legilor organice este foarte clar delimitat la art. 73 alin. (3) din Constituţie, normele constituţionale fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“ (Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, paragraful 30). 91. Analizând menţiunile de la finalul legii supuse controlului de constituţionalitate în cauză, Curtea observă, pe de o parte, că aceasta a fost adoptată „cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţie României“, având, aşadar, caracter ordinar. 92. Pe de altă parte, Curtea reţine că domeniul fondurilor nerambursabile, materie în care reglementează legea criticată, nu este prevăzut în enumerarea expresă şi restrictivă cuprinsă la art. 73 alin. (3) din Constituţie, referitoare la domeniile în care se reglementează prin lege organică. Aşadar, de plano, nici nu ar fi fost justificată adoptarea acesteia ca lege organică. 93. Analizând în continuare dispoziţiile legii criticate, în ansamblul său, Curtea observă că aceasta reglementează, în esenţă, măsuri de descentralizare ale procesului decizional şi de management pentru diferite programe operaţionale derulate prin fondurile europene nerambursabile, prin implicarea directă şi efectivă, în anumite condiţii, a unor entităţi/structuri naţionale, regionale sau locale sau a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi măsuri pentru includerea unor programe naţionale la finanţare prin fonduri europene nerambursabile şi pregătirea unor portofolii de proiecte în acelaşi scop. Or, astfel de măsuri, aplicate în domeniile respective, nu se încadrează în domeniul legilor cu caracter organic. 94. Totodată, Curtea reţine că legea criticată, pe de o parte, face referire la Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România şi, pe de altă parte, modifică şi/sau completează Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice şi Legea nr. 99/2016 privind achiziţiile sectoriale, toate aceste acte normative fiind ele însele legi ordinare. 95. În acelaşi timp, aplicând criteriul material al normei de reglementare, Curtea constată că, prin conţinutul său juridic, şi anume stabilirea unei noi abateri disciplinare aplicabile judecătorilor, art. 58 din legea examinată conţine norme juridice cu caracter organic. Prin urmare, într-o procedură legislativă corectă, art. 58 ar fi trebuit inserat în corpul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (lege specială cu caracter organic) şi adoptat în concordanţă cu normele art. 73 alin. (3) lit. l),art. 75 alin. (1) şi art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa cum s-a arătat în cadrul analizei criticilor de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul a optat însă pentru o modalitate improprie de reglementare a acestei noi abateri disciplinare aplicabile judecătorilor, inserând-o într-o lege ordinară care, prin domeniul propriu de reglementare, nu are nicio legătură directă cu statutul judecătorilor şi procurorilor. 96. În aceste condiţii atipice de legiferare, în care o normă de domeniul legii organice este greşit plasată în corpul unui act normativ cu caracter ordinar, dar de al cărui domeniu specific de reglementare respectiva normă este complet străină, Curtea reţine, pe de o parte, că exclusiv dispoziţiile art. 58 ar fi trebuit adoptate în concordanţă cu prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, respectiv cu votul necesar adoptării legilor organice. Pe de altă parte, o singură normă cu caracter organic, a priori greşit inserată în corpul unui act normativ de nivel ordinar nu poate imprima/împrumuta întregului act normativ acelaşi caracter organic, pentru că, astfel, s-ar extinde în mod nepermis domeniul strict şi limitativ rezervat legilor organice de art. 73 alin. (3) din Constituţie. Cu alte cuvinte, dacă în mod greşit legiuitorul a încorporat într-o lege ordinară o normă cu caracter organic, nu se poate pretinde că întregul act normativ dobândeşte automat caracter organic. Soluţia corectă în această situaţie nefirească este eliminarea textului cu caracter organic, greşit inserat într-o lege ordinară, străină ca domeniu de reglementare, şi, eventual, amplasarea sa în corpul Legii nr. 303/2004, şi nu adoptarea întregului act în procedura specifică legilor organice, impusă de art. 76 alin. (1) din Constituţie. 97. Prin urmare, Curtea nu poate reţine neconstituţionalitatea extrinsecă, prin raportare la art. 73 alin. (3) lit. l) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, a întregului act normativ, ci doar neconstituţionalitatea prevederilor art. 58 din aceasta, deoarece numai acest text, prin conţinutul său normativ, ar fi impus adoptarea sa în conformitate cu prevederile constituţionale invocate. Domeniile de reglementare prin lege organică sunt strict prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie, iar faptul că o lege ordinară cuprinde în mod eronat şi accidental o normă juridică cu caracter organic - aşa cum este art. 58 din aceasta - nu poate duce la extinderea domeniilor strict prevăzute de art. 73 alin. (3) din Constituţie la întregul act normativ, fără încălcarea normei de referinţă menţionate. 98. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea le va examina, mai întâi, pe cele referitoare la prevederile art. 30 din legea supusă controlului, criticate deopotrivă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Guvern din perspectiva nesocotirii art. 1 alin. (5),art. 44 şi art. 53 din Constituţie. 99. Dispoziţiile art. 30 au următorul conţinut: "(1) La realizarea lucrărilor aferente proiectelor de infrastructură definite conform prevederilor prezentei legi, ocuparea temporară a terenurilor se poate face fără acordul proprietarului, în oricare dintre următoarele situaţii: a) în cazul în care nu se prezintă un titlu de proprietate valabil; b) în cazul în care nu sunt cunoscuţi proprietarii; c) în cazul în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială ori a succesorilor necunoscuţi; d) în cazul în care nu se ajunge la o înţelegere cu proprietarul. În aceste situaţii, acordul proprietarului se suplineşte prin declaraţia pe propria răspundere a iniţiatorului proiectului, care descrie imposibilitatea obţinerii acordului proprietarilor. (2) Ocuparea temporară a terenurilor proprietate privată şi a celor aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru care nu au fost emise documentele care fac dovada proprietăţii se face pe baza unei adeverinţe eliberate de către comisia locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate, aprobată de către primar, care confirmă această situaţie. (3) Pentru toate terenurile afectate de proiectele de infrastructură definite conform prevederilor prezentei legi, incluzând zona lucrărilor definitive, lucrărilor temporare, terenurile afectate de lucrările de relocare a utilităţilor, organizare de şantier, fără ca această enumerare să fie exhaustivă, exercitarea dreptului de superficie, uz şi servitute asupra imobilelor afectate se realizează de drept, fără a necesita obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi sau activităţi desfăşurate în legătură cu imobilele ce ar urma să fie afectate de lucrări cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare. (4) În situaţia în care documentele aferente exproprierii se află în procedură de aprobare, conform legii, pentru terenurile afectate de execuţia lucrărilor care fac obiectul proiectelor de infrastructură definite conform prevederilor prezentei legi, ai căror proprietari au fost identificaţi, până la adoptarea actelor privind exproprierea, se poate institui un drept de superficie pentru utilizarea terenurilor în cauză, în baza unei convenţii încheiate între beneficiarul investiţiei/implementator şi proprietari. Valoarea dreptului de superficie se stabileşte de comun acord între părţi, prin negociere, pe baza unei proceduri aprobate prin ordin al ministrului transporturilor, infrastructurii şi comunicaţiilor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Valoarea dreptului de superficie se suportă din bugetul de stat şi este cheltuială eligibilă în cadrul programelor operaţionale de unde are loc finanţarea proiectului de infrastructură." 100. Analizând dispoziţiile enunţate în raport cu criticile formulate, Curtea observă, în prealabil, că acestea sunt cuprinse în cap. IV - Măsuri pentru implementarea proiectelor cu finanţare din fonduri europene în vederea evitării riscului de dezangajare pentru perioada de programare 2014-2020. În esenţă, prin cele 13 articole ale sale, acest capitol cuprinde reglementări referitoare la modalitatea de estimare a valorii unor contracte de achiziţie în vederea realizării proiectelor de infrastructură, la realizarea achiziţiilor publice în acest sens, la implicarea unităţilor administrativ-teritoriale în derularea acestor proiecte şi categoriile de activităţi, drepturi şi obligaţii ce le revin, precum şi raporturile acestora cu ceilalţi actori implicaţi în realizarea respectivelor proiecte. În concret, în cuprinsul acestui capitol se face referire la realizarea proiectelor de infrastructură rutieră şi feroviară. 101. Curtea reţine că art. 30 are în vedere două ipoteze: a) ocuparea temporară a unor terenuri afectate de realizarea lucrărilor aferente proiectelor de infrastructură şi b) exercitarea de către iniţiatorul proiectului a unor drepturi asupra unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. 102. Ocuparea temporară (a) se realizează, conform art. 30 alin. (1) şi (2), în două modalităţi: (1) fără acordul proprietarului, exclusiv pe baza unei declaraţii pe propria răspundere a iniţiatorului proiectului, care descrie imposibilitatea obţinerii acordului proprietarului [alin. (1)] şi (2) pentru terenurile ce fac obiect al unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate, în curs de soluţionare la nivel local, pe baza unei adeverinţe eliberate de către comisia locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate, aprobată de primar [alin. (2)]. 103. Situaţiile care permit ocuparea temporară a terenului, fără acordul proprietarului, sunt limitativ prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1), astfel: a) în cazul în care nu se prezintă un titlu de proprietate valabil; b) în cazul în care nu sunt cunoscuţi proprietarii; c) în cazul în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială ori a succesorilor necunoscuţi; d) în cazul în care nu se ajunge la o înţelegere cu proprietarul. 104. În raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5),art. 44 şi art. 53 din Constituţie, Curtea consideră că aceste ipoteze legale, astfel cum sunt redactate, sunt apte să genereze dificultăţi de interpretare şi aplicare în practică, în special într-un mod arbitrar sau chiar abuziv, de natură a pune în pericol garanţiile de care se bucură nu doar dreptul de proprietate privată, dar şi dreptul la moştenire garantat de art. 46 din Constituţie, care, deşi nu este invocat expres în motivarea sesizării, are o legătură directă indisolubilă cu dreptul de proprietate privată. 105. Dreptul real de proprietate este acel drept complet care asigură, în plenitudinea sa, dreptul de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, acestea fiind atributele sale proprii (usus, fructus şi abusus) care, atunci când aparţin mai multor titulari şi sunt exercitate separat, dau naştere dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Potrivit titlului III din cartea a III-a a Codului civil, acestea sunt dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute. 106. Art. 44 din Constituţie garantează dreptul de proprietate, însă, nefiind un drept absolut, conţinutul şi limitele acestuia sunt stabilite de legiuitor. În acest sens, art. 555 din Codul civil arată că „(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. (2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.“ Cu referire la limitarea exercitării dreptului de proprietate privată, art. 556 din acelaşi cod prevede că „(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate“, iar „(3) Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.“ Aşadar, limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt cele legale (art. 602-625), cele convenţionale (art. 626-629) şi cele judiciare (art. 630). 107. Codul civil prevede, la art. 602 alin. (1) teza întâi, că legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate în interes public, art. 621 reglementează Dreptul de trecere pentru utilităţi, iar art. 622 prevede Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări. Cu privire la trecerea reţelelor edilitare, dispoziţiile civile prevăd dreptul proprietarului la plata unei despăgubiri juste, iar, dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă. În plus, dacă utilităţile sunt noi şi implică conducte şi canale subterane, clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la asigurarea dreptului de trecere. 108. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a arătat în mod constant că limitarea dreptului de proprietate, prin restrângerea unuia sau a mai multora dintre atributele sale, este permisă în anumite condiţii prevăzute de lege, însă aceasta trebuie să aibă loc cu o justă şi prealabilă despăgubire, în caz contrar fiind echivalentul unei exproprieri. Relevantă în acest sens este Decizia nr. 67 din 21 februarie 2017, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b)-d) şi art. 42 alin. (1) lit. b)-d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională. 109. Or, în sensul celor de mai sus, Curtea constată că despăgubirile cuvenite proprietarului pentru ocuparea temporară a terenului său (când este cunoscut) nu sunt prevăzute în mod expres la alin. (1) şi nici în cuprinsul celorlalte prevederi ale legii [a se vedea art. 23 alin. (9) şi (30) şi art. 24, care enumeră cheltuielile generate de implementarea proiectelor de infrastructură de transport rutier şi feroviar]. Dimpotrivă, alin. (3) al art. 30 precizează că pentru toate terenurile afectate atât de lucrările temporare, cât şi de cele definitive, exercitarea drepturilor de superficie, uz şi de servitute asupra imobilelor afectate se realizează de drept, fără a necesita obţinerea unui acord prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi, cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare. Aşadar, lipsa oricărei menţiuni referitoare la dreptul de despăgubire al proprietarului în cauză echivalează cu o expropriere forţată, contrară art. 44 alin. (3) din Constituţie. 110. De asemenea, dreptul de proprietate ajunge să fie pus în pericol prin chiar modalitatea de redactare defectuoasă, lacunară şi insuficient elaborată a prevederilor cuprinse la alin. (1) al art. 30. 111. În primul rând, deşi operează cu sintagma „ocupare temporară“, textul examinat nu o defineşte într-un sens riguros, deoarece nu stabileşte un moment final al perioadei provizorii în care un teren este „ocupat“ (de exemplu, recepţia lucrării), astfel încât proprietarul să poată avea un orizont de timp determinabil în ceea ce priveşte perioada în care proprietatea sa este obiectul unor restrângeri. Fiind vorba de executarea unor lucrări mari de interes public, etapizarea riguroasă a tuturor fazelor intermediare de execuţie şi încadrarea în termenele corespunzătoare prestabilite, precum şi data executării lucrării sunt elemente definitorii şi obligatorii încă de la momentul semnării contractului de execuţie. În condiţiile în care „ocuparea temporară“ implică în mod inevitabil afectarea, pentru o perioadă limitată de timp, a cel puţin unuia dintre atributele dreptului de proprietate, rezultă că lipsa în cuprinsul legii a unui termen de la care urmează să se ridice „ocuparea temporară“ a terenului poate duce, în practică, la abuzuri şi la afectarea nelimitată în timp a respectivului imobil, cu încălcarea gravă a art. 1 alin. (5) sub aspectul ocrotirii securităţii juridice, prin raportare la art. 44 din Constituţie. 112. O altă carenţă a alin. (1) constă în aceea că, spre deosebire de alin. (2), nu precizează în mod expres regimul juridic al terenurilor avute în vedere pentru ocuparea temporară. Deşi, printr-o interpretare logico-juridică şi sistematică a întregului articol 30, rezultă că este implicată exclusiv proprietatea privată, Curtea consideră că o atare menţiune era necesară pentru o rigoare sporită a textului în discuţie şi determinarea exactă a regimului juridic aplicabil. 113. De asemenea, situaţiile care duc la justificarea ocupării temporare a terenului fără acordul proprietarului sunt insuficient de clar determinate. Astfel, expresiile „în cazul în care nu se prezintă un titlu de proprietate valabil“ din art. 30 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, „în cazul în care nu sunt cunoscuţi proprietarii“, cuprinsă la art. 30 alin. (1) lit. b), deşi au caracter imperativ, categoric, nu conţin suficiente elemente definitorii, cum ar fi cine are competenţa de a stabili valabilitatea titlului, cine trebuie să prezinte acest titlu sau dacă şi ce fel de diligenţe/demersuri trebuie efectuate pentru cunoaşterea proprietarilor şi cum trebuie acestea demonstrate. Folosirea acestor expresii de tip impersonal (pronumele reflexiv „se“ ), dar categoric, care conduc, în final, la afectarea exercitării dreptului de proprietate, nu poate satisface garanţiile dreptului de proprietate, fiind imperativ ca limbajul utilizat de legiuitor să fie riguros şi judicios, ferit de echivoc şi interpretări diferite, arbitrare sau chiar abuzive. În acest sens, art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: "Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor" 114. Referitor la ipoteza prevăzută la art. 30 alin. (1) lit. c) din legea examinată, respectiv în cazul în care nu s-a deschis procedura succesorală notarială ori a succesorilor necunoscuţi, se constată că aceasta, prin modul insuficient de elaborare, afectează în mod substanţial dreptul la moştenire, garantat de art. 46 din Constituţie şi, implicit, dreptul de proprietate, consacrat de art. 44 din aceasta. 115. Astfel, Curtea reţine că dezbaterea succesiunii este, în lipsa oricărui termen prevăzut în acest sens de lege, o acţiune imprescriptibilă, iar procedura succesorală notarială se poate deschide, potrivit art. 103 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, „la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moştenirii.“ De la momentul deschiderii succesiunii (data decesului defunctului) curge termenul de decădere de un an pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală (art. 954 şi art. 1.103 din Codul civil). Succesibilii (persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-au exercitat încă dreptul de opţiune succesorală) pot accepta (expres, tacit sau forţat) moştenirea, sau pot, înăuntrul acestui termen, să renunţe. Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazului în care se aplică prezumţia relativă de renunţare (art. 1.112 din Codul civil) sau dacă susceptibilul nu şi-a exprimat opţiunea înăuntrul termenului redus de opţiune, stabilit de instanţă [art. 1.113 alin. (2) din Codul civil], iar declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege (art. 1.120 din Codul civil) şi se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, trebuie îndeplinită procedura somaţiei succesibililor (art. 1.137 din Codul civil). 116. Aşadar, ipoteza prevăzută la art. 30 alin. (1) lit. c), în contextul numeroaselor implicaţii pe care le are în materia dobândirii dreptului de proprietate prin moştenire şi a procedurii succesorale, şi în special în considerarea caracterului imprescriptibil al acţiunii de dezbatere a succesiunii, este de natură să afecteze acest drept în substanţa sa. Fără stabilirea în mod expres a obligaţiei respectării tuturor procedurilor prevăzute de lege în materia succesiunii şi a termenelor pe care aceasta le implică şi fără coroborarea cu legislaţia incidentă în vigoare se deschide calea unor abuzuri cu caracter de expropriere, care, inevitabil, vor naşte litigii între persoanele care pot avea vocaţia sau chiar calitatea de moştenitor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, beneficiarul lucrării. 117. În plus, legiuitorul nu reglementează demersurile, o procedură sau actele prin care iniţiatorul proiectului de infrastructură trebuie să probeze această condiţie, a nedeschiderii procedurii succesorale notariale sau a succesorilor necunoscuţi, ea fiind lăsată exclusiv la latitudinea iniţiatorului, care, pentru a ocupa temporar un teren, nu trebuie decât, printr-o declaraţie pe propria răspundere, să „descrie imposibilitatea obţinerii acordului proprietarilor.“ 118. Cât priveşte rigoarea exprimării şi a limbajului juridic, se observă că în cuprinsul Codului civil sau al altor acte normative incidente în materia succesiunii nu este utilizată expresia „procedura succesorilor necunoscuţi“. De altfel, aceasta redă un non-sens juridic, de vreme ce „succesor“ sau „moştenitor“ este persoana care a îndeplinit procedura succesorală, şi-a exprimat opţiunea şi a obţinut un certificat de moştenitor care atestă această calitate. În cazul persoanelor necunoscute, corectă este expresia „succesibili necunoscuţi“, acestea fiind, conform art. 1.100 alin. (2) din Codul civil, persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-au exercitat încă dreptul de opţiune succesorală, deci cele care au vocaţie la moştenire. 119. Pentru toate motivele indicate, Curtea constată că ipoteza reglementată la art. 30 alin. (1) lit. c) din legea criticată nu corespunde exigenţelor impuse de art. 1 alin. (5),art. 44 şi 46 din Constituţie. 120. În ce priveşte a patra ipoteză, cea cuprinsă la art. 30 alin. (1) lit. d) din legea supusă controlului de constituţionalitate, respectiv „în cazul în care nu se ajunge la o înţelegere cu proprietarul“, Curtea reţine că, prin modalitatea vagă de reglementare, aceasta este de natură să atingă dreptul de proprietate în substanţa sa, deoarece nu poate fi stabilită procedura prin care se ajunge la o astfel de înţelegere. Totodată, nu este clar ce semnificaţie are noţiunea de „înţelegere“, şi anume dacă aceasta are în vedere un acord privind valoarea unor despăgubiri, în condiţiile în care art. 30 nu prevede expres acordarea acestora pentru ocuparea temporară, ci numai varianta exproprierii, însă doar în ipoteza prevăzută la alin. (4) al articolului în discuţie. Lipsa de precizie şi previzibilitate a textului dă posibilitatea aplicării sale abuzive, de vreme ce imposibilitatea ajungerii la o înţelegere cu proprietarul se probează exclusiv prin declaraţia pe propria răspundere a iniţiatorului proiectului, care o descrie. Şi această ipoteză, la fel ca celelalte, fiind insuficient determinată prin anumite elemente sau condiţii esenţiale, clare, riguroase şi predictibile, poate da naştere, în practică, la numeroase abuzuri sau conflicte şi, în final, la litigii deduse controlului instanţei judecătoreşti. Or, legiuitorul are obligaţia de a elabora texte de lege care să ţină cont de întregul ansamblu legislativ în vigoare, să se integreze acestuia în mod armonios, să fie uşor de înţeles şi aplicat de către destinatarii săi şi organele competente, şi nu să fie apte ca, prin ele însele, să reprezinte de plano o potenţială sursă de interpretări abuzive sau contradictorii şi de litigii judiciare. 121. Alin. (2) al art. 30 stabileşte faptul că, pentru terenurile proprietate privată şi a celor aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, pentru care nu au fost încă emise documentele care fac dovada proprietăţii, ocuparea temporară a acestora se face pe baza unei adeverinţe eliberate de către comisia locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate, aprobată de către primar, având semnificaţia confirmării acestei situaţii. Practic, este vorba despre acele terenuri ce aparţin fondului disponibil (forestier sau agricol) al unităţii administrativ-teritoriale din care se poate face reconstituirea în natură a dreptului de proprietate şi despre persoanele care au demarat procedura reconstituirii dreptului de proprietate, notificarea acestora fiind înregistrată dar încă nesoluţionată de comisiile locale de specialitate. 122. Curtea constată ca fiind întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate, referitoare la insuficienta elaborare a acestor dispoziţii. Textul analizat nu are o redactare clară deoarece, având ca unic indiciu denumirea comisiei locale pentru reconstituirea dreptului de proprietate, competentă să elibereze adeverinţa de confirmare a prezumtivului titlu de proprietate, se poate deduce că sunt incidente Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, fără însă ca legiuitorul să fi indicat aceasta în mod expres. Or, pentru o cât mai clară înţelegere şi aplicare a textului, această precizare este necesară, având în vedere normele de drept substanţial şi procedural pe care cele două acte normative le conţin şi care trebuie respectate în consecinţă. 123. A doua ipoteză (b) cuprinsă în art. 30 se referă la exercitarea de către iniţiatorul proiectului a unor drepturi asupra unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate privată. Alin. (3) al art. 30 stabileşte că, pentru toate terenurile afectate în mod direct sau indirect de orice tip de lucrare efectuată pentru realizarea proiectelor de infrastructură de transport rutier şi feroviar, atât temporare cât şi definitive, exercitarea dreptului de superficie, de uz şi de servitute asupra imobilelor se face de drept, fără acordul prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi, doar în baza îndeplinirii procedurii de notificare. În continuare, alin. (4) porneşte de la premisa în care documentele aferente exproprierii se află în procedură de aprobare, conform legii, stabilind că în acest caz dreptul de superficie se va realiza în baza unei convenţii încheiate prin negociere între proprietar şi beneficiarul investiţiei/implementator, în baza unei proceduri ce urmează a fi aprobată prin ordin al ministrului transportului, infrastructurii şi comunicaţiilor, valoarea dreptului de superficie fiind suportată din bugetul de stat. Prin comparaţie cu alin. (3), care prevede exercitarea de drept a dreptului de superficie, de uz şi de servitute asupra imobilelor afectate de lucrări, fără acordul prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi, cu condiţia îndeplinirii procedurii de notificare, rezultă că alin. (4) vizează acele terenuri ce fac obiect al exproprierii, în privinţa cărora, până la eliberarea documentelor de aprobare, proprietarul şi beneficiarul lucrării negociază valoarea dreptului de superficie. 124. Analizând coroborat alin. (3) şi (4) ale art. 30, Curtea observă că nu se poate înţelege pe ce criterii se decide demararea procedurii de expropriere de la alin. (4), care, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţie, poate fi motivată doar de o cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, din moment ce alin. (3) are în vedere toate terenurile afectate de respectivul proiect de infrastructură, însă, în acest caz, dreptul de superficie, la fel ca dreptul de uz şi de servitute, se exercită de drept, fără nicio despăgubire, fără acordul proprietarului, fiind suficientă doar procedura de notificare. Or, este de reţinut, în acest context, că utilizarea cu titlu gratuit a acestor drepturi este specifică proprietăţii publice, şi nu proprietăţii private, guvernate de regulile Codului civil. În plus, este greu de înţeles motivulpentru care proprietarul de teren afectat, care se încadrează în ipoteza de la alin. (4), cu care statul, prin unitatea administrativteritorială, urmează să finalizeze procedura exproprierii şi deci, potrivit legii, primeşte o dreaptă şi prealabilă despăgubire, va putea primi despăgubiri (în baza convenţiei şi a valorii negociate de comun acord) şi pentru instituirea dreptului de superficie asupra aceluiaşi teren, în timp ce, potrivit alin. (3), alţi proprietari de terenuri afectate în aceeaşi măsură, dar care nu vor face obiectul exproprierii, nu vor primi nicio despăgubire, utilizarea dreptului de superficie, de uz şi de servitute asupra imobilelor afectate de lucrări realizându-se de drept, fără acordul prealabil al proprietarilor sau al altor titulari de drepturi, exclusiv pe baza notificării (nici măcar prealabile). Mai mult decât atât, alin. (4) utilizează expresia „se poate institui un drept de superficie“, deci o posibilitate executată aleatoriu, fără niciun criteriu stabilit de lege, dar care oferă şansa obţinerii unei despăgubiri. În atare condiţii, persoanele care se află în ipoteza alin. (3) sunt în mod evident supuse unei discriminări negative de tratament juridic, fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, prin comparaţie cu cele ce se încadrează în ipoteza prevăzută la alin. (4), în condiţiile în care ambele categorii au calitatea de proprietari sau titulari ai dreptului de superficie asupra unui teren afectat de lucrări de interes public. Vocaţia proprietarilor de terenuri afectate de a primi contravaloarea dreptului de superficie este aceeaşi, iar în lipsa oricărui alt criteriu stabilit de lege, tratamentul juridic prevăzut de alin. (3) şi (4) nu se justifică a fi diferit. Aşadar, cele două texte, prin redactarea insuficientă sub aspectul stabilirii unor criterii clare pentru interpretarea şi aplicarea lor unitară, creează premisele legale pentru încălcarea art. 16 alin. (1) şi a art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie. În sfârşit, Curtea constată că nici în acest caz legiuitorul nu face nicio referire la legislaţia în vigoare aplicabilă exproprierii (Codul civil sau Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare), făcând ca textul analizat să fie dificil de integrat cadrului legislativ incident materiei. 125. Sintetizând, Curtea reţine că întreg articolul 30 din legea supusă controlului de constituţionalitate este viciat atât sub aspect formal, al modului de redactare, cât şi substanţial, ca soluţii legislative preconizate, fiind contrar art. 1 alin. (5),art. 16, art. 44 alin. (1) şi alin. (2) teza întâi şi alin. (3) şi art. 46 din Legea fundamentală. De altfel, art. 30 este singura reglementare a legii care vizează raporturile juridice de drept patrimonial dintre proprietarii terenurilor afectate de lucrările de realizare a proiectelor de infrastructură şi iniţiatorul sau beneficiarul proiectului. Având în vedere atât domeniul de reglementare al legii criticate (unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene) - lege cu un caracter predominat administrativ şi care stabileşte raporturile juridice de natură administrativă şi contractuală în privinţa realizării unor lucrări de interes public -, cât şi complexitatea raporturilor juridice de drept patrimonial, specifice dreptului civil, şi care sunt insuficient reglementate în cadrul art. 30, Curtea arată că acestea din urmă ar fi trebuit să facă obiectul unei reglementări distincte, cu caracter special, care să stabilească în mod lipsit de orice echivoc toate elementele ce decurg din ocuparea temporară sau exproprierea terenurilor afectate de realizarea unor proiecte de infrastructură de interes local, judeţean sau naţional. Fiind vorba de dreptul de proprietate - principalul drept real patrimonial din catalogul drepturilor patrimoniale - garantat şi ocrotit prin Constituţie şi legile infraconstituţionale în vigoare, nu se poate admite restrângerea exercitării acestuia fără un cadru legal clar, predictibil şi coerent. 126. Criticile de neconstituţionalitate formulate de Guvern în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 853A/2020 sunt raportate punctual sau contextual la diferite prevederi din legea examinată sau la texte ale unui întreg capitol al acesteia, în funcţie de materia reglementată. În esenţă, sunt semnalate probleme de neconstituţionalitate a legii din perspectiva necorelării cu alte dispoziţii incidente domeniului administraţiei publice, cum ar fi cele din Codul administrativ, a respectării exigenţelor ce guvernează, conform art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală, dreptul de administrare asupra unui bun proprietate publică/privată a statului, a respectării principiului autonomiei locale proclamat de art. 120 din Constituţie, a regulilor privind descentralizarea (transfer de competenţe de la nivel central la nivel local) ce rezultă din art. 1 alin. (3) şi (5) al Constituţiei şi, în general, din perspectiva manierei defectuoase de redactare şi a tehnicii legislative neconcordante cu principiul legalităţii în componenta sa privind claritatea, precizia şi predictibilitatea normei juridice. 127. De asemenea, la fel ca şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Guvernul critică dispoziţiile art. 30 sub aspectul neclarităţii acestora şi al afectării dreptului de proprietate privată, precum şi pe cele ale art. 58, cu referire la lipsa solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, critici ce nu vor mai fi examinate, fiind valabile aceleaşi argumente prezentate în precedent în sensul neconstituţionalităţii acestora, critici de neconstituţionalitate la care Curtea a răspuns în paragrafele anterioare. 128. O primă critică de neconstituţionalitate se referă la prevederile cuprinse la cap. II din lege, care, în opinia Guvernului, prezintă vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind necesară reanalizarea şi reconfigurarea soluţiilor legislative propuse. Aceasta deoarece Agenţiile de Dezvoltare Regionale, fiind organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică şi care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale, nu pot acţiona în regim de putere publică pentru a-şi îndeplini toate obligaţiile stabilite de legea criticată, cum ar fi atribuţiile de verificare şi control sau de avizare prealabilă, fiind indicate, în acest sens, art. 9 alin. (10) şi art. 18 alin. (8) din legea criticată. 129. În sensul acestor critici, Curtea reţine că prin Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România au fost create 8 regiuni de dezvoltare, în acord cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională. Potrivit dispoziţiilor acestei legi, structurile naţionale pentru dezvoltare regională sunt Consiliul naţional pentru dezvoltare regională (structura naţională de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională), condus de un preşedinte şi compus din preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor pentru dezvoltare regională şi, la paritate cu numărul acestora, reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi prin hotărâre a Guvernului, inclusiv preşedintele (art. 11). Structurile teritoriale pentru dezvoltarea regională, prevăzute la art. 7 din lege, sunt consiliul pentru dezvoltare regională (organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională) şi agenţiile de dezvoltare regională (organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale). Atribuţiile principale ale agenţiei de dezvoltare regională (ADR, în continuare) sunt enumerate la art. 9 lit. a)-v) din această lege. 130. Potrivit dispoziţiilor cap. II din legea supusă controlului de constituţionalitate, intitulat Măsuri pentru asigurarea descentralizării procesului decizional al fondurilor europene, la nivel regional, ADR va îndeplini funcţia de Autoritate de Management (AM) pentru Programele operaţionale de Dezvoltare Regională (denumite în continuare programe operaţionale regionale), calitate în care va asigura toate funcţiileprevăzute de regulamentele europene, inclusiv funcţia de plată către beneficiari pentru fondurile publice aferente proiectelor implementate în cadrul programelor de dezvoltare regională conform reglementărilor legale aplicabile perioadei de programare 2021-2027 (art. 3). La rândul lor, acestea (AM) pot delega gestionarea unor funcţii şi/sau părţi ale programelor operaţionale regionale unor Organisme Intermediare (OI) pentru exercitarea unor funcţii sau implementarea unor proiecte de investiţii teritoriale integrate (art. 4), dar rămân în continuare responsabile pentru implementarea programelor operaţionale regionale. 131. Legea examinată atribuie AM (respectiv ADR) trei categorii de atribuţii, referitoare la: (a) gestionarea programelor operaţionale regionale, (b) selectarea operaţiunilor finanţate din fonduri europene şi (c) gestiunea financiară şi controlul programelor operaţionale regionale. Pentru exercitarea funcţiei de plată, AM încheie acorduri de finanţare cu Ministerul Finanţelor Publice, prin Autoritatea de certificare şi plată, ministrul de resort având calitatea de ordonator principal de credite (art. 5 şi următoarele). Totodată, se prevede ca la nivelul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei să funcţioneze o structură de specialitate care să asigure coordonarea unitară a AM de la nivelul programelor operaţionale regionale 2021-2027 (art. 15). 132. Comparând atribuţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 315/2004 pentru ADR cu cele cuprinse în prezenta lege, Curtea reţine că acestea din urmă sunt configurate în considerarea calităţii lor de Autoritate de management în domeniul programelor operaţionale regionale şi reprezintă una dintre modalităţile de materializare a intenţiei de descentralizare a procesului decizional al fondurilor europene, la nivel regional. Este firesc ca, în acest proces de descentralizare, atribuţiile preluate la nivel regional să aibă un caracter pragmatic mult mai pronunţat, astfel încât ADR să exercite direct sau prin delegare, după caz, o serie de atribuţii specifice gestionării şi implementării fondurilor europene, cum ar fi atribuţii de asistenţă tehnică, de gestionare a programelor operaţionale regionale, de selectare a operaţiunilor finanţate din fonduri europene, de verificare şi control financiar al acestora şi, în final, de plată. 133. În ceea ce priveşte deţinerea funcţiei de Autoritate de management, cadrul normativ european aplicabil este configurat de Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului, act juridic european care dispune la art. 123 alin. (1) că „Fiecare stat membru desemnează drept autoritate de management, pentru fiecare program operaţional, o autoritate publică naţională, regională sau locală sau un organism public naţional, regional sau local sau un organism privat. Aceeaşi autoritate de management poate fi desemnată pentru mai multe programe operaţionale.“, iar la alin. (3) că „Statul membru poate desemna pentru un program operaţional o autoritate de management, care este o autoritate publică sau un organism public, pentru a exercita, în plus, funcţiile autorităţii de certificare.“ Totodată, alin. (2) al aceluiaşi art. 123 prevede că „(2) Statele membre desemnează drept autoritate de certificare, pentru fiecare program operaţional, o autoritate publică naţională, regională sau locală sau un organism public naţional, regional sau local, fără a aduce atingere alineatului (3). Aceeaşi autoritate de certificare poate fi desemnată pentru mai multe programe operaţionale.“ Art. 36 alin. (3) din acelaşi Regulament arată că „Statul membru sau autoritatea de management poate desemna unul sau mai multe organisme intermediare, inclusiv autorităţi locale, organisme de dezvoltare regională sau organizaţii neguvernamentale, care să gestioneze şi să implementeze o ITI în conformitate cu normele specifice fiecărui fond.“ 134. Concluzia nu poate fi alta decât aceea că, în baza acestui regulament şi a Legii nr. 315/2004, agenţiile de dezvoltare regională deţin, în prezent, funcţia de Organisme intermediare, iar Autoritatea de management este exercitată de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei. 135. Curtea consideră că legea examinată, prevăzând transferul unor atribuţii specifice Autorităţii de management cu o treaptă mai jos, din direcţia centru spre local, adică de la ministerul de resort către agenţiile de dezvoltare regională, cu posibilitatea delegării de către acestea din urmă a unor funcţii către Organisme intermediare, nu este de natură să vină în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în sensul necorelării cu dispoziţiile Legii nr. 315/2004 sau cu cele ale Codului administrativ, ci, dimpotrivă, este astfel configurată spre a fi aptă să realizeze într-un mod eficient scopul legii, respectiv descentralizarea procesului decizional al fondurilor europene. 136. Astfel, spre deosebire de afirmaţiile Guvernului, deşi ADR-urile sunt organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, acestea nu sunt înfiinţate în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, ca orice altă entitate de acest tip, ci prin lege, respectiv Legea nr. 315/2004, fiindu-le astfel fixate atribuţiile, structura şi raporturile de subordonare faţă de structurile superioare regionale sau naţionale. Funcţionând în domeniul dezvoltării regionale, acestea se pot încadra în ipoteza cuprinsă la art. 370 alin. (3) lit. h) din Codul administrativ, atât timp cât activităţile de control şi verificare desfăşurate potrivit legii se pot încadra în categoria altor „activităţi cu caracter special care privesc exercitarea autorităţii publice în domenii de competenţă exclusivă a statului, în temeiul şi în executarea legilor şi a celorlalte acte normative“. Aşadar, Curtea constată că soluţiile legislative cuprinse la cap. II, care au constituit obiect al criticilor de neconstituţionalitate formulate de Guvern, nu intră în conflict cu norma constituţională invocată, respectiv art. 1 alin. (5). 137. A doua critică de neconstituţionalitate vizează dreptul de administrare asupra unor terenuri proprietate publică/privată a statului pe care unele structuri teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară (C.N.A.I.R. sau C.N.C.F. C.F.R.), unităţile administrativ-teritoriale sau asociaţii de dezvoltare intracomunitară îl dobândesc în temeiul unor dispoziţii din legea criticată [art. 17 alin. (20) şi (21), art. 23 alin. (23) şi (24) sau altele, neindicate în mod expres], fără a fi entităţi cu personalitate juridică şi fără a se încadra în ipoteza art. 136 alin. (4) din Constituţie, în sensul de „regii autonome ori instituţii publice“. În plus, se afirmă că nu este urmată jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a arătat că dreptul de administrare presupune constituirea acestuia prin acte juridice de drept administrativ, în cadrul unor raporturi de subordonare (Decizia nr. 1/2014, paragraful 195). 138. Examinând textele legii criticate, Curtea reţine că art. 17 alin. (20) din aceasta prevede exercitarea temporară a dreptului de administrare, în condiţiile legii, de către structurile teritoriale ale C.N.A.I.R. sau C.N.C.F. C.F.R., denumite Direcţii Regionale de Drumuri şi Poduri (D.R.D.P.) şi, respectiv, Direcţii Regionale de Căi Ferate (D.R.C.F.R.), asupra terenurilor proprietate publică/privată a statului pe care se implementează proiectul de infrastructură rutieră sau feroviară, pe perioada implementării şi până la data încheierii protocolului de predare-primire. Dreptul de administrare este consemnat în protocolul de implementare şi în protocolul de predare-primire, acestea fiind actele juridice în baza cărora structurile teritoriale îl exercită. Protocolul de implementare se încheie între administratorul infrastructurii rutiere/feroviare, respectiv C.N.A.I.R./C.N.C.F. C.F.R. şi structurile teritoriale ale acestuia, respectiv direcţiile regionale de drumuri şi poduri (D.R.D.P.)/direcţiile regionale de căi ferate (D.R.C.F.R.) [art. 17 alin. (22)] şi se aprobă în prealabil de către Consiliul de Administraţie al C.N.A.I.R./C.N.C.F. C.F.R. [art. 17 alin. (10)] şi îndeplineşte, potrivit legii criticate, funcţia de document justificativ pentru înregistrarea de către structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară, în evidenţa financiar-contabilă proprie, a cheltuielilor generate de implementarea proiectelor de infrastructură rutieră/feroviară. 139. Odată cu încheierea procesului-verbal de recepţie la finalizarea implementării ultimului contract de lucrări din cadrul proiectului de infrastructură de către structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară, încetează protocolul de implementare, iar investiţia publică realizată trece în administrarea administratorului de drept al infrastructurii rutiere/feroviare, conform legii, pe bază de protocol de predare-primire [art. 17 alin. (11)]. Acesta din urmă se încheie în termen de 30 de zile de la data aprobării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor pentru ultimul contract, iar începând cu data încheierii sale, administratorul de drumuri/infrastructură feroviară se subrogă în drepturi şi obligaţii structurii teritoriale a administratorului de infrastructură rutieră/feroviară [art. 17 alin. (12)]. Protocolul de predare-primire se încheie între structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară, în calitate de predător, şi administratorul infrastructurii rutiere/feroviare, în calitate de primitor, şi îndeplineşte funcţia de document justificativ pentru preluarea în evidenţele financiar-contabile a valorii proiectului, precum şi pentru preluarea în vederea administrării şi executării lucrărilor de întreţinere şi mentenanţă prevăzute de normele tehnice în vigoare [art. 17 alin. (23)]. 140. Prevederile legale la care s-a făcut mai sus referire reglementează procedura prin care operează descentralizarea în materia implementării de proiecte de infrastructură rutieră/feroviară, în sensul în care administratorul de drept al infrastructurii rutiere/feroviare, şi anume C.N.A.I.R. sau C.N.C.F. C.F.R. transferă, cu titlu temporar, drepturile şi obligaţiile sale către structurile teritoriale - Direcţiile Regionale de Drumuri şi Poduri (D.R.D.P.)/Direcţiile Regionale de Căi Ferate (D.R.C.F.R.) -, acestea din urmă fiind responsabile de implementarea respectivului proiect de infrastructură. 141. În ceea ce priveşte C.N.A.I.R., aceasta a fost reorganizată prin efectul juridic al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2016 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. şi înfiinţarea Companiei Naţionale de Investiţii Rutiere - S.A., precum şi modificarea şi completarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 28 septembrie 2016), astfel: « (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., înfiinţată potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România“, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004, cu modificările şi completările ulterioare, este supusă reorganizării prin: a) schimbarea denumirii companiei; b) modificarea obiectului de activitate; c) modificarea mecanismului financiar de funcţionare a companiei; d) transferul unor proiecte de infrastructură de transport rutier în implementare către compania de investiţii rutiere nouînfiinţată; e) alte măsuri prevăzute.» Prin urmare, fosta Regie Autonomă „Administraţia Naţională a Drumurilor din România“ a devenit, sub efectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., C.N.A.D.N.R., iar aceasta din urmă a devenit, ulterior reorganizării din 2016, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere - S.A. - C.N.A.I.R., aceasta fiind o societate pe acţiuni cu capital integral sau majoritar de stat, înfiinţată în acord cu prevederile Legii societăţilor nr. 31/1990, cu personalitate juridică, de interes strategic naţional, organizată şi care funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară distinctă. Obiectul său principal de activitate constă, în esenţă, în „întreţinerea, repararea, administrarea şi exploatarea autostrăzilor, drumurilor expres, drumurilor naţionale, variantelor ocolitoare, precum şi a altor elemente de infrastructură rutieră definite conform legii, în scopul desfăşurării traficului rutier în condiţii de siguranţă a circulaţiei.“ (art. 2 pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2016). În ce priveşte structura organizatorică a C.N.A.I.R., aceasta cuprinde 7 subunităţi denumite direcţii regionale de drumuri şi poduri şi un centru de studii şi cercetare, fără personalitate juridică [art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 47/2004]. 142. În ceea ce priveşte C.N.C.F.-C.F.R., aceasta a luat fiinţă în temeiul art. 47 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 834 din 9 septembrie 2004), care prevede că: „(1) Societatea Naţională a Căilor Ferate Române se reorganizează, prin divizare, într-o companie naţională, în societăţi naţionale şi societăţi comerciale, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, după cum urmează: a) Compania Naţională de Căi Ferate - „C.F.R.“, cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate administrarea infrastructurii feroviare şi a patrimoniului auxiliar feroviar.“ Potrivit art. 49 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, compania naţională, societăţile naţionale şi societăţile comerciale prevăzute la art. 47 se organizează şi funcţionează sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor, prin hotărâre a Guvernului, care va stabili forma juridică, atribuţiile şi patrimoniul acestora. Capitalul social iniţial al companiei naţionale, al societăţilor naţionale şi al societăţilor comerciale, rezultate din reorganizare, este subscris şi vărsat integral de statul român, la data înfiinţării acestora [art. 52 alin. (2)]. Statul român are calitatea de acţionar unic şi îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor [art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române]. 143. Art. 136 alin. (4) din Constituţie, invocat în motivarea criticii de neconstituţionalitate, prevede că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică“. 144. Examinând conţinutul textelor indicate din legea criticată, Curtea observă că acestea reglementează, practic, o delegare a dreptului de administrare, care, de drept, aparţine C.N.A.I.R./C.N.C.F. C.F.R., către structuri aflate în subordinea acestor companii naţionale - foste regii autonome, dar care au în continuare capital integral sau majoritar de stat - pe o perioadă limitată de timp, determinată de durata implementării proiectului de infrastructură în cauză. Această soluţie legislativă se circumscrie conceptului de descentralizare a procesului decizional al fondurilor europene şi de management al implementării proiectelor de infrastructură şi reprezintă, totodată, soluţia practică pentru ca entităţile regionale, care cunosc cel mai bine şi în mod direct realitatea şi necesităţile zonale, să se poată implica concret în implementarea respectivelor proiecte de infrastructură. 145. Este de observat, totodată, că terenurile în privinţa cărora structurile teritoriale exercită temporar dreptul de administrare au nu doar regimul juridic al proprietăţii publice, ci pot fi, în egală măsură, şi terenuri proprietate privată a statului. Prin urmare, prevederile art. 136 alin. (4) din Legea fundamentală sunt incidente numai în măsura în care sunt implicate terenurile proprietate publică. 146. Curtea apreciază că acest nou mecanism instituit de legea aflată în control de constituţionalitate, de transfer temporar al dreptului de administrare asupra proprietăţii publice, nu este de natură să contravină prevederilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, având în vedere că structurile teritoriale nu fac altceva decât să exercite temporar şi sub autoritatea administratorului de infrastructură rutieră/feroviară dreptul de administrare ce aparţine de drept acestuia din urmă, pe baza unui act juridic denumit protocol de implementare, încheiat între cele două părţi în acest scop. Curtea consideră că sintagma „regii autonome şi instituţii publice“ din cuprinsul art. 136 alin. (4) din Constituţie nu poate fi interpretată exclusiv literal, ad litteram, în special în contextul evoluţiilor vieţii socio-economice ulterioare anului 2003 - anul revizuirii Constituţiei (în acest sens relevant fiind, de exemplu, că multe dintre fostele regii autonome au fost reorganizate şi au devenit companii naţionale), ci trebuie avut în vedere spiritul legii, respectiv intenţia constituantului, aceea ca dreptul de administrare asupra proprietăţii publice să aparţină unei entităţi statale sau asupra căreia statul să poată deţină controlul. 147. Or, legea examinată respectă scopul avut în vedere de legiuitorul constituant, de vreme ce structurile teritoriale, deşi nu au proprie personalitate juridică, sunt reprezentante regionale ale celor două companii naţionale în domeniul administrării infrastructurii rutiere şi feroviare, astfel că nu s-ar putea vorbi despre o veritabilă înstrăinare a dreptului de administrare către un subiect de drept distinct de structurile statale şi fără vocaţie în acest sens. 148. În ce priveşte actul formal prin care dreptul de administrare se transferă cu titlu temporar, acesta este intitulat generic „act juridic“, fără a fi determinată natura (administrativă sau civilă) a protocolului de implementare, respectiv a protocolului de predare-primire, care marchează delegarea, respectiv încetarea delegării dreptului de administrare. Cu toate acestea, dat fiind statutul părţilor care încheie aceste acte juridice, şi anume companiile naţionale de infrastructură rutieră/feroviară, pe de o parte, şi structurile sale teritoriale, pe de altă parte, natura juridică a acestor acte juridice nu poate fi decât una administrativă. 149. Totodată, spre deosebire de situaţia examinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1/2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică, în cauza de faţă nu se pune în discuţie un transfer interdomenial al bunurilor proprietate publică, urmate de un transfer corespunzător al dreptului de administrare, ci numai de o delegare a dreptului de administrare asupra unor terenuri care pot aparţine atât proprietăţii publice, cât şi celei private a statului. Aşadar, în cazul de faţă, proprietatea publică nu poate fi afectată în substanţa sa prin exercitarea temporară a unui drept de administrare de către subunităţi ale companiilor naţionale de profil, în scopul exclusiv al implementării lucrărilor de infrastructură rutieră şi feroviară, lucrări care, la rândul lor, sunt de interes public - naţional, regional, judeţean sau local. 150. În cazul reglementării de faţă ne aflăm într-o ipoteză legislativă nouă, atipică, determinată de necesitatea şi utilitatea practică a descentralizării în domeniul utilizării fondurilor europene. Având în vedere cele mai sus expuse, soluţia juridică identificată de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit este una adecvată şi proporţională, fără a intra în conflict cu norma constituţională invocată, respectiv art. 136 alin. (4) din Constituţie, şi nici cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. 151. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ce priveşte criticile de aceeaşi natură formulate faţă de aceeaşi soluţie legislativă de principiu, cea a exercitării dreptului de administrare de către unităţile administrativ-teritoriale sau asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, prevăzută la art. 23 alin. (23) şi (24) din lege. 152. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale din regiunile mai puţin dezvoltate pot prelua, în calitate de implementator, de la C.N.A.I.R., în calitate de titular al dreptului de implementare, pe bază de protocol de implementare, proiecte de infrastructură de transport rutier de natura variantelor ocolitoare, drumurilor de legătură la drumurile naţionale etc., în vederea implementării, scop în care pot forma asociaţii de dezvoltare intercomunitare (A.D.I.) [art. 23 alin. (1), (2) şi (12)], vor primi finanţare corespunzătoare de la bugetul de stat şi vor exercita o serie de atribuţii, reglementate de alin. (7) al art. 23. Protocolul de implementare se aprobă în prealabil de către Consiliul de Administraţie al C.N.A.I.R., precum şi de către consiliul local sau judeţean, după caz, sau de structurile de conducere ale A.D.I. [art. 23 alin. (13)], iar autoritatea publică locală răspunde de implementarea proiectului de infrastructură rutieră pe toată durata protocolului de implementare [art. 23 alin. (16)]. Similar soluţiei juridice prevăzute la art. 17 alin. (20) şi (21), pe durata de acţiune a protocolului de implementare şi în baza acestuia, unităţile administrativ-teritoriale/asociaţiile de dezvoltare intercomunitară au dreptul de administrare asupra terenurilor proprietate publică/privată a statului, acesta încetând la data încheierii protocolului de predare-primire. 153. Curtea reţine că, potrivit art. 96 şi următoarele din Codul administrativ, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, acestea identificându-se prin comune, oraşe, municipii şi judeţe. Autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive, iar pentru judeţe, consiliul judeţean ca autoritate deliberativă şi preşedintele consiliului judeţean, care reprezintă autoritatea executivă la nivelul judeţului. Aşadar, unităţile administrativ-teritoriale sau asociaţiile de dezvoltare intercomunitară, după caz, au calitatea de instituţii publice, fiind conduse de organe ale autorităţii administraţiei publice locale, astfel că exercitarea temporară de către acestea a dreptului de administrare asupra terenurilor proprietate publică a statului nu poate fi contrară concepţiei ce guvernează norma instituită de legiuitorul constituant la art. 136 alin. (4). 154. A treia critică de neconstituţionalitate vizează, în esenţă, încălcarea principiului autonomiei locale, prevăzut de art. 120 din Constituţie, apreciindu-se că implementarea unor proiecte de infrastructură rutieră de către autorităţile administraţiei publice locale nu se circumscrie capacităţii de folosinţă a unităţii administrativ-teritoriale, aceasta din urmă neputând fi depăşită de competenţa materială a autorităţilor publice locale. Este indicată în acest sens Decizia nr. 1/2014, paragrafele 159 şi 160, prin care Curtea Constituţională a arătat că descentralizarea trebuie să se circumscrie unui transfer de competenţă administrativă, dublat cu unul de bunuri, precum şi de un transfer de competenţă financiară. 155. Curtea constată că aceste critici de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. Unitatea administrativ-teritorială nu este obligată, prin efectul legii examinate, să îşi asume responsabilitatea implementării proiectelor de infrastructură rutieră, ci aceasta derivă în urma încheierii unui protocol (deci a unui acord de voinţă) de implementare, aprobat în prealabil de către Consiliul de Administraţie al C.N.A.I.R., precum şi de către consiliul local sau judeţean, după caz, sau de structurile de conducere ale A.D.I. Doar în urma realizării unui astfel de acord de voinţă, unitatea administrativ-teritorială/A.D.I. îşi angajează răspunderea, însă limitat la anumite operaţiuni necesare implementării proiectului de infrastructură, întreaga responsabilitate pentru realizarea proiectului revenind, în general, administratorului de infrastructură, respectiv C.N.A.I.R. Mai mult, nu este vorba despre orice proiect de infrastructură rutieră, ci doar acelea care se vor regăsi pe lista proiectelor de infrastructură aprobate prin ordinul ministrului transporturilor, infrastructurii şi comunicaţiilor, cu avizul Ministerului Fondurilor Europene [art. 23 alin. (3)]. Contrar a ceea ce se afirmă în sesizarea de neconstituţionalitate, soluţia legislativă de descentralizare, prin care unităţile administrativ-teritoriale preiau sarcina implementării proiectelor de infrastructură rutieră pentru anumite drumuri de interes local/zonal, pare mai degrabă o soluţie salvatoare, care ajută unităţile administrativ-teritoriale, în special pe cele mai puţin dezvoltate, expres menţionate în cuprinsul art. 23 şi 24 din legea examinată, să se implice direct şi să urmărească îndeaproape realizarea intereselor reale ale comunităţii locale. Astfel, în funcţie de calificarea unui proiect de infrastructură ca fiind de interes local/judeţean, fiecare unitate administrativ-teritorială are posibilitatea, şi nu obligaţia de a se implica direct în respectivele lucrări publice, prin încheierea unui protocol de implementare. 156. În ceea ce priveşte baza materială şi financiară sau resursa umană necesare implementării unui proiect de infrastructură rutieră, legea criticată cuprinde reglementări referitoare la asigurarea finanţării din bugetul de stat [art. 23 alin. (9)], precum şi orice alte categorii de cheltuieli necesare implementării proiectelor de infrastructură de transport [alin. (9) lit. m)]. De asemenea, art. 26 prevede posibilitatea angajării de experţi pentru implementarea proiectelor de infrastructură, printre care şi experţi tehnici, iar cheltuielile cu experţii angajaţi pe perioadă determinată sunt cheltuieli eligibile în cadrul Programelor Operaţionale din care face parte proiectul pentru care s-a organizat procedura de achiziţie sau, după caz, în cadrul Programului Operaţional Asistenţă Tehnică. 157. În concluzie, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a principiului autonomiei locale reglementat de art. 120 din Constituţie, legea criticată reprezentând, mai degrabă, o punere în operă a acestuia, având în vedere că principiile de bază ale administraţiei publice locale, menţionate expres în alin. (1) al normei fundamentale invocate sunt principiile descentralizării, al autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor publice. În acest sens este de observat art. 2 din lege, potrivit căruia, la elaborarea legii examinate, legiuitorul a avut în vedere: a) principiul utilizării eficiente a fondurilor europene; b) principiul descentralizării procesului decizional; c) principiul simplificării procedurale şi d) principiul debirocratizării instituţionale. 158. Criticile de neconstituţionalitate formulate de Guvern vizează, de asemenea, diverse deficienţe de tehnică legislativă, fie în sensul unor reglementări neclare, neriguroase sau impredictibile, fie cu privire la necorelarea şi lipsa de coerenţă cu restul fondului legislaţiei incidente în materie. În acest sens, sunt aduse exemple de sintagme cu un conţinut neclar, şi anume: „orice alte măsuri“ - art. 15 alin. (1) lit. h); „anumite funcţii şi/sau tipuri de operaţiuni“ - art. 16 alin. (1); „orice alte condiţii necesare“ - art. 16 alin. (5) lit. f); „pot înfiinţa“ - art. 17 alin. (4); „orice alte categorii de activităţi“ - art. 17 alin. (7) lit. i); „alte categorii de informaţii necesare“ - art. 17 alin. (9) lit. k); „orice alte categorii de cheltuieli necesare“ - art. 17 alin. (24); „convenţiile vizate de art. 31, prin raportare la dispoziţiile din legile speciale referitoare la obţinerea acestor avize.“ 159. Referitor la principiul calităţii legii, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa că legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - claritate, precizie şi previzibilitate. Normele juridice trebuie să aibă o redactare clară şi predictibilă, astfel încât cetăţeanul să îşi poată adapta conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 160. Curtea a mai reţinut, având în vedere principiul generalităţii legilor, că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 161. Aşadar, deşi i se impune condiţia preciziei, un text normativ trebuie să răspundă, în acelaşi timp, cerinţei de generalitate, supleţe şi flexibilitate, astfel încât să fie apt să încadreze în ipoteza sa normativă o varietate de situaţii de fapt conexe ce pot apărea în practică, dar care nu au fost în mod expres prevăzute. Totodată, nu ar fi de dorit ca, pentru fiecare situaţie de fapt nouă, dar aflată în strânsă conexiune cu domeniul deja reglementat, să fie nevoie de o nouă intervenţie legislativă. Caracterul rigid al normei juridice răspunde necesităţii de asigurare a stabilităţii raporturilor juridice, însă nu poate să afecteze caracterul său de generalitate, care impune în egală măsură legiuitorului un mod de redactare flexibil a normei juridice. Aşa fiind, Curtea a precizat, de exemplu prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, paragrafele 47 şi 48, că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. 162. Faţă de cele de mai sus, Curtea observă că, într-adevăr, sintagmele indicate de autorul sesizării nu corespund întru totul standardelor de calitate a legii, în sensul că, prin gradul mare de generalizare, poate fi afectat caracterul previzibil al normei juridice. Cu toate acestea, în opera de interpretare a respectivelor sintagme nu este permis să se facă abstracţie de ansamblul normativ al întregii legi, de domeniul de reglementare vizat, precum şi de destinatarii acesteia. 163. Legea examinată reglementează măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene, iar aceste măsuri au în vedere atât perioada de programare în curs, 2014-2020, cât şi pe cea viitoare, 2021-2027. Totodată, legea se adresează, în exclusivitate, persoanelor juridice - subiecte de drept public sau privat - implicate, prin natura atribuţiilor lor sau a obiectului de activitate, în proceduri specifice derulării programelor de dezvoltare de interes naţional, regional, judeţean sau local, finanţate din fonduri europene, şi nu direct cetăţenilor. Or, având în vedere obiectul de reglementare, pe de o parte, destinatarii legii, pe de altă parte, dar şi acţiunea sa în timp (până în 2027), este firesc ca legiuitorul să includă anumite exprimări/sintagme cu caracter general, care să ofere celor competenţi posibilitatea unei anumite marje de apreciere, de estimare sau de adaptare cazuistică. De pildă, este firesc ca, în atingerea scopului legii, să fie incluse referiri cu caracter generic la cheltuielile, măsurile necesare ori alte condiţii, situaţii, acţiuni sau activităţi ce pot apărea în practică, conexe celor enumerate în mod expres şi care sunt necesare în opera de interpretare şi aplicare concretă a legii. Aşadar, înţelegerea unui text normativ depinde în mod obligatoriu de interpretarea sistematică, coroborată a tuturor normelor cuprinse într-un act normativ, precum şi a legislaţiei incidente materiei, dar şi de interpretarea cu bună-credinţă, în sensul pozitiv al producerii de efecte juridice urmărite de legiuitor, şi nu în sensul blocării realizării scopului legii (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 363 din 28 mai 2019, paragraful 28). 164. În ce priveşte expresia „pot înfiinţa“ din cuprinsul art. 17 alin. (4), Curtea observă că aceasta se referă la posibilitatea constituirii de unităţi comune de implementare a proiectelor de infrastructură de transport rutier/feroviar cu finanţare din fonduri nerambursabile europene, de către administratorul de infrastructură rutieră C.N.A.I.R./administratorul de infrastructură feroviară C.N.C.F. C.F.R. şi autorităţile publice locale interesate. Norma în discuţie nici nu putea avea caracter imperativ, ci doar dispozitiv, deoarece, în virtutea respectării principiului autonomiei locale impus de art. 120 din Constituţie, legiuitorul nu poate impune autorităţilor administraţiei publice locale să constituie o anumită formă de asociere cu o altă entitate. 165. Guvernul sesizează şi în privinţa necorelării art. 20 alin. (2) din lege, potrivit căruia „creanţele rezultate din drepturile executanţilor de lucrări, prestatorilor de servicii, furnizorilor de bunuri, furnizorilor de materiale, subcontractorilor, cesionate potrivit alin. (1), pot face obiectul unor garanţii mobiliare pentru înscrierea de ipotecă conform legii. În această situaţie, contractele de achiziţie publică trebuie să prevadă datele de identificare ale subcontractanţilor/prestatorilor de servicii/furnizorilor de materiale, precum şi orice alte date necesare pentru înscrierea de ipotecă în sistemul de garanţii mobiliare pentru obţinerea de credite bancare în scopul implementării“, cu cele cuprinse la art. 2.387 şi următoarele din Codul civil, referitoare la ipoteca imobiliară. Curtea consideră că nu ne aflăm în faţa unei contradicţii in terminis, din moment ce, cu referire la modalitatea de înscriere a ipotecii mobiliare, textul indicat face trimitere expresă la prevederile legale - „conform legii“ -, deci, implicit, în acord cu normele Codului civil - dreptul comun în materie. 166. Guvernul mai reclamă şi o necorelare între prevederile art. 31 din legea examinată, referitoare la convenţiile pe care autorităţile publice centrale/locale, precum şi operatorii de utilităţi enumeraţi în cuprinsul normei indicate sunt obligaţi să le încheie cu beneficiarii care implementează proiecte de infrastructură de transport de interes naţional şi prin care primii se obligă ca, întrun termen stabilit de comun acord, să asigure avizele, relocările sau descărcările de sarcină arheologică necesare implementării proiectelor de infrastructură, pe de o parte, şi, pe de altă parte, „dispoziţiile din legile speciale referitoare la obţinerea acestor avize“. Curtea observă că această critică este, în esenţă, nemotivată, deoarece nu este susţinută prin indicarea unor texte concrete din acele legi speciale care ar putea să reglementeze reguli de neconciliat cu normele cuprinse la art. 31 din legea criticată. În lipsa unei atare precizări, Curtea nu se poate substitui autorului în sensul motivării, din oficiu, a celor doar afirmate de acesta, dar nu şi demonstrate. 167. Un alt text criticat pentru lipsă de precizie şi claritate este cel al art. 46 alin. (17) din lege, potrivit căruia „Organismul Intermediar de Transport încheie contracte de finanţare cu unităţile administrativ-teritoriale/asociaţiile de dezvoltare intercomunitară/asocierile dintre aceştia şi se asigură odată cu încheierea contractelor de finanţare că acestea au capacitate de administrare şi financiară pentru elaborarea documentaţiilor tehnico-economice şi exercită controlul asupra modului de elaborare a documentaţiilor tehnico-economice“. Se arată că textul este vag deoarece nu se poate distinge care sunt criteriile în funcţie de care condiţia capacităţii este sau nu îndeplinită. 168. Curtea reţine că o normă asemănătoare este cuprinsă la art. 17 alin. (32) şi la art. 18 alin. (21) în sensul că Organismul Intermediar pentru Transport poate încheia contracte de finanţare cu structurile teritoriale ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară sau cu companiile de proiect ale administratorului de infrastructură rutieră/feroviară şi se asigură, odată cu încheierea contractelor de finanţare, că acestea au capacitate de administrare şi financiară pentru implementarea proiectelor de infrastructură. Aceste norme reglementează, în plus faţă de cele ale art. 46 alin. (17), şi posibilitatea ca aceste contracte de finanţare să nu fie încheiate dacă entităţile de mai sus nu au asigurată capacitatea de administrare şi financiară pentru implementarea proiectelor de infrastructură în cauză. 169. Comparând art. 46 alin. (17), criticat, cu art. 17 alin. (32) şi art. 18 alin. (21), mai sus indicate, Curtea reţine că acestea reglementează, în aceeaşi manieră, obligaţia Organismului Intermediar de Transport „de a se asigura de capacitatea de administrare şi financiară“ a unor entităţi cu privire la realizarea unor sarcini, fără a introduce anumite criterii de referinţă în acest sens, însă doar art. 17 alin. (32) şi art. 18 alin. (21) reglementează în mod suplimentar şi ipoteza în care Organismul Intermediar de Transport consideră/constată că nu este îndeplinită condiţia capacităţii de administrare sau financiară, caz în care contractul de finanţare nu va fi încheiat. Or, pentru a da normei juridice cuprinse la art. 46 alin. (17) sens deplin, logico-juridic şi coerenţă normativă, se impune şi în acest caz introducerea unei ipoteze asemănătoare, care să reglementeze cazul în care Organismul Intermediar de Transport constată că unităţile administrativ-teritoriale/asociaţiile de dezvoltare intercomunitară/asocierile dintre aceştia nu au capacitate de administrare şi financiară pentru elaborarea documentaţiilor tehnico-economice. Nefiind reglementată şi această posibilitate, art. 46 alin. (17) este într-adevăr vag şi vulnerabil sub aspectul eficienţei şi finalităţii sale, existând riscul real al unor blocaje în mecanismul implementării proiectelor de infrastructură rutieră sau al unor interpretări şi aplicări contradictorii. În concluzie, Curtea constată că prevederile art. 46 alin. (17) nu întrunesc standardele de calitate a legii, impuse de principiul legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 170. Potrivit motivării formulate de Guvern, dispoziţiile art. 56 alin. (4) sunt contrare art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală deoarece prevăd posibilitatea autorităţilor publice locale de a constitui „parteneriate“ sau „asociaţii de dezvoltare intercomunitare“, în vreme ce art. 5 lit. i) din Codul administrativ conferă această posibilitate unităţilor administrativ-teritoriale, şi nu autorităţilor administrativ-teritoriale, care nici nu au personalitate juridică. 171. Or, Curtea reţine că art. 5 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ defineşte „asociaţiile de dezvoltare intercomunitară“ ca fiind „structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii publice“. Aşa fiind, această critică este întemeiată, textul în cauză necesitând o corecţie în sensul celor observate de Guvern, prin înlocuirea, în cadrul ipotezei normative indicate, a expresiei „autorităţile administrativ-teritoriale“ cu „unităţile administrativ-teritoriale“, doar astfel fiind asigurată coerenţa normativă cu cadrul legislativ incident materiei dreptului administrativ. De altfel, expresia este frecvent utilizată în sensul art. 5 lit. i) din Codul administrativ, exemplificativ fiind art. 23 alin. (2) din legea examinată, care prevede: „În vederea implementării proiectelor de infrastructură, unităţile administrativ-teritoriale pot forma asociaţii de dezvoltare intercomunitare, denumite în continuare A.D.I. În situaţia în care se constituie A.D.I. prevederile prezentei legi se aplică acestora, obligaţiile/responsabilităţile/atribuţiile unităţilor administrativ-teritoriale sau a autorităţilor publice locale, după caz, fiind înlocuite cu cele ale A.D.I.“ Aşadar, în ceea ce priveşte art. 56 alin. (4) din legea supusă controlului, Curtea constată o lipsă de corelare legislativă, astfel că, în actuala redactare, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale. 172. O altă critică formulată în sensul lipsei de claritate şi previzibilitate se referă la dispoziţiile art. 57 alin. (2) şi (3) din legea examinată, potrivit cărora: „(2) Pentru proiectele de infrastructură menţionate la alin. (1), Guvernul, ministerele şi Agenţia Naţională de Achiziţii Publice, denumită în continuare A.N.A.P., pot emite acte normative prin care pot stabili reglementări specifice/condiţii/mecanisme specifice pentru procedurile de achiziţie publică specifice proiectelor cu finanţare din fonduri nerambursabile europene. (3) În cuprinsul actelor normative menţionate la alin. (2) se va preciza complementaritatea sau, după caz, caracterul specific al procedurilor reglementate.“ Alin. (1), la care se face trimitere, se referă la proiectele de infrastructură finanţate din fonduri nerambursabile europene, acestea fiind considerate proiecte de interes prioritar, având reglementări specifice în domeniul achiziţiilor publice în conformitate cu prevederile prezentei legi. Guvernul apreciază că, în redactarea configurată, textele criticate nu permit determinarea iniţiatorilor actelor normative şi nici a domeniului de reglementare. Astfel, ar putea rezulta ca prin actele normative infralegale, de punere în executare a legii, care se referă la proceduri complementare sau proceduri specifice, să fie posibilă derogarea de la prevederile Legii nr. 98/2016 privind achiziţiile publice. Prin urmare, este nevoie ca actul de reglementare primară să stabilească în mod clar natura şi limitele actelor normative avute în vedere în textele indicate, în acord cu intenţia de reglementare a legiuitorului. 173. Analizând art. 57 alin. (2) şi (3) din legea criticată, rezultă că proiectele de infrastructură finanţate din fonduri nerambursabile europene sunt considerate proiecte de interes prioritar şi beneficiază de reglementări specifice în domeniul achiziţiilor publice în conformitate cu prevederile legii examinate. În acest sens, legea abilitează Guvernul, ministerele şi Agenţia Naţională de Achiziţii Publice să emită acte normative prin care acestea pot stabili reglementări specifice/condiţii/mecanisme specifice pentru procedurile de achiziţie publică specifice proiectelor cu finanţare din fonduri nerambursabile europene. 174. Or, aşa cum observă şi autorul sesizării, o atare delegare de competenţe legislative, fără stabilirea expresă a unor condiţii sau limite ce urmează a fi respectate de către actele normative infralegale în reglementarea procedurilor, condiţiilor sau mecansimelor specifice pentru procedurile de achiziţie publică, este contrară art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. Aceasta deoarece, în baza textului insuficient elaborat care permite, cu titlu general, adoptarea de către autorităţi publice centrale a unor reglementări „speciale“ sau „complementare“, se poate ajunge în situaţia ca prin acestea să fie depăşit cadrul legal, iar sub pretextul emiterii acestor norme „în executarea legii“ [conform art. 108 alin. (2) din Constituţie], legiuitorii astfel delegaţi să adopte, în realitate, norme derogatorii, speciale, care nu pot intra decât în sfera de legiferare a Parlamentului sau a Guvernului, prin acte de normative cu caracter primar. 175. În acest sens este relevantă jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, prin care s-a arătat, la paragraful 74, că Parlamentul, prin dispoziţiile legale criticate, a procedat, practic, în sensul unei „negări de legiferare“ sau al unei „de-legiferări“, prevăzând în competenţa Guvernului atribuţia de a stabili, prin hotărâre, entităţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat care pot fi exceptate de la regimul legal al guvernanţei corporative, stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, aprobată prin Legea nr. 111/2016. Curtea a reţinut că „dispoziţia legală prin care se atribuie Guvernului competenţa de a legifera în materii ce intră în sfera de reglementare a legii, şi nu a hotărârii Guvernului, nu poate avea natura unei simple soluţii tehnice, în concordanţă cu atribuţiile Guvernului şi cu specificul raporturilor juridice de interes pentru o astfel de reglementare normativă“ [...]. Deşi ar avea un aparent temei legal, o asemenea hotărâre a Guvernului depăşeşte rolul său constituţional de strictă aplicare şi detaliere a normei legale - de rang superior - deoarece, prin conţinutul său, reglementează în mod direct şi distinct noi destinatari ai unor exceptări de la aplicarea regimului legal al guvernanţei corporative a întreprinderilor publice, având, în definitiv, acelaşi obiect de reglementare ca şi legea examinată în prezenta cauză. Totodată, chiar dacă materia reglementată prin legea examinată intră, prin specificul său, în domeniul de activitate şi în sfera raporturilor juridice de interes specifice Guvernului, nu se poate justifica această manieră de reglementare, în sensul atribuirii de competenţă de legiferare. Curtea a conchis astfel: „Constituţia nu permite ca, prin intermediul unei alte legi decât legea de abilitare, Parlamentul să atribuie competenţe de legiferare Guvernului, şi nu permite de plano ca Guvernul, în virtutea delegării legislative, să legifereze prin hotărâre. O asemenea manieră de reglementare este contrară principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, proclamat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, dar şi prevederilor art. 61 alin. (1) din aceasta, care conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării.“ 176. Cele statuate în Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018 se aplică, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, cu precizarea că, spre deosebire de Guvern, ministerele şi Agenţia Naţională de Achiziţii Publice sunt autorităţi ale administraţiei publice centrale care se află în subordinea Guvernului, respectiv a Secretariatului General al Guvernului [potrivit art. 116 alin. (1) din Constituţie, art. 62 alin. (2) din Codul administrativ şi art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2015 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice]. Cu toate acestea, textele criticate le asimilează în egală măsură Guvernului, în calitate de iniţiatori ai acestor acte normative cu caracter „complementar“ sau „special“. Aşadar, încălcarea mai sus evidenţiată este cu atât mai gravă, în condiţiile în care nu doar prin hotărâre a Guvernului, dar chiar prin ordin al ministrului ori, după caz, prin ordine şi instrucţiuni ale preşedintelui Agenţiei Naţionale de Achiziţii Publice se pot reglementa norme derogatorii de la cadrul legal stabilit atât prin legea aflată în control, cât şi de la legea-cadru în materia achiziţiilor publice (Legea nr. 98/2016). Prin urmare, dată fiind forma eliptică de redactare, dispoziţiile art. 57 alin. (2) şi (3) nu sunt în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie. 177. Critici de neconstituţionalitate de aceeaşi natură sunt formulate şi cu privire la prevederile art. 32 alin. (2), potrivit cărora prin ordin comun al ministrului fondurilor europene şi al ministrului finanţelor publice se aprobă lista proiectelor cărora li se aplică prevederile alin. (1) al art. 32, prin care se permite exceptarea de la regulile impuse de art. 12 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/2015 privind gestionarea financiară a fondurilor europene pentru perioada de programare 2014-2020. 178. Având în vedere cele anterior arătate, cu referire specială la incidenţa, mutatis mutandis, a considerentelor reţinute de Curte prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018 şi Decizia nr. 840 din 14 decembrie 2017 (indicate în critica de neconstituţionalitate), Curtea constată că şi dispoziţiile art. 32 alin. (2) din legea criticată sunt contrare art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. 179. Potrivit sesizării formulate de Guvern, sunt neconstituţionale şi prevederile art. 43 alin. (2) şi (3) din legea supusă controlului Curţii, acestea fiind contrare art. 136 alin. (2) din Constituţie, referitor la principiul garantării proprietăţii publice, sub aspectul recuperării creanţelor statului. 180. Dispoziţiile art. 43 prevăd următoarele: „(1) Beneficiarii documentaţiilor tehnico-economice pentru care se acordă sprijinul financiar în condiţiile prezentei legi, au obligaţia de a depune cereri de finanţare pentru proiectele pentru care au fost pregătite documentaţiile tehnico-economice, în condiţiile care vor fi prevăzute de ghidurile solicitantului pentru apelurile de proiecte lansate în perioada de programare 2021-2027, sub sancţiunea restituirii finanţării acordate în condiţiile prevăzute de contractele de finanţare pentru pregătirea documentaţiilor tehnico-economice. (2) Autorităţile de Management pentru Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 2014-2020, respectiv POIM sunt responsabile pentru emiterea titlurilor de creanţă în vederea recuperării sumelor ca urmare a nerespectării de către beneficiari a obligaţiilor prevăzute la alin. (1). (3) Clauzele şi condiţiile de restituire a sumelor acordate drept sprijin financiar vor fi prevăzute în contractele de finanţare încheiate de autorităţile de management care acordă sprijin financiar în condiţiile prezentei legi.“ 181. Se arată că, pentru a putea recupera creanţele sale, statul trebuie să beneficieze de un titlu de creanţă, cu un regim juridic clar (de drept comun sau asimilat regimului creanţelor bugetare prin raportare la creanţele supuse Codului de procedură fiscală) şi o procedură de recuperare (civilă sau fiscală), precum şi de un organ al statului care să efectueze în mod real recuperarea. Or, potrivit textelor criticate, întregul mecanism depinde de convenţia părţilor şi chiar dacă Autoritatea de Management este un organ de drept public, nu va dispune de o modalitate reală de recuperare în măsura în care nu există dispoziţii legale care să îi configureze competenţa materială în acest sens. 182. Analizând textele criticate şi motivele prezentate în sprijinul neconstituţionalităţii acestuia, Curtea reţine că acestea nu sunt întemeiate. 183. Art. 43 se încadrează în cap. VII - Măsuri pentru pregătirea portofoliului de proiecte destinat finanţării din fonduri externe nerambursabile, pentru perioada de programare 2021-2027, capitol ce reglementează cadrul general de acordare a sprijinului financiar pentru elaborarea documentaţiilor tehnico-economice necesare pregătirii şi implementării unor proiecte de infrastructură din domenii de interes strategic naţional şi/sau a unor proiecte care fac parte din strategii/planuri de dezvoltare la nivel local, finanţabile din fonduri externe nerambursabile acordate în perioada de programare 2021-2027, în cadrul Politicii de Coeziune. Sprijinul financiar acordat în condiţiile de mai sus se acordă prin Programul Operaţional Asistenţă Tehnică 2014-2020 şi POIM, cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat. 184. Cu referire la modalitatea de recuperare a sumelor plătite necuvenit în baza unor contracte de finanţare încheiate de Autorităţile de Management, legea cuprinde la cap. II - Măsuri pentru asigurarea descentralizării procesului decizional al fondurilor europene, la nivel regional, la art. 10 alin. (3), dispoziţii asemănătoare celor de la art. 43 alin. (3), în sensul în care „Contractele de finanţare încheiate conform prevederilor alin. (1), cuprind prevederi referitoare la obligaţiile şi responsabilităţile părţilor, inclusiv cu privire la recuperarea sumelor plătite necuvenit“. În continuare, însă, art. 11 alin. (1)-(4) detaliază modalitatea în care, în cadrul funcţiei de verificare şi control, Autorităţile de Management acţionează în sensul emiterii titlului de creanţă şi al recuperării acestora, astfel: „(1) În exercitarea funcţiei de verificare şi control, Autorităţile de Management ale programelor operaţionale regionale care funcţionează la nivelul Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională exercită controlul prevăzut de lege asupra cheltuielilor efectuate de către beneficiari care au contracte de finanţare legal încheiate cu acestea, inclusiv asupra procedurilor de achiziţie publică şi a contractelor încheiate conform legii. (2) În exercitarea acestei funcţii de verificare şi control a cheltuielilor precum şi asupra procedurilor de achiziţie publică, inclusiv asupra contractelor de achiziţie publică legal încheiate, Autorităţile de Management ale programelor operaţionale regionale aplică prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Titlurile de creanţă emise potrivit alin. (2) constituie act administrativ de autoritate emis în baza contractelor de finanţare legal încheiate cu beneficiarii. (4) După expirarea termenului de plată prevăzut în titlurile prin care sunt stabilite creanţele potrivit alin. (2), acestea se transmit, împreună cu dovada comunicării, spre recuperare, organelor fiscale competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală care aplică în mod corespunzător dispoziţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.“ 185. Prin urmare, legea configurează mecanismul în care se poate ajunge la situaţia emiterii titlului de creanţă, regimul său juridic (act administrativ de autoritate), precum şi autoritatea publică competentă în privinţa recuperării - ANAF - făcându-se trimitere în acest sens la prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare. În atari condiţii, faptul că art. 43 alin. (3) din lege face referire la clauzele şi condiţiile de restituire a sumelor acordate drept sprijin financiar nu poate avea semnificaţia stabilirii în mod convenţional, prin contractul de finanţare, a întregului mecanism de recuperare, exclusiv prin voinţa părţilor, norma având în acest context conotaţiile uzuale dreptului contractual, în general, aşa cum oricărui contract îi sunt specifice clauze şi condiţii, stabilite de părţi în concordanţă cu cadrul legal incident. Prin urmare, având în vedere prevederile art. 11 din legea criticată, recuperarea creanţelor statului nu rămâne o operaţiune fără suport legal şi material adecvat, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 136 alin. (2) din Constituţie. 186. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, de Guvernul României şi constată că dispoziţiile art. 30, art. 32 alin. (2), art. 46 alin. (17), art. 56 alin. (4), art. 57 alin. (2) şi (3) şi ale art. 58 din Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 octombrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, formulăm prezenta opinie separată, apreciind că sesizările de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de Guvernul României, prin primul-ministru, trebuiau admise, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul ei, pentru următoarele motive: • Legea încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie întrucât, reglementând în domeniul statutului judecătorilor şi procurorilor, trebuia adoptată ca lege organică şi nu ca lege ordinară; • Legea astfel adoptată contravine şi prevederilor art. 75 alin. (1) din Constituţie, referitoare la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului pentru dezbaterea şi adoptarea legilor, deoarece, potrivit acestei norme fundamentale, proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. l), care includ statutul judecătorilor şi procurorilor, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. Or, legea a fost adoptată mai întâi de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi nu de Camera Deputaţilor. 1. În ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, potrivit cărora prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, legea criticată reglementează, la art. 58, o abatere disciplinară a judecătorilor, reglementare care se circumscrie noţiunii de „statut al judecătorilor şi procurorilor“. 2. Astfel, prin art. 58 din Legea privind unele măsuri în domeniul fondurilor nerambursabile europene (legea criticată în prezenta cauză) s-a prevăzut modificarea art. 68^1 din Legea nr. 101/2016 (privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor), în sensul că nerespectarea termenelor prevăzute de această lege ori a dispoziţiilor cuprinse în această lege privind soluţiile ori măsurile ce pot fi dispuse de instanţă constituie abatere disciplinară şi se sancţionează conform art. 100, lit. d),d^1) şi e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Ca atare, actul normativ adoptat, pe lângă prevederi de natură să „perfecţioneze şi să flexibilizeze sistemul achiziţiilor publice“, conţine atât norme ce privesc modul de funcţionare a instanţelor, prin stabilirea unor termene, proceduri şi măsuri ce pot fi dispuse de instanţe, cât şi norme ce instituie o nouă abatere disciplinară în sarcina judecătorilor, aspecte ce ţin în mod evident de statutul şi obligaţiile ce revin judecătorului. 4. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, cu valoare de principiu că, statutul judecătorilor şi procurorilor este consacrat la nivel constituţional, sub toate aspectele acestuia, inclusiv sub aspectul abaterilor disciplinare şi că trebuie reglementat exclusiv prin lege organică, iar nu printr-un act cu forţă juridică inferioară acesteia. Astfel, prin Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, paragraful 28, Curtea a reţinut următoarele: conţinutul normativ al art. 125 alin. (2) din Constituţie se subsumează celui al art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, acest din urmă text constituţional cuprinzând toată sfera de relaţii sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut. Mai mult, art. 125 alin. (2) din Constituţie face trimitere la faptul că reglementarea aspectelor care ţin de cariera magistratului - aşadar, de statutul acestuia - se realizează prin legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii, lege care face parte din art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. De asemenea, prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 23, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materia reglementării, prin acte cu caracter inferior legii, a aspectelor esenţiale ce ţin de statutul unor categorii de personal pentru care Constituţia impune adoptarea unei legi organice, Curtea a constatat că, a fortiori, în situaţia magistraţilor, al căror statut este consacrat la nivel constituţional în art. 125 (Statutul judecătorilor) şi în art. 132 (Statutul procurorilor), elementele esenţiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege, iar nu printr-un act cu forţă inferioară acesteia (a se vedea în acelaşi sens şi Decizia nr. 121 din 10 martie 2020, paragrafele 17 şi 28). 5. De asemenea, prin Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, paragraful 30, Curtea a statuat că, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dar numai dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice şi se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice. 6. Întrucât prevederile art. 58 din legea criticată modifică dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (lege cu caracter organic), acestea au un caracter organic şi, în consecinţă, legea supusă controlului de constituţionalitate trebuia votată şi adoptată ca lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, întrucât reglementează într-un domeniu rezervat exclusiv legii organice. 7. Examinând legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză constatăm că aceasta a fost adoptată conform art. 76 alin. (2) din Constituţie - procedură stabilită pentru adoptarea legilor ordinare - astfel cum rezultă din menţiunea finală a legii, care atestă că „Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată“. Aşadar constatăm că prezenta lege - lege cu caracter ordinar - nu respectă exigenţele constituţionale prevăzute de art. 73 alin. (1) lit. l), în condiţiile în care, astfel cum rezultă din dispoziţiile legii fundamentale mai sus menţionate, reglementarea legală a răspunderii disciplinare a magistraţilor, componentă a statutului acestora, nu poate fi făcută decât în condiţiile legii organice (a se vedea în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 89 din 28 februarie 2017 şi nr. 312 din 9 mai 2018). 8. În raport cu aceste considerente, constatăm că reglementarea într-un domeniu care aparţine exclusiv legii organice trebuie să se supună rigorilor constituţionale în ceea ce priveşte procedura parlamentară de adoptare a legilor organice, astfel că legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, adoptată ca lege ordinară, încalcă şi dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie. 9. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. 1) din Legea fundamentală, care includ şi statutul judecătorilor şi procurorilor se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă cameră sesizată. Contrar dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Constituţie, legea criticată în prezenta cauză a fost supusă spre dezbatere şi adoptare Senatului ca primă cameră sesizată, iar nu Camerei Deputaţilor. 10. Constatarea acestor vicii de neconstituţionalitate de natură extrinsecă atrage neconstituţionalitatea legii în ansamblul său şi nu doar a dispoziţiilor art. 58 din legea criticată în prezenta cauză (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 681 din 6 noiembrie 2018, paragraful 253, nr. 747 din 4 noiembrie 2015, paragraful 35, nr. 442 din 10 iunie 2015, paragraful 33, nr. 545 din 5 iulie 2006, nr. 82 din 15 ianuarie 2009 şi nr. 58 din 12 februarie 2020). * * * În concluzie, pentru toate aceste motive considerăm că sesizările de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi de Guvernul României, prin primul-ministru, trebuiau admise, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul ei, întrucât: • Legea încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie deoarece, reglementând în domeniul statutului judecătorilor şi procurorilor, trebuia adoptată ca lege organică şi nu ca lege ordinară; • Legea astfel adoptată contravine şi prevederilor art. 75 alin. (1) din Constituţie, referitoare la ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului pentru dezbaterea şi adoptarea legilor, deoarece, potrivit acestei norme fundamentale, proiectele legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. l), care includ statutul judecătorilor şi procurorilor, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. Or, legea a fost adoptată mai întâi de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi nu de Camera Deputaţilor. Judecători, dr. Livia Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
