Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „conflictele de muncă şi asigurări sociale“, excepţie ridicată de Ştefan Chelcan în Dosarul nr. 1.942/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 65D/2019. 2. La apelul nominal răspunde partea Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - S.A., prin consilier juridic Monica Mihaela Balabej, cu împuternicire depusă la dosar. Lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent-şef învederează Curţii că partea Societatea Naţională de Radiocomunicaţii - S.A. a transmis la dosar concluzii scrise, prin care susţine constituţionalitatea textelor de lege criticate. 4. Având cuvântul, partea prezentă arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate nu contravin dreptului de acces liber la justiţie, în condiţiile în care, în concepţia noului Cod de procedură civilă, căile de atac cunosc o reaşezare, în sensul că recursul a devenit o cale extraordinară de atac, în timp ce apelul reprezintă calea ordinară de atac, cu efect devolutiv. Totodată, legiuitorul are competenţa exclusivă, atribuită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a stabili prin lege procedura de judecată, iar căile de atac se exercită, potrivit art. 129 din Constituţie, în condiţiile legii. În plus, Curtea Constituţională a stabilit constant în jurisprudenţa sa că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti sau la toate căile legale de atac, sens în care indică deciziile nr. 369 din 30 mai 2017 şi nr. 661 din 8 noiembrie 2016. 5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public susţine că, faţă de soluţiile de respingere a excepţiei, pronunţate în precedent de Curtea Constituţională cu referire la aceleaşi texte de lege, criticate prin raportare la aceleaşi norme fundamentale, în prezentul dosar nu au intervenit elemente noi, astfel că solicită menţinerea jurisprudenţei în materie şi respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 6 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.942/1/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu referire la sintagma „conflictele de muncă şi asigurări sociale“. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Ştefan Chelcan în cadrul unui recurs promovat împotriva unei decizii pronunţate într-un litigiu de muncă referitor la plata unor drepturi băneşti datorate de angajator. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că soluţia legislativă potrivit căreia hotărârile pronunţate în conflictele de muncă nu sunt supuse recursului, prevăzută atât la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cât şi la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, reprezintă o măsură procesuală care restrânge în mod disproporţionat dreptul justiţiabilului la instanţă. Analizând expunerea de motive a Legii nr. 2/2013, autorul apreciază că motivele avute în vedere la reglementarea acestei măsuri (situaţii de fapt din anul 2012 referitoare la gradul ridicat de încărcare pe judecător, resurse umane insuficiente, infrastructură deficitară, durata mare de soluţionare a proceselor etc.) nu se mai menţin şi, oricum, nu şi-au dovedit în timp eficienţa, astfel fiind încălcate condiţiile imperative prevăzute de art. 53 alin. (2) din Constituţie pentru restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi. Dincolo de faptul că măsura este, în sine şi în concret, disproporţionată, inadecvată şi inutilă pentru scopul urmărit, se susţine că pretinsa stare de fapt de la nivelul instanţei supreme nu poate fi imputată la infinit justiţiabilului. Prin urmare, este afectat echilibrul dintre interesele concrete ale colectivităţii (reprezentate de Guvern) şi dreptul fundamental al salariatului de a-i fi protejate interesele împotriva abuzurilor angajatorului. 8. Chiar dacă accesul liber la justiţie nu poate avea semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti sau la toate căile de atac prevăzute de lege, Curtea Constituţională a arătat că acest drept poate fi supus unor limitări, cu condiţia să nu fie atinsă însăşi substanţa dreptului, iar restrângerea impusă de legiuitor să respecte o condiţie de rezonabilitate (deciziile nr. 39 din 29 ianuarie 2004 şi nr. 462 din 17 septembrie 2014). 9. Or, măsura suspendării recursului nu a condus, nici după 4 ani, la niciun rezultat cuantificabil care să dovedească necesitatea sa, prin raportare la motivele invocate de legiuitor la adoptarea acesteia. Dimpotrivă, abuzurile angajatorilor s-au înmulţit, o consecinţă fiind emigrarea în masă a angajaţilor. Aşa fiind, persoanele sunt lipsite de posibilitatea de a se adresa unui judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dreptul la muncă, împreună cu toate componentele sale, fiind iremediabil şi negativ afectat, intrând în contradicţie cu deciziile nr. 783 din 12 mai 2009 şi nr. 694 din 20 mai 2010, prin care Curtea Constituţională a statuat, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 9 octombrie, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei - 1979), că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, presupune posibilitatea concretă de a face uz de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim. 10. Pentru toate considerentele arătate, autorul excepţiei solicită Curţii Constituţionale „să-şi reconsidere poziţia faţă de nevoia de protecţie juridică sporită a subiectelor de drept, având în vedere şi realitatea anului 2018, când statul român se plânge de pierderea forţei de muncă prin emigrare, reevaluând standardul de protecţie pe care îl asigură art. 53 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie cetăţenilor, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie.“ 11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază asupra admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că recursul în cadrul căruia aceasta a fost ridicată a fost respins ca inadmisibil, în temeiul textelor de lege criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Pe fondul criticilor, arată că dispoziţiile de lege atacate sunt constituţionale deoarece, în esenţă, nici Legea fundamentală şi nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie. Dreptul de acces la justiţie devine iluzoriu şi teoretic în lipsa posibilităţii exercitării oricărei căi de atac, ca formă de control judecătoresc efectiv. Or, în materia conflictelor de muncă, legislaţia asigură dreptul la exercitarea căii de atac a apelului la instanţa ierarhic superioară. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, texte criticate cu referire la sintagma „conflictele de muncă şi asigurări sociale“. 16. Curtea constată că, ulterior sesizării sale prin Încheierea din 6 decembrie 2018, prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018), textele legale criticate au fost modificate, fără însă ca soluţia legislativă vizată de criticile autorului excepţiei, respectiv sintagma „conflictele de muncă şi asigurări sociale“, să fie eliminată sau modificată din cuprinsul textelor normative în prezent în vigoare. Intervenţiile legislative au însă efecte sub aspectul aplicării în timp a normelor legale criticate. De aceea, în considerarea Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a stabilit că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, prevederile legale criticate vor fi examinate în redactarea de la data sesizării Curţii Constituţionale prin Încheierea din 6 decembrie 2018, aceasta fiind următoarea: - Art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.“; – Art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013: „În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.“ 17. Potrivit motivării formulate, ambele texte de lege sunt criticate prin raportare la sintagma (comună) „conflictele de muncă şi asigurări sociale“. În realitate, observând natura litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că interesul autorului excepţiei se limitează la conflictele de muncă, nu şi la cele de asigurări sociale, obiectul cauzei constând în solicitarea unor drepturi salariale reprezentate de tichetele de vacanţă. 18. Totodată, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Curtea observă că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, referitoare la efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, prin raportare la Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 numai în ceea ce priveşte sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“. 19. Prevederile constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 41 alin. (2) privind dreptul la măsuri de protecţie socială a salariaţilor şi ale art. 53 alin. (2) referitoare la proporţionalitatea măsurilor de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea stabilesc regula potrivit căreia hotărârile judecătoreşti pronunţate în anumite materii expres şi limitativ enumerate, printre care şi conflictele de muncă, nu sunt supuse recursului. 21. Cu privire la aplicarea în timp a regulii procedurale mai sus menţionate, se constată că aceasta se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019, aşa cum expres dispune art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 1009 din 15 decembrie 2016. 22. Or, Curtea observă că procesul în cadrul căruia s-a invocat prezenta excepţie de neconstituţionalitate a început în data de 1 noiembrie 2016, prin formularea cererii reclamantului - autor al excepţiei privind obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti datorate, respectiv a primelor de vacanţă aferente anului 2016. Prin urmare, rezultă că plângerea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, iar sub aspectul posibilităţii formulării recursului în speţă sunt aplicabile prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, care, sub aspectul (substanţial) criticat de autorul excepţiei, au un conţinut identic cu cel cuprins la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Diferenţa constă în perioada de aplicare în timp, în sensul că aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă a fost prorogată pentru procesele începute din data de 1 ianuarie 2019, în timp ce art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 se referă la aceeaşi regulă, dar aplicabilă proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a acestei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. 23. Aşa fiind, dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu au legătură directă cu soluţionarea cauzei pendinte, cerinţă expres stabilită de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 sub aspectul admisibilităţii unei excepţii de neconstituţionalitate. Interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată respectiva excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014). 24. Prin urmare, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza a treia din Codul de procedură civilă, aşa cum a procedat şi anterior în situaţii obiectiv identice (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 201 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 12 iulie 2017; Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, sau Decizia nr. 733 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 26 martie 2019). 25. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013, cu referire la sintagma „conflictele de muncă“, Curtea reţine că acestea reglementează cu privire la faptul că hotărârile pronunţate în astfel de cereri nu sunt supuse recursului. 26. Curtea Constituţională a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013 prin raportare la critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, referitoare, în esenţă, la încălcarea accesului la justiţie prin eliminarea căii de atac a recursului. În acest sens sunt relevante Decizia nr. 711 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2017, şi Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 5 decembrie 2017, precum şi, ad similis, Decizia nr. 168 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018. 27. Prin aceste decizii, Curtea a arătat că, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, recursul era singura cale de atac permisă împotriva hotărârilor pronunţate asupra cererilor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cale de atac devolutivă în temeiul art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865. Astfel, potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, „Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.“ În acest sens, potrivit art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 31 august 2012, „Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal“, iar art. 214 din aceeaşi lege stabileşte că „Hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului“. 28. Faţă de acest cadru normativ aplicabil materiei, Curtea, prin Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), ale art. 80 şi ale art. 81 alin. (1) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, a reţinut că utilizarea unei singure căi de atac ordinare - recursul -, cu termen procedural mai scurt în raport cu cel prevăzut de Codul de procedură civilă, şi suprimarea căii de atac a apelului, prevăzute de dispoziţiile legale criticate, au ca finalitate doar asigurarea celerităţii soluţionării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate. 29. În noua lege procesual civilă - Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă -, legiuitorul a reaşezat căile de atac, recursul constituind o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulţumită pentru motive de nelegalitate şi numai în condiţiile prevăzute de lege. În schimb, apelul reprezintă calea ordinară de atac care are un caracter devolutiv, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, astfel cum stabileşte art. 476 din Codul de procedură civilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 14). 30. În ceea ce priveşte reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, Curtea a reţinut că, prin instituirea regulilor speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic. Totodată, conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa exclusivă de a institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificaţia accesului liber la justiţie nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006 (a se vedea, ilustrativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, sau Decizia nr. 517 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 august 2015, paragraful 13). 31. Mai mult, Curtea a stabilit că nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13). 32. Cu privire la raţiunea instituirii unei singure căi de atac în materia conflictelor de muncă, Curtea a reţinut că, având în vedere specificul şi implicaţiile lor sociale, conflictele de muncă se judecă după o procedură caracterizată prin celeritate. De aceea, legiuitorul a prevăzut pentru soluţionarea acestor două grade de jurisdicţie, respectiv o singură cale de atac. Nicio dispoziţie constituţională sau reglementare internaţională nu stabileşte gradele de jurisdicţie şi numărul căilor de atac care trebuie prevăzute pentru judecarea diferitelor litigii, reglementarea acestor probleme intrând în atribuţiile exclusive ale legiuitorului naţional (Decizia nr. 630 din 17 octombrie 2017, precitată, paragraful 21). 33. Faţă de considerentele jurisprudenţiale mai sus redate, Curtea constată, potrivit considerentelor încheierii de sesizare, că litigiul în care a fost ridicată prezenta excepţie a fost soluţionat, în primă instanţă, de Tribunalul Timiş, autorul formulând atât apel, cât şi, ulterior, recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, în condiţiile în care, potrivit art. 476 alin. (1) din Codul de procedură civilă, apelul are efect devolutiv. 34. Aşa fiind, nu se poate reţine că autorul excepţiei a fost lipsit de dreptul la exercitarea unei căi de atac efective. Faptul că în materia conflictelor de muncă - la fel ca în alte domenii expres stabilite prin lege - nu este reglementat şi al treilea grad de jurisdicţie, respectiv recursul, drept cale extraordinară de atac, nu poate echivala cu lipsa accesului la justiţie, garantat de art. 21 din Legea fundamentală, sau, ca o consecinţă a acesteia, cu afectarea dreptului consacrat de art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitor la dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială. 35. Totodată, aşa cum s-a arătat deja, este de remarcat faptul că nici legislaţia anterioară intrării în vigoare a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 nu reglementa trei grade de jurisdicţie în materia conflictelor de muncă, opţiunea legiuitorului în sensul instituirii a două grade de jurisdicţie fiind constantă şi, totodată, constituţională, astfel cum rezultă din deciziile Curţii Constituţionale mai sus menţionate, care îşi păstrează valabilitatea şi în această cauză. 36. Prin urmare, se poate constata o oarecare confuzie a autorului excepţiei când susţine că „suspendarea“ recursului prin Legea nr. 2/2013 şi actele normative succesive de prorogare a aplicabilităţii acestuia în materia conflictelor de muncă este disproporţionată şi nejustificată, fiind contrară art. 53 din Constituţie. Recursul, în concepţia noului Cod de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac, permisă în anumite condiţii prevăzute de lege, în timp ce apelul joacă rolul fostului recurs, în sensul că este o cale ordinară de atac, cu efect devolutiv. Astfel, hotărârile judecătoreşti ce puteau fi supuse recursului potrivit vechiului Cod de procedură civilă, drept cale ordinară de atac cu efect devolutiv, specifică litigiilor de muncă, pot fi atacate cu apel în condiţiile noului Cod de procedură civilă şi ale Legii nr. 2/2013. Practic, coroborând prevederile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu cele ale art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013, rezultă că, în noua concepţie normativă, recursul nu a fost şi nici nu este încă implementat ca o cale de atac extraordinară aplicabilă conflictelor de muncă. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ştefan Chelcan în Dosarul nr. 1.942/1/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma „conflictele de muncă“, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) teza a treia din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 februarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
