Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Mircea Rădină, Neculai Marataş, Societatea Lemarco - S.A. din Bucureşti, Societatea Lemarco Cristal - S.R.L. din Urziceni şi de Societatea Zahărul Lieşti - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, în Dosarul nr. 1.701/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.278D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 decembrie 2018, în prezenţa părţilor prezente şi a apărătorilor aleşi prezenţi, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 22 ianuarie 2019 şi apoi, în considerarea aceloraşi motive, pentru 29 ianuarie 2019, când este pronunţată prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.701/3/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Mircea Rădină, Neculai Marataş, Societatea Lemarco - S.A. din Bucureşti, Societatea Lemarco Cristal - S.R.L. din Urziceni şi de Societatea Zahărul Lieşti - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, într-o cauză penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care se regăsesc şi în art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, recunosc dreptul organelor de inspecţie fiscală de a întocmi mijloace de probă de specialitate în procesul penal, prin procedeul probatoriu nereglementat al verificării fiscale, realitate legislativă de natură a vicia dreptul acuzatului la un proces echitabil, cu reverberaţii inclusiv asupra rolului procurorului în procesul penal. Aceste critici sunt formulate nu numai în considerarea naturii şi valorii probatorii a „verificării fiscale“ ori a „controlului fiscal“, dispuse de către procuror, dar mai ales din perspectiva calităţii inspectorilor fiscali care produc acest mijloc de probă în procesul penal. 5. Cu privire la natura mijlocului de probă la care se referă art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, acesta nu poate fi înscris în categoria mijloacelor de probă cuprinse în art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, întrucât, pentru lămurirea aspectelor de specialitate ale cauzei, legea procesual penală cunoaşte procedee probatorii graţioase şi formale de obţinere a mijlocului de probă specific, prin dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală. În schimb, verificările fiscale la care se referă norma criticată nu cunosc nicio reglementare sub aspectul procedurii de urmat, al limitelor acestora sau al posibilităţii de contestare a concluziilor rezultatului acestor verificări, intrând mai degrabă în categoria mijloacelor de probă nenumite, prevăzute de art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, fără însă a fi prevăzută procedura de obţinere a acestora. Or, tocmai aceste omisiuni ale legiuitorului imprimă un caracter discreţionar şi aproximativ normei criticate, regăsite în art. 233^1 din Codul de procedură fiscală. 6. Prin atribuirea inspectorilor fiscali a competenţei funcţionale de a „controla“ şi „verifica“ în procedurile penale aspecte de specialitate fiscală, activităţi al căror rezultat să fie folosit de către organele judiciare ca mijloace de probă, li se dă explicit primilor atribuţii care le depăşesc pe cele ale unui simplu expert sau specialist, inspectorii fiscali având puterea de a desfăşura activităţi investigative neprecizate şi discreţionare, care au calitatea unor adevărate acte de cercetare penală. 7. Prin urmare, lipsa calităţii legii este de natură a înfrânge dezideratul înfăptuirii justiţiei în numele legii în cadrul unui proces echitabil. 8. Un alt aspect care conduce la neconstituţionalitatea prevederilor criticate izvorăşte din însăşi calitatea inspectorilor de prepuşi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie cu calitate procesuală activă în cauzele având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală şi nu numai, cărora li se recunoaşte dreptul de a întocmi procese-verbale, mijloace de probă caracterizate în procesul penal, care cuprind rezultatul investigaţiilor inspectorilor Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi evaluarea acestuia. Prin asocierea activităţii de urmărire penală a procurorului, care, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă interesele generale ale societăţii, adică inclusiv ale persoanei acuzate, cu activitatea funcţionarilor părţii civile, cărora li se recunoaşte atribuţia de a efectua adevărate acte de cercetare penală, sunt afectate rolul şi statutul procurorului, din perspectiva imparţialităţii şi obiectivităţii sale. Or, a recunoaşte părţii civile dreptul de a înfăptui procedee probatorii şi de a întocmi mijloace de probă reprezintă o violare a principiului egalităţii de arme, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi a egalităţii în faţa legii a participanţilor la procesul penal, fiind totodată o nesocotire a dreptului la apărare al subiecţilor procesuali pasivi (suspect, inculpat, parte responsabilă civilmente). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a subliniat imperativul neutralităţii şi independenţei celui chemat să asiste organele judiciare prin lămuririle sale de specialitate, respectiv că, în calitate de auxiliari ai organelor judiciare, experţii trebuie să fie echidistanţi faţă de părţile cauzei, în caz contrar fiind prejudiciat principiul egalităţii de arme. De asemenea, din aceeaşi jurisprudenţă rezultă că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt omise în acele cazuri în care li se recunosc capacităţi investigative funcţionarilor organelor de stat care nu au calitatea de organe judiciare, ale căror constatări sunt folosite ulterior drept probe ale acuzării. 9. Din perspectiva mijloacelor de probă de specialitate, se arată că inclusiv raportul de constatare, ca procedeu probatoriu, cunoaşte o limitare a cvasicontradictorialităţii specifice raportului de expertiză, subiecţilor procesuali principali nefiindu-le recunoscut dreptul de a formula observaţii faţă de obiectivele constatării, de a participa prin intermediul unui expert parte sau de a oferi lămuriri expertului, respectiv o îngrădire a drepturilor procesuale ce este justificată prin urgenţa lămuririlor solicitate de către organul de urmărire penală sau prin pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situaţii de fapt. Ca atare, având în vedere natura verificărilor fiscale şi calitatea specialistului chemat să întocmească procesul-verbal aferent - în calitate de reprezentat al uneia dintre părţile procesului penal, se apreciază că, din perspectiva instrucţiei penale, prevederile criticate restrâng dreptul la un proces echitabil, câtă vreme probatoriul esenţial acuzării poate fi produs de însăşi una dintre părţile procesului penal, nerespectându-se echitatea procedurii şi egalitatea de arme. Oferirea posibilităţii ulterioare întocmirii mijlocului de probă de specialitate de a-l discuta şi combate prin depunerea de memorii sau susţineri verbale în faţa instanţei de judecată nu suplineşte atingerea adusă principiului egalităţii de arme între apărare şi acuzare prin „producerea“ mijlocului de probă acuzator în condiţii oculte şi discreţionare, exclusiv la dispoziţia şi sub controlul organului de urmărire penală, de către un subiect procesual principal. 10. De altfel, în actuala construcţie a noului Cod de procedură penală, legiuitorul a atribuit actelor încheiate de către organele cu atribuţii de constatare, astfel cum este, spre exemplu, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, doar calitatea de acte de sesizare a organelor de urmărire penală, procesele-verbale ale acestor organe neavând valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal, tocmai în scopul asigurării plenitudinii garanţiilor aferente dreptului la un proces echitabil. 11. Ca atare, prevederile criticate provoacă un grav dezechilibru între părţile procesului penal, fiind încălcate prevederile constituţionale cu privire la egalitatea în faţa legii şi cele care privesc dreptul la un proces echitabil pentru cei împotriva cărora sunt exercitate acţiunile judiciare. 12. Având în vedere cele mai sus prezentate, se apreciază că dispoziţiile art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3),art. 24 alin. (1),art. 53,art. 124 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, privitor la natura mijlocului de probă la care se referă art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 350 din Legea nr. 207/2015, în acord cu ceea ce susţin inculpaţii, acesta nu poate fi înscris în categoria mijloacelor de probă la care se referă art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, întrucât prin lămurirea aspectelor de specialitate ale cauzei legea procesual penală cunoaşte procedee probatorii graţioase şi formale de obţinere a mijlocului de probă specific (art. 172 din Codul de procedură penală), intrând mai degrabă în categoria mijloacelor de probă nenumite [art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală], fiind astfel permis de legislaţia procedural penală. 14. Însă, în dezacord cu ceea ce susţin inculpaţii, se arată că procedura de obţinere a acestor procese-verbale este reglementată de normele procesual fiscale, iar întreaga procedură a verificărilor fiscale, respectiv a controalelor fiscale, este prevăzută de Codul de procedură fiscală - de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi de Legea nr. 207/2015, precum şi de alte acte normative, spre exemplu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2003, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, existând în acest sens şi multiple reglementări interne ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. 15. Dispoziţiile art. 94 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv ale art. 113 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 se referă la efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice sau orice alte verificări solicitate de organele de urmărire penală în vederea lămuririi unor fapte ori împrejurări ale cauzelor aflate în lucru la aceste instituţii, ca activitate de inspecţie fiscală. 16. Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora [art. 94 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 113 alin. (1) din Legea nr. 207/2015]. 17. Aşadar, activităţile de inspecţie fiscală nu trebuie confundate însă cu posibilitatea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de a desemna personal din cadrul instituţiei să efectueze verificări fiscale/controale fiscale în temeiul art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 350 din Legea nr. 207/2015, inclusiv dintre inspectorii fiscali din cadrul inspecţiei fiscale, prin ordin de serviciu, nu în cadrul activităţii curente a acestora, ci printr-o delegare expresă de atribuţii în acest sens. Astfel, nu se poate reţine că procedura de obţinere a proceselor-verbale prevăzute de art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv de art. 350 din Legea nr. 207/2015, nu este reglementată şi că „verificările fiscale“/“controalele fiscale“ reprezintă noţiuni relative care nu cunosc vreo explicitare sau limitare a activităţilor care pot fi desfăşurate de către inspectorii fiscali la dispoziţia procurorului. 18. Rezultatul verificărilor/controalelor efectuate la solicitarea organelor de urmărire penală se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Aşadar, organele fiscale sunt astfel împuternicite de Codul de procedură fiscală să procedeze doar la producerea de mijloace de probă, activitate permisă chiar de dispoziţiile Codului de procedură penală, şi nicidecum la efectuarea de acte de cercetare penală, care intră doar în competenţa organelor de urmărire penală, conform Codului de procedură penală. 19. Cu privire la calitatea inspectorilor fiscali prepuşi ai Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie cu calitate procesuală activă în cauzele ce au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală şi nu numai, se arată că această instituţie nu poate realiza o expertiză, nici măcar o constatare tehnico-ştiinţifică, ci doar un proces-verbal care provine de la persoana vătămată sau de la partea civilă, tot aşa cum provine şi o declaraţie a unei persoane vătămate sau a unei părţi civile, iar precum partea civilă are dreptul, în virtutea prevederilor Codului de procedură penală, de a propune administrarea de probe, în condiţiile prevăzute de lege, tot astfel şi inculpatul are acelaşi drept. În acest context, se arată că toate părţile implicate au dreptul de a propune şi administra probe, prevăzute de lege. De altfel, pe lângă acestea, inculpatului, pe lângă posibilitatea de a depune memorii sau susţineri verbale în faţa instanţei de judecată, i se oferă şi posibilitatea de a solicita, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, care să cuprindă toate garanţiile neutralităţii şi independenţei celui chemat să asiste organele judiciare, prin lămuririle sale neputându-se reţine pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale şi convenţionale menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, din perspectiva mijloacelor de probă de specialitate, inclusiv raportul de constatare, ca procedeu probatoriu, astfel cum este prevăzut de Codul de procedură penală, cunoaşte o limitare a cvasicontradictorialităţii specifice raportului de expertiză, subiecţilor procesuali principali nefiindu-le recunoscut dreptul de a formula observaţii faţă de obiectivele constatării, de a participa prin intermediul unui expert parte sau de a oferi lămuriri expertului, îngrădire a drepturilor procesuale justificată tot prin urgenţa lămuririlor solicitate de către organul de urmărire penală sau prin pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situaţii de fapt. 20. Aşadar, nu se poate reţine faptul că prevederile criticate ar conduce la o violare a principiilor egalităţii de arme, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, a egalităţii în faţa legii pentru participanţii la procesul penal sau a dreptului la apărare. Nu se poate reţine nici pretinsa afectare a rolului şi statutului procurorului prin recunoaşterea posibilităţii părţii civile de a produce mijloace de probă în cauză, deoarece, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului, având obligaţia de a strânge şi administra probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea acestora, probele neavând o valoare dinainte stabilită prin lege şi fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. 21. Se mai arată că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este în acelaşi timp şi organ de constatare, însă procesul-verbal întocmit cu această ocazie constituie într-adevăr un act de sesizare al organelor de urmărire penală, şi nu mijloc de probă (optica noului legiuitor din dispoziţiile noului Cod de procedură penală fiind diferită de cea a vechiului legiuitor), dar doar în această situaţie particulară, dată de momentul efectuării verificărilor, când există doar o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, diferit de cel în care au loc verificările/controalele fiscale la care se referă dispoziţiile art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 350 din Legea nr. 207/2015. 22. Totodată, se arată că procesul-verbal - mijloc de probă destinat a lămuri aspecte de specialitate ale cauzei, întocmit de către una dintre părţile procesului penal nu este singular în cadrul legislaţiei penale europene. De asemenea, este expusă/analizată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, context în care se precizează că sensul/înţelesul acesteia este diferit de interpretarea dată de către autorii excepţiei de neconstituţionalitate. 23. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 24. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi autorităţile publice şi instituţiile publice sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează. Actele încheiate, împreună cu mijloacele materiale de probă, se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, iar Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se încadrează în rândul instituţiilor vizate de Codul de procedură penală, aspect reluat şi întărit de art. 349 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; astfel, art. 350 din Legea nr. 207/2015, care preia soluţiile legislative criticate din cuprinsul art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, reglementează situaţiile în care, fiind pericol de dispariţie a mijloacelor de probă sau fiind necesară lămurirea unei situaţii de fapt, respectiv în cauze temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, la solicitarea organelor de urmărire penală, personalul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează controale fiscale, al căror rezultat se consemnează/concretizează într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă; procedura de obţinere a acestor procese-verbale este reglementată de normele procesual fiscale într-un mod clar. 25. Astfel, Codul de procedură fiscală permite organelor fiscale, fiind organe de control, să efectueze controale fiscale, la solicitarea organelor de urmărire penală, în cursul urmăririi penale pentru lămurirea unor aspecte, şi nu acte de cercetare penală, care intră doar în competenţa organelor judiciare, potrivit aceluiaşi cod. Procesul-verbal întocmit de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, este un act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu mijloc de probă, fiind vorba de momentul existenţei doar a suspiciunii rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, diferit de momentul în care au loc controalele fiscale prevăzute la art. 350 din Codul de procedură fiscală, solicitate de către organele de urmărire penală în cursul urmăririi penale, în anumite situaţii când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt, moment în care procesul-verbal rezultat din controale financiare este mijloc de probă. 26. În final, referitor la faptul că procesul-verbal este mijloc de probă destinat să lămurească aspecte de specialitate, întocmit de una dintre părţile procesului penal, se apreciază că acesta nu este de natură a încălca art. 21 din Constituţie, întrucât activităţile de verificare/control, ce se concretizează printr-un proces-verbal, nu sunt acte de cercetare penală, ci simple verificări efectuate în cadrul inspecţiilor fiscale, solicitate de organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale. 27. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 28. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 29. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, şi ale art. 350 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins: - Art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 - Colaborarea cu organele de urmărire penală: "(1) În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.(2) În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite.(3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.(4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite.(5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2)-(4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul art. 110.“" – Art. 350 din Legea nr. 207/2015 - Colaborarea cu organele de urmărire penală: "(1) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul A.N.A.F. efectuează controale fiscale.(2) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F. efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite.(3) Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în sensul prezentului cod.“" 30. Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală a fost abrogată prin art. 354 lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza dispoziţiile legale criticate din ambele act normative, revenind instanţei judecătoreşti obligaţia de a decela, în funcţie de datele concrete ale cauzei şi în urma administrării probatoriului corespunzător, modul în care acestea au fost valorificate în cadrul procesului penal. 31. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) cu privire la statul de drept şi la supremaţia Constituţiei, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la drepturile acuzatului din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 au fost introduse prin art. XI pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 23 iunie 2010, şi au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 7 martie 2018. Cu acel prilej, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 233^1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, potrivit cărora „În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni ce vizează bunuri prevăzute la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe“, sunt neconstituţionale, întrucât fac referire la art. 135 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, text ce nu mai era în vigoare la data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, respectiv la data intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ (Ca urmare a intervenţiilor legislative efectuate prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006, în prezent abrogată). Curtea a constatat că prin adoptarea unei norme care face trimitere la o dispoziţie legală care nu mai este în vigoare se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea actelor normative. În esenţă, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Aceasta semnifică, de regulă, că, odată abrogat, actul normativ respectiv nu îşi va mai putea produce efectele. Curtea reţine că prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, din cauza faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele anterioare. Astfel, ca urmare a abrogării, dispoziţia respectivă iese din fondul activ al legislaţiei, iar trimiterea la o astfel de dispoziţie este în sine neconstituţională. 33. Ca atare, faţă de această împrejurare, având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, precum şi faptul că, în prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată anterior publicării Deciziei nr. 654 din 17 octombrie 2017, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 233^1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 a devenit inadmisibilă. 34. În ceea ce priveşte art. 233^1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, potrivit căruia „În situaţia prevăzută la alin. (1) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite“, Curtea observă că acesta este indisolubil legat, prin conţinutul reglementării, de art. 233^1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, fiind astfel lipsit de obiect, şi nu poate produce efecte câtă vreme ipoteza normativă la care se raportează este constatată neconstituţională. Ca atare, pentru considerentele privind calitatea legii avute în vedere în Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, paragrafele 36-42, care se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte art. 233^1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii urmează a fi admisă. De asemenea, Curtea constată că neconstituţionalitatea art. 233^1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 determină, în mod subsecvent, neconstituţionalitatea sintagmei „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) din acelaşi articol. 35. În continuare, cu privire la modalităţile de colaborare a organului fiscal cu organele de urmărire penală, Curtea reţine că legiuitorul, pe de o parte, a instituit obligaţia organului fiscal de a sesiza organul de urmărire penală în cazul în care, în activitatea acestuia, descoperă indicii privind săvârşirea unei infracţiuni (art. 233 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 249 din Legea nr. 207/2015), iar, pe de altă parte, simetric, a reglementat posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale, la iniţiativa celor dintâi [art. 233^1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, respectiv art. 350 din Legea nr. 207/2015]. 36. Curtea observă că art. 233^1 alin. (3)-(5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 stabileşte că mijloacele de probă sunt obţinute prin efectuarea de verificări fiscale. Astfel, la solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale; în cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite; rezultatul acestor controale se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. În acest context, Curtea reţine că Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 a fost în vigoare în perioada de activitate atât a Codului de procedură penală din 1968, cât şi a noului Cod de procedură penală. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, reglementarea procedural fiscală referitoare la relaţia dintre organele de urmărire penală şi organele fiscale trebuie să se refere, de principiu, la posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale numai în cadrul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale, conform art. 305 din Codul de procedură penală. De aceea, art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, stabilind că procesele-verbale prevăzute la alin. (3) şi (4) din acelaşi articol sunt mijloace de probă, ar trebui să se regăsească într-o corelaţie firească şi normală cu prevederile noului Cod de procedură penală, iar orice abatere de la aceasta trebuie respinsă din moment ce relativizează însuşi conceptul de proces penal. Prin urmare, colaborarea dintre autorităţile antereferite în privinţa obţinerii mijloacelor de probă trebuie să se subsumeze concepţiei de ansamblu a noului Cod de procedură penală, care prevede la art. 97 alin. (2) că proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; b) declaraţiile persoanei vătămate; c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; d) declaraţiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. 37. Curtea reţine că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are atribuţii de colaborare cu organele de urmărire penală stabilite prin mai multe acte normative. Potrivit art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 86/2003 privind unele reglementări în domeniul financiar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 31 august 2003, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, „Agenţia poate, la solicitarea procurorului, să efectueze constatări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, întocmind procese-verbale, prin care poate estima prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, acte procedurale care constituie mijloace de probă, potrivit legii. [...]“. În dezvoltarea acestui text legal, prevederile art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 stabilesc că „În cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti. În exercitarea atribuţiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor efectuează, din dispoziţia procurorului: a) constatări tehnico-ştiinţifice, care constituie mijloace de probă, în condiţiile legii; b) investigaţii financiare în vederea indisponibilizării de bunuri; c) orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror“. 38. Analizând constituţionalitatea art. 3 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013, prin Decizia nr. 835 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 21 iunie 2018, şi Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din noul Cod de procedură penală, „Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora“. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevede că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se realizează de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragraful 22). Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 25 şi 26). 39. Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală. De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. 40. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale Curtea a constatat că regula este aceea că atunci când, în cursul urmăririi penale, organele judiciare au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 3 alin. (3) şi alin. (4) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 trebuie interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în această materie, astfel încât constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor pot fi dispuse doar în cazuri de excepţie, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. 41. De asemenea, Curtea reţine că şi potrivit art. 112-115 din Codul de procedură penală din 1968 efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice putea fi efectuată tot în cadrul procesului penal, sens în care, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că, fiind un act procedural care reclamă urgenţă, constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează potrivit unei proceduri simplificate faţă de expertiză (Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009). 42. Comparând alin. (3) al art. 233^1 cu alin. (4) al aceluiaşi articol din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, Curtea observă că verificările fiscale prevăzute la alin. (4) sunt realizate după începerea urmăririi penale la cererea organului de urmărire penală şi se concretizează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, în timp ce art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 prevede efectuarea la solicitarea organelor de urmărire penale a unor verificări fiscale într-o ipoteză particulară, fără a preciza însă că aceasta se realizează după începerea urmăririi penale. Deşi reproduce parţial prevederile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală referitoare la efectuarea constatării, astfel încât pare că verificările fiscale se constituie într-o activitate de constatare şi că actul de constatare concretizat sub forma procesului-verbal constituie mijloc de probă în sensul art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, în realitate, din interpretarea sa per a contrario în raport cu alin. (4) al aceluiaşi articol rezultă că aceste verificări fiscale sunt solicitate de organele de urmărire penală înainte de începerea procesului penal. 43. Prin urmare, Curtea reţine, în continuarea celor expuse, că, din moment ce activitatea de verificare fiscală este realizată înaintea începerii urmăririi penale, înseamnă că actul rezultat, chiar purtând denumirea de „proces-verbal“, nu poate fi calificat ca fiind un „proces-verbal“ în sens de mijloc de probă reglementat de art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. 44. Având în vedere cele expuse la paragrafele 42 şi 43 din prezenta decizie, Curtea constată că prevederile art. 233^1 alin. (3) şi sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu pot fi interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile Codului de procedură penală aplicabile în materia mijloacelor de probă, din contră, se relevă o tensiune normativă între conţinutul textelor legale antereferite şi art. 97 şi art. 100 din Codul de procedură penală. În consecinţă, Curtea reţine că aceste texte legale nesocotesc logica de ansamblu a Codului de procedură penală în materia probaţiunii. 45. Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2017, paragraful 48, Curtea a reţinut că, potrivit art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, erau mijloace de probă procesele-verbale şi actele de constatare încheiate de alte organe, dacă legea prevedea aceasta. În acest context, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 214 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968 atribuiau calitatea de organ constatator organelor inspecţiilor de stat, altor organe de stat, precum şi unităţilor la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii. Astfel, actele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, întocmite potrivit dispoziţiilor de lege criticate, reprezentau acte procedurale întocmite în exercitarea competenţei stabilite de lege şi în conformitate cu normele speciale aplicabile în materie, iar folosirea lor ca mijloace de probă în cadrul procesului penal se realiza cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege, instanţa de judecată fundamentând soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea tuturor probelor. 46. Cu privire la actele încheiate de unele organe de constatare, prin comparaţie cu prevederile art. 214 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, Curtea observă că şi în noul Cod de procedură penală se atribuie competenţa de constatare a săvârşirii unor infracţiuni şi altor organe ale statului, expres şi limitativ prevăzute. Astfel, potrivit art. 61 alin. (1) din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. Procesul-verbal astfel încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ [art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală] şi nici nu are valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal [art. 198 alin. (2) fraza a doua]. 47. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Acest proces-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declaraţii, documente etc.). Curtea a apreciat că procesul-verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui „mărturie în acuzare“, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de „martori“ în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016). Rezultă astfel că actul rezultat din activitatea de constatare desfăşurată de aceste organe în afara procesului penal nu poate fi mijloc de probă. 48. Astfel, în timp ce prin art. 90 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 coroborat cu dispoziţiile art. 214 alin. 1 lit. a) şi alin. 5 din acelaşi act normativ, procesele-verbale încheiate de organele de constatare, inclusiv Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, erau mijloace de probă, Codul de procedură penală prevede că procesul-verbal încheiat de organul de constatare nu mai este mijloc de probă, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală. În consecinţă, Curtea constată că, spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, noul Cod de procedură penală nu mai reglementează caracterul de mijloc de probă al procesului-verbal încheiat de organul de constatare [art. 90 alin. 2 şi art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968] şi, prin urmare, într-un cadru extraprocesual, deşi organul de constatare poate întocmi un proces-verbal de constatare, acesta nu poate constitui în acelaşi timp şi mijloc de probă în procesul penal. De aceea, procesul-verbal întocmit de organele fiscale conform art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu poate fi act de constatare în raport cu art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, ci doar act de sesizare a organelor de urmărire penală în sensul art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală. 49. De asemenea, Curtea reţine că noul Cod de procedură penală a eliminat instituţia actelor premergătoare începerii urmăririi penale (art. 224 din Codul de procedură penală din 1968), astfel încât nici organul de urmărire penală nu mai poate întocmi un proces-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi care ar putea constitui mijloc de probă. De aceea, procesul-verbal întocmit de organele fiscale conform art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, deşi compatibil cu Codul de procedură penală din 1968, nu poate fi folosit în prezent ca proces-verbal de finalizare a actelor premergătoare, din moment ce acestea nu mai sunt reglementate de noul Cod de procedură penală, ci poate constitui numai act de sesizare a organelor de urmărire penală în conformitate cu art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală. 50. Concluzionând, Curtea constată că în concepţia noului Cod de procedură penală administrarea probelor se realizează, în mod exclusiv, în cursul procesului penal, actele întocmite înainte de începerea procesului penal neputând avea calitatea de mijloc de probă. În aceste condiţii, Curtea reţine că procesul-verbal reglementat de art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, fiind întocmit de organele fiscale anterior începerii urmăririi penale, nu poate fi calificat, sub imperiului actualului Cod de procedură penală, ca mijloc de probă. În schimb, potrivit Codului de procedură penală, organul de urmărire penală are competenţa ca, ulterior începerii urmăririi penale, să dispună efectuarea unei verificări fiscale conform art. 233^1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, finalizată prin întocmirea unui proces-verbal, sau a unei constatări conform art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, finalizată cu un raport de constatare, caz în care procesul-verbal, respectiv raportul de constatare constituie mijloace de probă conform art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. 51. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Or, art. 233^1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, prin raportare la alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, nu se coroborează cu Codul de procedură penală şi nu îndeplineşte, astfel, exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 34, şi prin Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunţată în Cauza S.C. IMH Suceava - S.R.L. împotriva României, paragraful 31, a arătat că deşi prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern [a se vedea în acest sens şi Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, paragraful 34, şi Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragrafele 94-96]. Aşadar, ţine de competenţa statelor membre să reglementeze aspecte legate de administrarea probelor. Or, din evaluarea cadrului legislativ, atât a celui supus controlului de constituţionalitate în materie procedural fiscală, cât şi a celui care reglementează în materie procedural penală, Curtea constată că statul, prin autorităţile sale cu competenţe legislative, deşi a procedat la o reformă în acest sens (noul Cod de procedură fiscală şi noul Cod de procedură penală), nu a stabilit şi un sistem de referinţă unitar în privinţa administrării probelor în materie penală raportat la dreptul fiscal, întrucât modalitatea în care a fost configurat textul criticat indică faptul că acesta reglementează o procedură în materie penală ce nu se încadrează în sistemul general de obţinere a probelor. 52. Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. 53. Curtea reţine că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă în domeniul fiscal, cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie, este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penale, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei. Or, în măsura în care o garanţie esenţială a sistemului de obţinere a probelor - obţinerea acestora prin mijloace de probă întocmite după începerea procesului penal - cuprinsă în Codul de procedură penală este încălcată chiar de legiuitor printr-o reglementare legală cu dispoziţii procedural penale - Codul de procedură fiscală -, înseamnă că ea devine inaplicabilă în privinţa persoanelor implicate în raporturi de drept fiscal, care nu mai beneficiază de această garanţie procesual penală, ceea ce conduce la încălcarea principiului egalităţii în drepturi a acestor persoane în raport cu alte persoane implicate în raporturi de drept de altă natură, şi cărora le este aplicabil cadrul general în materia mijloacelor de probă. 54. Raportând cele prezentate mai sus la speţa de faţă, Curtea constată că legiuitorul şi-a respectat numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără să stabilească o necesară corelare între art. 233^1 alin. (3) şi sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul alin. (5), cu referire la alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, pe de o parte, şi art. 61 alin. (5), art. 97 alin. (2) lit. e), art. 172 alin. (9) şi art. 198 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală, pe de altă parte, cu consecinţa fragilizării sistemului de administrare a probelor în procesul penal, ceea ce este contrar art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca o consecinţă a încălcării principiului egalităţii în drepturi şi a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine şi afectarea prevederilor constituţionale ale art. 24 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (2). 55. Cele anterior menţionate sunt valabile mutatis mutandis şi în privinţa art. 350 alin. (1) şi sintagmei „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul alin. (3), cu referire la alin. (1) din Legea nr. 207/2015, prevederi care, la rândul lor, încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar ca o consecinţă a încălcării principiului egalităţii şi a dreptului la un proces echitabil, sunt afectate şi art. 24 alin. (1), şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. 56. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2331 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Curtea constată că aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, în raport cu criticile formulate, întrucât acestea dau expresie unei modalităţi de colaborare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală cu organele de urmărire penală în cursul procesului penal. Rezultatul controalelor fiscale realizate se concretizează într-un proces-verbal care, potrivit art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 sau art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, după caz, constituie mijloc de probă, aspect care se corelează cu art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală. În această ipoteză, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu acţionează în calitate de parte în procesul penal, ci ca organ de specialitate, în virtutea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 şi ale Codului de procedură penală şi nu afectează nici statutul sau activitatea organelor de urmărire penală. 57. Prin urmare, faţă de această împrejurare, nu se poate reţine că prevederile art. 233^1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 sunt contrare dispoziţiilor constituţionale menţionate în susţinerea excepţiei, inclusiv celor cuprinse la art. 131 alin. (1) din Constituţie referitoare la rolul Ministerului publice, respectiv acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 58. Cu privire la dispoziţiile art. 53 din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză. 59. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Rădină, Neculai Marataş, Societatea Lemarco - S.A. din Bucureşti, Societatea Lemarco Cristal - S.R.L. din Urziceni şi de Societatea Zahărul Lieşti - S.A. din localitatea Lieşti, judeţul Galaţi, în Dosarul nr. 1.701/3/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 233^1 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi ale art. 350 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 233^1 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 cu referire la alin. (2) şi (3) din acelaşi articol este neconstituţională. 3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 cu referire la alin. (1) din acelaşi articol este neconstituţională. 4. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 233^1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. 5. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 233^1 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 şi ale art. 350 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
