Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Dochiţa şi Societatea Euroavi - S.R.L. din Călăraşi în Dosarul nr. 189/116/2018* al Tribunalului Ialomiţa şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 147 D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, apreciind că, având în vedere calitatea autorilor, în această cauză referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat într-un dosar disjuns, dispoziţiile legale criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei. 4. În subsidiar, se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Este invocată, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv deciziile nr. 350 din 11 mai 2017 şi nr. 696 din 7 noiembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 23 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 189/116/2018*, Tribunalul Ialomiţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 483 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Dochiţa şi Societatea Euroavi - S.R.L. din Călăraşi într-o cauză în care autorii excepţiei au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală şi de spălare a banilor, iar un coinculpat a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă drepturile fundamentale invocate în prezenta cauză în măsura în care prin sesizarea instanţei, în mod separat, printr-un acord de recunoaştere a vinovăţiei, poate fi recunoscută comiterea unei fapte penale în forma complicităţii, înainte de a se stabili printr-o hotărâre judecătorească definitivă vinovăţia autorului faptei. De asemenea, se susţine că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care persoanei cercetate sau trimise în judecată în calitate de autor nu îi este permisă participarea la procedura prevăzută de art. 478 - 488 din Codul de procedură penală. Totodată, se arată că dispoziţiile art. 483 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care îi exclud de la această procedură pe ceilalţi participanţi la săvârşirea presupusei infracţiuni cu privire la care a fost încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. 7. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, unul dintre coinculpaţi a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, procedură în care a dat o declaraţie al cărei conţinut este în deplin acord cu susţinerile Ministerului Public şi este total diferit de cel al declaraţiilor pe care acelaşi coinculpat le dăduse anterior în calitate de martor, de suspect şi de inculpat. Mai mult, se arată că, în acest fel, s-a ajuns la stabilirea complicităţii inculpatului care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei la comiterea uneia dintre infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată autorii excepţiei de neconstituţionalitate, fără ca aceştia să fi participat la procedura de încheiere a acordului şi fără să fi existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi constatat vinovăţia lor. 8. De asemenea, se arată că, în ipoteza anterior menţionată, în cazul inculpaţilor care nu au încheiat acorduri de recunoaştere a vinovăţiei ar putea fi pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de achitare, putându-se constata, după parcurgerea întregii proceduri, că fapta nu există, că fapta nu este prevăzută de legea penală sau că săvârşirea acesteia nu a fost probată. 9. Pe de altă parte, se susţine că, în ipoteza analizată, dispoziţiile legale criticate încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor trimişi în judecată prin rechizitoriu, în calitate de autori ai infracţiunii, câtă vreme printr-o hotărâre judecătorească pronunţată conform art. 485 din Codul de procedură penală se constată, cu putere de lucru judecat, că inculpatul care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei a comis o faptă de complicitate la faptele comise de autorii infracţiunii. 10. Mai mult, se susţine că dispoziţiile legale criticate permit ca un coinculpat care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei să fie audiat ca martor în dosarul disjuns şi, pentru a-şi conserva situaţia procesuală stabilită prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, să dea declaraţii prin care să încalce dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale celorlalţi inculpaţi. Sub acest aspect, se menţionează ca fiind relevantă soluţia legislativă prevăzută la art. 103 din Codul de procedură penală care nu reglementează, astfel cum prevedeau art. 69 şi 75 din Codul de procedură penală din 1968, condiţia ca declaraţia inculpatului şi a părţilor să poată servi la aflarea adevărului doar în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. 11. Este invocată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 decembrie 1990, pronunţată în Cauza Delta împotriva Franţei, prin care s-a reţinut că o soluţie de condamnare nu se poate baza într-o măsură decisivă pe declaraţiile unui martor pe care acuzatul nu a avut ocazia să îl examineze. 12. Tribunalul Ialomiţa opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere, în acest sens, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 483 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 483 alin. (2): „În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.“; – Art. 484 alin. (2): „La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.“ 17. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478-488 din Codul de procedură penală, reprezintă una dintre instituţiile procesual penale specifice sistemului procesual adversial, introdusă de legiuitor în Codul de procedură penală în vigoare. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o excepţie de la principiul aflării adevărului, specific sistemului continental de drept, care obligă organele judiciare ca, în toate cauzele, să facă toate demersurile pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt. Această excepţie a fost instituită de legiuitor, care, în acest fel, a acordat prioritate în aplicare principiului oportunităţii, caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, care, prin abordarea pragmatică a înfăptuirii justiţiei, conduce, în unele cazuri, într-un mod mai eficient, la acelaşi rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Aceleaşi aspecte au fost reţinute de legiuitor în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, conform căreia introducerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în legislaţia românească presupune o schimbare radicală a procesului penal român, ce are ca scop reducerea duratei judecării cauzelor şi simplificarea activităţii organelor de urmărire penală, cu consecinţa reducerii costurilor actului de justiţie pentru toate părţile, dar, în mod special, pentru stat, care, prin justiţia negociată, economiseşte resurse băneşti şi umane esenţiale. Prin urmare, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este prezentat, în cuprinsul expunerii de motive anterior menţionate, ca aparţinând unei viziuni legislative inovatoare, ce asigură soluţionarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, fiind, totodată, un remediu pentru înlăturarea deficienţei constând în durata mare a soluţionării cauzelor în România (a se vedea Decizia nr. 490 din 27 octombrie 2022, paragraful 21). 19. Instituţia procesual penală analizată a fost însă adaptată de legiuitor la cerinţele dreptului continental. Astfel, acordul de recunoaştere a vinovăţiei putea fi încheiat, conform prevederilor art. 478 alin. (1) şi ale art. 480 din Codul de procedură penală, după punerea în mişcare a acţiunii penale, iniţial, cu privire la infracţiunile pentru care legea prevedea pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani (limită extinsă, ulterior, la 15 ani), atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei asistenţa juridică este obligatorie. Ca efect al încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Conform art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt inculpatul şi procurorul, acordul putând fi iniţiat, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, de oricare dintre aceştia, limitele încheierii sale fiind stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 479 din acelaşi cod, obiectul acordului îl constituie recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; acesta priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit art. 481 şi 483 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă şi constituie act de sesizare a instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Conform art. 485 din Codul de procedură penală, aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei printr-o procedură publică la care sunt citaţi inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată, procedură în urma căreia, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi a avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, instanţa se pronunţă prin sentinţă, potrivit art. 484 din Codul de procedură penală. Sentinţa astfel pronunţată poate fi atacată cu apel, conform art. 488 din Codul de procedură penală, în termen de 10 zile de la comunicare, de către procuror, inculpat, celelalte părţi şi persoana vătămată. Mai mult, în cazul respingerii de către instanţă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, soluţionarea cauzei se face potrivit normelor procesual penale cu caracter general, conform art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Prin art. II pct. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, limita de 7 ani a pedepsei închisorii, prevăzută la art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost extinsă la 15 ani (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 829 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 29 aprilie 2020, paragrafele 18-23, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1163 din 2 decembrie 2020, paragrafele 14 şi 15). 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, respectiv natura şi valoarea probantă a declaraţiei date de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin Decizia nr. 490 din 27 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1240 din 22 decembrie 2022, Curtea Constituţională a constatat că aceste dispoziţii legale sunt constituţionale în măsura în care declaraţia dată de inculpat în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi folosită, împotriva voinţei inculpatului, ca probă în procesul penal, în scopul soluţionării cauzei conform procedurii penale de drept comun. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 41-44, Curtea a reţinut că declaraţia dată de inculpat în cursul urmăririi penale, în cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementată la art. 107 - 110 din Codul de procedură penală şi este luată şi consemnată conform procedurii reglementate prin dispoziţiile legale anterior menţionate, această declaraţie fiind diferită de cea prevăzută la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, nu doar sub aspectul finalităţii şi al efectelor ei, ci şi din perspectiva conţinutului impus de normele procesuale şi a regulilor procedurale. 21. În ceea ce priveşte conţinutul declaraţiei prevăzute la art. 107-110 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 109 alin. (1) din acelaşi cod prevăd că inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată. Aceeaşi normă procesual penală prevede că după acest moment inculpatului i se pot pune întrebări. Sub aspect procedural, răspunsurile date de inculpat la întrebările adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul său atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, îi poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. Potrivit aceloraşi dispoziţii procesual penale, în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior referite rezultă că declaraţia reglementată la art. 107-110 din Codul de procedură penală va cuprinde doar acele relatări pe care inculpatul le consideră utile apărării drepturilor şi intereselor sale procesuale, şi nu recunoaşterea tuturor faptelor reţinute în sarcina sa de către organele de urmărire penală, aspect care ar fi contrar dreptului la tăcere al inculpatului, prevăzut la alin. (3) al art. 109 din Codul de procedură penală. 22. Curtea a reţinut, totodată, că, spre deosebire de dispoziţiile art. 107-110 din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală prevăd, referitor la declaraţia dată de inculpat în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, că această declaraţie trebuie să fie expresă, iar conţinutul său trebuie să constea în recunoaşterea comiterii faptei şi în acceptarea de către inculpat a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, normele procesual penale ce reglementează procedura încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu asigură garanţiile procesuale prevăzute la art. 109 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, singura garanţie procesuală reglementată în favoarea inculpatului, din perspectiva analizată, fiind regula prevăzută la art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căreia, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. 23. Astfel, Curtea a reţinut că, deşi declaraţia inculpatului reglementată la art. 107-110 din Codul de procedură penală şi cea prevăzută la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală constituie acelaşi mijloc de probă, reglementat, cu titlu general, la art. 97 alin. (2) lit. a) din acelaşi cod, acestea reprezintă două subcategorii ale declaraţiei care sunt fundamental diferite din perspectiva conţinutului, a procedurii potrivit căreia sunt date de inculpat, a garanţiilor procesuale asigurate acestuia şi a finalităţii administrării lor, aceste diferenţe fiind determinate de particularităţile procedurilor în cadrul cărora intervin, respectiv procedura procesual penală de drept comun şi cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 24. Aşadar, declaraţia prevăzută la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală este o subcategorie diferită de cea a declaraţiei reglementate ca mijloc de probă, potrivit art. 97 alin. (2) lit. a) coroborat cu art. 107-110 din Codul de procedură penală. 25. Ipoteza invocată de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate are drept temei dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură penală - conform cărora, în situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat - şi vizează audierea, în calitate de martor, în cauza penală ce are ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului faptei prevăzute de legea penală comise în participaţie, cauză în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, conform textului criticat, a unui participant la comiterea respectivei fapte care a încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei. În această situaţie, este invocată încălcarea, prin textele criticate, a prezumţiei de nevinovăţie şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. 26. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, unul dintre principiile legii procesuale penale este cel al aflării adevărului; conform alin. (1) al art. 5 anterior menţionat, organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. 27. Acestui principiu îi sunt subordonate toate instituţiile procesual penale reglementate în cuprinsul Codului de procedură penală, dispoziţiile legale ce reglementează aceste instituţii neputând fi interpretate şi aplicate altfel decât în deplin acord cu dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală. Aceleiaşi exigenţe legale îi este supusă şi instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, motiv pentru care se impune ca dispoziţiile art. 478-488 din Codul de procedură penală să fie interpretate şi aplicate în sensul ce poate asigura respectarea principiului anterior menţionat. 28. Astfel, declaraţia prevăzută la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trebuie dată de inculpat prin afirmarea adevărului obiectiv, o interpretare contrară fiind de natură să valideze abuzul de drept şi să justifice comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută la art. 273 din Codul penal. 29. În mod similar, în ipoteza în care persoana care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei este audiată ca martor - într-o cauză penală în care inculpatul are calitatea de autor al faptei pentru a cărei comitere în participaţie respectivul martor a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei, cauză care se soluţionează, aşadar, conform procedurii penale de drept comun -, declaraţia dată de această persoană, conform dispoziţiilor art. 107-110 din Codul de procedură penală, trebuie să aibă drept temei adevărul obiectiv, cu excepţia exercitării de către ea a dreptului la tăcere, respectiv a dreptului la neautoincriminare, care constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la apărare. În acest sens, dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, prevăd că martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina şi că organul judiciar este obligat să îi aducă la cunoştinţă acest drept înainte de fiecare audiere, în condiţiile art. 120 din Codul de procedură penală. 30. Prin urmare, aşa cum, de altfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut prin Decizia nr. 490 din 27 octombrie 2022, precitată, declaraţia dată de martorul care are calitatea de participant la comiterea faptei ce face obiectul cauzei penale în care este audiat, în ipoteza invocată de autorul excepţiei din respectiva cauză, este o declaraţie diferită de cea pe care acelaşi martor a dat-o, în calitate de inculpat, cu prilejul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în vederea îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 482 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, în privinţa celei dintâi declaraţii fiind incidente prevederile art. 107-110 şi 118 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, declaraţiile analizate au în comun imperativul afirmării adevărului, şi nu a unor aspecte care nu corespund realităţii, în scopul îndeplinirii, în mod formal, a cerinţelor dispoziţiilor procesual penale anterior analizate. 31. Or, prezumţia de nevinovăţie, reglementată la art. 4 din Codul de procedură penală, şi, prin aceasta, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil ale persoanei care are calitatea de inculpat în cauza penală în care este audiat respectivul martor nu pot fi asigurate prin ascunderea adevărului şi nici prin împiedicarea organelor judiciare de a administra, în astfel de cauze penale, toate acele mijloace de probă pe care le consideră necesare aflării adevărului, o astfel de împiedicare presupunând, per se, încălcarea prevederilor art. 5 din Codul de procedură penală. Altfel spus, asigurarea principiului prevăzut la art. 4 din Codul de procedură penală nu poate fi realizată cu încălcarea principiului reglementat la art. 5 din acelaşi cod. 32. De altfel, declaraţia dată de martor în ipoteza supusă analizei va fi valorificată împreună cu restul mijloacelor de probă administrate în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea neavând o valoare dinainte stabilită prin lege şi fiind supuse liberei aprecieri a organelor judiciare. 33. Astfel, în urma evaluării probelor administrate, instanţa va soluţiona cauza penală, dispunând una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 din Codul de procedură penală, dispoziţiile legale criticate neîmpiedicând pronunţarea unei soluţii de achitare, dacă, din analiza circumstanţelor cauzei, rezultă incidenţa unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de procedură penală, sau a unei soluţii de încetare a procesului penal, dacă se constată existenţa uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din Codul de procedură penală. 34. Pentru aceste considerentele, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, ce reglementează prezumţia de nevinovăţie, şi, prin urmare, nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare. 35. Referitor la invocarea în prezenta cauză a accesului liber la justiţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât vizează posibilitatea participanţilor la procesul penal de a se adresa organelor judiciare, în vederea valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime, aspecte care nu sunt invocate de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate. 36. În ceea ce priveşte trimiterea la soluţia legislativă prevăzută la art. 103 din Codul de procedură penală, care, conform susţinerilor autorilor excepţiei, nu reglementează, astfel cum prevedeau art. 69 şi 75 din Codul de procedură penală din 1968, condiţia ca declaraţia inculpatului şi a părţilor să poată servi la aflarea adevărului doar în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, Curtea reţine că o astfel de critică a fost respinsă de instanţa de contencios constituţional ca fiind inadmisibilă, prin Decizia nr. 499 din 3 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1094 din 5 decembrie 2023. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Dochiţa şi Societatea Euroavi - S.R.L. din Călăraşi în Dosarul nr. 189/116/2018* al Tribunalului Ialomiţa şi constată că dispoziţiile art. 483 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ialomiţa şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
