Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Constantin Popa în Dosarul nr. 132/35/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.066D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală. În acest sens subliniază că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, reglementarea căilor de atac intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. De asemenea arată că nu sunt incidente prevederile art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât în procedura analizată în cauză nu se judecă infracţiunea care a format obiectul urmăririi penale. Totodată, consideră că întreaga procedură a confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, reglementată de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, oferă suficiente garanţii în ceea ce priveşte asigurarea accesului liber la justiţie şi respectarea dreptului la un proces echitabil. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 548 din 24 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 132/35/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Vasile Constantin Popa cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de acesta, în calitate de suspect, împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a confirmat soluţia de renunţare la urmărirea penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă atât principiile constituţionale privind statul de drept, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi folosirea căilor de atac, cât şi dreptul fundamental la două grade de jurisdicţie în materie penală, întrucât încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea procurorului de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este definitivă. Invocă în acest sens considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, şi anume paragrafele 31-33. Consideră că modificările aduse dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 nu respectă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016. Susţine astfel că renunţarea la urmărirea penală este singura instituţie procesual penală în care suspectul/inculpatul nu are la dispoziţie nicio cale prin care să conteste soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile în care ordonanţa procurorului poate fi combătută doar prin administrarea înscrisurilor ca mijloace de probă şi prin apărări limitate exclusiv la probleme de drept şi interpretări ale stării de fapt prin raportare la lege. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Consideră că procedura stabilită de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală este similară, într-o anumită măsură, cu cea referitoare la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată, reglementată de prevederile art. 340 şi art. 341 din acelaşi cod, respectiv de dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor de lege menţionate. Apreciază că textul de lege criticat respectă exigenţele impuse de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, fiind clar sub toate aspectele. De asemenea arată că principiul dublului grad de jurisdicţie priveşte soluţiile pronunţate pe fondul cauzei cu privire la o acuzaţie în materie penală, ceea ce nu este cazul în speţă. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă în acest sens considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, şi anume paragrafele 17, 18, 21, 23, 26 şi 30. În continuare, arată că, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau niciun grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Totodată, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi de formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte. Consideră că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt incidente în cauză, câtă vreme judecătorul învestit să confirme ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală nu se pronunţă asupra vinovăţiei inculpatului, acesta nefiind „în ipoteza unei declaraţii de vinovăţie sau a unei condamnări“. De asemenea arată că dispoziţiile de lege criticate nu restrâng niciunul dintre drepturile la care se referă prevederile art. 53 din Constituţie, astfel că acest text din Legea fundamentală nu este aplicabil în speţă. Având în vedere că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală nu contravin niciunuia dintre principiile constituţionale invocate de autorul excepţiei, consideră că textul de lege criticat este conform şi cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră supremaţia acesteia şi obligaţia de a o respecta. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată astfel că textul de lege criticat este în deplin acord cu prevederile art. 129 din Constituţie, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Prin urmare, constituie atributul exclusiv al legiuitorului reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară verifică soluţia procurorului de renunţare la urmărirea penală. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea acesteia şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Totodată, arată că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aspect ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social. În consecinţă, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o dată unei instanţe naţionale (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009). Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituţie, menţionează că acest text este aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care, în cauza de faţă, nu poate fi reţinută, cu atât mai mult cu cât suspectul are posibilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, să ceară continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, consideră că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă principiul potrivit căruia România este un stat de drept, democratic şi social, şi nici pe cel care consacră supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, introduse prin prevederile art. II pct. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă.“ 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi a prevederilor art. 2 referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea procurorului de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, pronunţând una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) al articolului mai sus menţionat, este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. 15. Aşa cum a reţinut Curtea în numeroase decizii prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală - cu privire la caracterul definitiv al încheierii prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a), b) şi d) din Codul de procedură penală -, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“ (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 2 noiembrie 2017, paragraful 25, Decizia nr. 563 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 5 decembrie 2017, paragraful 15, Decizia nr. 801 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, paragraful 23, şi Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, paragraful 38). *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 485 din 17 septembrie 2019 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 976 din 4 decembrie 2019. 16. De asemenea Curtea constată că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. 17. Având în vedere natura cauzelor vizate de dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, cauze în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul urmăririi penale, ci soluţia de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, Curtea reţine că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu sunt aplicabile în speţă. 18. Curtea constată că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. 19. Ţinând cont de motivele menţionate mai sus, Curtea reţine că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici principiilor constituţionale consacrate de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală privind statul de drept şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. 20. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Constantin Popa în Dosarul nr. 132/35/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
