Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1), ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.943D/2019. 2. La apelul nominal se prezintă pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate doamna Linda Zenovia Timofan, cu împuternicire depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent şef învederează faptul că domnul Valentin Paul-Trucă, autor al excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.706D/2019, domnul Dorin Teşeleanu, autor al excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.240D/2019, domnul Georgică Giurgiucanu, autor al excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) lit. c)din Legea nr. 304/2004, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 58D/2020, şi al excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1) lit. a) şi f), ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.067D/2020, şi domnul Aurel Constantin Muntoiu, autor al excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 94D/2021, au solicitat conexarea acestor dosare la Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.943D/2019. 4. Reprezentantul Avocatului Poporului solicită conexarea dosarelor, în timp ce reprezentantul Ministerului Public se opune acestor solicitări, apreciind că nu este posibilă conexarea dată fiind calitatea persoanelor care le-au formulat. 5. Curtea constată că persoanele care au solicitat conexarea dosarelor nu au calitate procesuală activă în prezenta cauză, astfel că, având în vedere art. 36 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, cererile acestora nu pot fi analizate în cadrul procesual circumscris prezentului dosar. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia, arătând, în esenţă, că, în considerarea art. 73 alin. (3) lit. l) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituirea completurilor se reglementează prin lege organică, şi nu prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii emise de colegiile de conducere ale instanţelor. Aceste acte administrative nu pot viza procedura de judecată, mai exact modul de desemnare a membrilor completurilor de judecată, sens în care se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 şi nr. 417 din 3 iulie 2019. 7. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 22 ianuarie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 8. Prin Adresa nr. 19.696 din 6 noiembrie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.593 din 6 noiembrie 2019, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1), ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că, prin raportare la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 şi nr. 417 din 3 iulie 2019, reglementarea compunerii completurilor de judecată trebuie realizată prin lege, şi nu prin acte ale colegiilor de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale celorlalte instanţe judecătoreşti. Se susţine că actele colegiilor de conducere au caracter administrativ, sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018. Prin urmare, un act având o astfel de natură nu poate viza aplicarea şi interpretarea legii de procedură. Întrucât modul de desemnare a membrilor completurilor ţine tocmai de aplicarea normelor procedurale, colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti nu pot adopta acte administrative în acest domeniu. În caz contrar, ar prelua atribuţii jurisdicţionale din chiar sfera de competenţă primară a puterii judecătoreşti. Totuşi, textele criticate permit adoptarea unor acte administrative în domeniul menţionat, încălcând astfel competenţa puterii judecătoreşti. Se mai apreciază că se încalcă şi dreptul la un proces echitabil, invocându-se jurisprudenţa antereferită a Curţii Constituţionale. 10. Se consideră că textele criticate nu respectă exigenţa de reglementare în privinţa organizării şi funcţionării completurilor, ca structuri componente necesare organizării şi funcţionării instanţelor, prin lege organică. Astfel, un element esenţial al organizării şi funcţionării instanţelor, şi anume constituirea completurilor, este dat în competenţa colegiilor de conducere, organe administrative care, prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii, devin abilitate să reglementeze aspecte a căror reglementare trebuie realizată prin norme de nivelul legii organice. 11. Se mai invocă încălcarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, apreciindu-se că argumentele de neconstituţionalitate reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 si nr. 417 din 3 iulie 2019 se aplică mutatis mutandis şi în privinţa textelor criticate. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. La dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere Amicus curiae în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi ale procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10,29,32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1), ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în realitate, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi, ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, prevederi asupra cărora urmează să se pronunţe prin prezenta decizie şi care au următorul cuprins: - Art. 19 alin. (3): „(3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora“; – Art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi: „(1) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă [...]“; - Art. 31 alin. (1) lit. c): „(1) În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: [...] c) pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători“; - Art. 52 alin. (1): „(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti“. 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 73 alin. (3) lit. l) privind domeniile de reglementare ale legii organice, ale art. 126 alin. (1) şi (4) privind instanţele judecătoreşti şi ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că problemele de drept constituţional ridicate privesc următoarele aspecte: (i) competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa completuri specializate [art. 19 alin. (3)]; (ii) competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca, printr-un regulament, să stabilească atât organul administrativ competent să aprobe compunerea completurilor de 3 judecători în materie penală, cât şi modalitatea de desemnare a membrilor acestora [art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi şi art. 31 alin. (1) lit. c)]; (iii) competenţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată [art. 52 alin. (1)]. 19. Cu privire la competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfiinţa completuri specializate, Curtea observă că autorul excepţiei pleacă de la premisa că stabilirea completurilor specializate se face numai prin lege, astfel că legea nu poate lăsa la discreţia/aprecierea unui organ administrativ o asemenea competenţă. Cu alte cuvinte, completurile specializate s-ar constitui în mod nemijlocit prin lege, şi nu printr-un act administrativ dat în temeiul legii. Or, legiuitorul are atât competenţa de a înfiinţa el însuşi completuri specializate, cât şi de a reglementa în sarcina organului de conducere al instanţei judecătoreşti competenţa de a înfiinţa un astfel de complet. Nu există o regulă într-un sens sau altul, ambele modalităţi dând expresie ideii de instanţă constituită potrivit legii. Niciun text constituţional sau convenţional nu impune ca aceste completuri specializate să fie stabilite în mod nemijlocit şi direct de legiuitor, din contră, raţiuni ce ţin de flexibilitatea şi supleţea reglementării pot determina legiuitorul să nu stabilească o obligaţie, ci o posibilitate de constituire a completurilor, caz în care evaluarea criteriilor care impun constituirea acestora trebuie realizată de organul de conducere al respectivei instanţe. Aşadar, pot fi situaţii în care completurile specializate sunt stabilite direct prin lege (a se vedea art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, şi Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), însă, în mod alternativ, pentru a răspunde unor realităţi aflate în desfăşurare, nimic nu împiedică legiuitorul să încredinţeze decizia înfiinţării unor asemenea completuri colegiului de conducere al instanţei. 20. Prin Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, paragraful 153, Curtea a statuat că „art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, astfel cum a fost modificat prin art. 215 pct. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, a prevăzut că «La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora». Textul antereferit nu modifică art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel că judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 se realizează de completurile specializate. Rezultă că la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pot constitui alte completuri specializate în domeniile pentru care legea nu prevede în mod expres o asemenea obligativitate. Or, pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 exista o asemenea obligativitate încă din 2003, astfel că, în privinţa acestora, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa, începând cu anul 2011, de a le desfiinţa pe cele existente, ci doar de a înfiinţa alte completuri în materiile în care legea nu obligă. Prin urmare, art. 29 din Legea nr. 78/2000 nu a fost implicit abrogat prin art. 19 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011“. 21. Astfel, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa de a refuza înfiinţarea unor completuri specializate acolo unde chiar legea a prevăzut înfiinţarea lor obligatorie (a se vedea situaţia completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000), în schimb, dacă legea prevede posibilitatea înfiinţării unor completuri specializate, decizia înfiinţării lor aparţine colegiului de conducere. 22. Faptul că legiuitorul a reglementat competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aproba înfiinţarea de completuri specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu înseamnă că acestuia i-a fost conferită o competenţă distonantă cu prevederile Constituţiei referitoare la legiferare. Legiuitorul nu a încredinţat Colegiului de conducere un aspect care ţine de legiferare, ci doar decizia de oportunitate în sensul constituirii unor astfel de completuri, decizie luată în temeiul legii. Prin urmare, temeiul constituirii completurilor specializate este legea, dar decizia constituirii aparţine Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 23. În consecinţă, Curtea constată că legiuitorul are competenţa de a acorda Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie decizia constituirii completurilor specializate. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut caracterul obligatoriu al înfiinţării acestor completuri chiar în textul legii nu poate fi considerat o încălcare a art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie; legiferarea în considerarea acestui text constituţional a fost realizată prin simplul fapt al stabilirii posibilităţii înfiinţării completurilor specializate. Reglementarea caracterului opţional al acestor completuri, şi nu obligatoriu, nu echivalează cu o delegare a activităţii de legiferare, ci reprezintă o expresie a acesteia. Prin urmare, textul criticat nu încalcă art. 61 şi art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 24. Cu privire la art. 126 alin. (4) din Constituţie, Curtea a statuat că atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme prin lege organică, nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 177). Or, aşa cum s-a arătat, legea este cea care prevede posibilitatea constituirii de completuri specializate, altele decât cele obligatorii reglementate, la rândul lor, prin lege, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 126 alin. (4) din Constituţie. 25. Decizia administrativă de înfiinţare a unor completuri specializate nu are nicio legătură cu activitatea de jurisdictio a instanţelor judecătoreşti, ceea ce înseamnă că art. 126 alin. (1) din Constituţie nu are incidenţă în cauză. 26. Invocarea art. 21 alin. (3) din Constituţie este realizată prin prisma faptului că textul criticat nu respectă o garanţie a dreptului la un proces echitabil, şi anume că instanţa nu ar fi prevăzută de lege, ci de un act administrativ. Or, astfel cum s-a arătat anterior, deşi luarea deciziei de constituire a completurilor specializate aparţine Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, temeiul înfiinţării lor este legea, ceea ce înseamnă că textul criticat respectă garanţia dreptului la un proces echitabil ca litigiile să fie judecate de o instanţă stabilită prin lege. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti. 27. Cu privire la competenţa Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca, printr-un regulament, să stabilească atât organul administrativ competent să aprobe compunerea completurilor de 3 judecători în materie penală, cât şi modalitatea de desemnare a membrilor acestora, Curtea reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020, a statuat că ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalităţi prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege (paragraful 48). Faptul că Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători, în condiţiile în care legea nu reglementează în mod expres modalitatea de desemnare a acestora, nu poate fi considerat contrar legii, în sensul încălcării autorităţii legii cu eventuala consecinţă a creării unei paradigme juridice neconstituţionale. În situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează şi situaţia litigioasă analizată, se constată că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar (paragraful 51). 28. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi pentru desemnarea membrilor completurilor de 3 judecători să fie utilizat procedeul tragerii la sorţi, ar fi trebuit să reglementeze în mod expres acest lucru, ceea ce nu a făcut, lăsând, astfel, în marja de apreciere a Colegiului de conducere, ca organ colegial de conducere competent să adopte regulamentul instanţei supreme, să stabilească modalitatea concretă de desemnare a membrilor acestor completuri (paragraful 52). Fără ca situaţia normativă existentă la instanţele ierarhic inferioare să fie un reper pentru cea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnarea membrilor completurilor de judecată de la instanţele inferioare şi membrilor completurilor de 3 judecători de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie urmează acelaşi algoritm, iar o asemenea orientare normativă la nivelul actelor administrative a fost şi este posibilă tocmai pentru că legea este cea care permite o opţiune între tragerea la sorţi şi nominalizare în privinţa completurilor de 3 judecători de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neexcluzând nici expres, nici implicit vreuna dintre cele două modalităţi de desemnare antereferite (paragraful 54). Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza şi în temeiul legii, ceea ce s-a şi întâmplat. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege (paragraful 57). Soluţia aleasă prin actul administrativ normativ, respectiv desemnarea membrilor completurilor antereferite la propunerea preşedintelui de secţie şi cu aprobarea Colegiului de conducere, nu este de natură să afecteze cerinţa independenţei şi imparţialităţii obiective a completurilor de 3 judecători, desemnarea prin tragere la sorţi a membrilor completurilor nu este unica şi singura modalitate prin care se asigură imparţialitatea obiectivă a acestora, putând exista şi modalităţi alternative de desemnare în mod transparent a acestora, care să asigure un grad înalt de încredere în sistemul judiciar, de natură a înlătura orice suspiciune privind modul în care sunt repartizaţi judecătorii în aceste completuri (paragraful 60). 29. Raportat la criticile de neconstituţionalitate formulate în cauza de faţă, Curtea reţine că nu este chemată să se pronunţe asupra soluţiei normative cuprinse în regulamentul antereferit cu privire la modul concret de desemnare a membrilor completurilor, întrucât prevederile regulamentare nu pot forma obiect al controlului de constituţionalitate, ci dacă un act de reglementare primară poate transfera în domeniul actelor de reglementare secundară stabilirea organului competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală şi a modului concret de desemnare a membrilor acestor completuri. Legiuitorul are opţiunea să stabilească el însuşi organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Or, textul criticat dă expresie celei de-a doua ipoteze antereferite, astfel că a reglementat doar competenţa organului administrativ de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a adopta regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, lăsându-se, astfel, acesteia obligaţia de a stabili, ca act de aplicare a legii, atât organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală, cât şi modul concret de desemnare a membrilor completurilor. 30. Nu există nicio prevedere constituţională sau vreo exigenţă rezultată din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care să impună ca stabilirea organului competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată în materie penală şi a modului de desemnare a membrilor completurilor să fie realizată în mod direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare, prin care se lasă la latitudinea actului administrativ normativ alegerea celei mai articulate soluţii în lipsa unei reglementări restrictive de nivel legal, nu echivalează cu conferirea de competenţe legislative unei autorităţi administrative, astfel că textul criticat nu contravine art. 61 şi art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 31. Curtea mai reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil mutatis mutandis paragraful 57 din Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020 în raport cu criticile formulate din perspectiva art. 126 alin. (4) din Constituţie. Astfel, modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători prin mijlocirea unui act administrativ cu caracter normativ nu încalcă exigenţele constituţionale ale art. 126 alin. (4), întrucât actul administrativ nu face altceva decât să organizeze executarea legii. Modul de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători este un aspect al compunerii acestora, astfel că aceasta trebuie realizată în baza şi în temeiul legii. Dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. 32. Prin urmare, având în vedere considerentele mai sus expuse, nu se poate susţine nici încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti. 33. Cu privire la competenţa colegiilor de conducere ale curţilor de apel, ale tribunalelor, ale tribunalelor specializate şi ale judecătoriilor de a stabili modalitatea de desemnare a membrilor completurilor de judecată, Curtea observă că se critică însăşi ideea de învestire ex lege a acestora cu competenţa de a stabili compunerea completurilor, ceea ce înseamnă că pot opta pentru o anumită modalitate concretă de desemnare a membrilor completurilor, tocmai pentru că legea nu reglementează dacă aceasta se face aleatoriu sau prin nominalizare. Or, astfel cum s-a arătat, legiuitorul are opţiunea să stabilească el însuşi organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată sau, din contră, să lase acest aspect în sfera actelor administrative normative. Învestirea/desemnarea colegiilor de conducere ex lege cu competenţa de a stabili ele însele compunerea completurilor de judecată nu pune nicio problemă de constituţionalitate. Curtea nu are competenţa să cenzureze opţiunea legiuitorului de a stabili la nivelul curţilor de apel, al tribunalelor sau al judecătoriilor organul competent să aprobe/valideze compunerea completurilor de judecată, iar la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să lase stabilirea organului competent în sarcina colegiului de conducere. 34. Cu privire la modul concret de desemnare a membrilor completului sunt aplicabile mutatis mutandis paragrafele 48 şi 51 din Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020. Astfel, ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalităţi prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. În situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, caz în care se încadrează şi situaţia litigioasă analizată, se constată că aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar. 35. Nu există nicio prevedere constituţională sau vreo exigenţă rezultată din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care să impună ca modul de desemnare a membrilor completurilor să fie realizat în mod direct prin lege. În lipsa unei prevederi legale exprese, rezultă că legiuitorul a acceptat ca un act de reglementare secundară să realizeze acest lucru, ca act de executare a legii. O asemenea modalitate de legiferare nu echivalează cu conferirea de competenţe legislative unei autorităţi administrative, astfel că textul criticat nu contravine art. 61 şi art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 36. Curtea mai reţine că şi în privinţa curţilor de apel, a tribunalelor, a tribunalelor specializate şi a judecătoriilor este aplicabil mutatis mutandis paragraful 57 din Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, astfel că, dacă legea nu prevede în mod expres ca desemnarea membrilor completurilor să se facă prin tragere la sorţi sau prin nominalizare expresă, iar actul administrativ cu caracter normativ a reglementat, în lipsa unei dispoziţii legale restrictive, una dintre aceste două modalităţi înseamnă că această compunere a completului, sub aspectul desemnării membrilor săi, a fost realizată în baza şi în temeiul legii, cu alte cuvinte, prin lege. 37. Prin urmare, pentru argumentele de mai sus, nu se poate susţine încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti. Totodată, art. 126 alin. (4) din Constituţie nu are incidenţă cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, acesta referindu-se la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu la celelalte instanţe judecătoreşti. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (3), ale art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi, ale art. 31 alin. (1) lit. c) şi ale art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 februarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
