Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Afrodita Laura Tutunaru│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 şi art. 141^1 din Codul penal din 1969, art. 50 şi art. 187 din Codul penal şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, excepţie ridicată de Nicolae Valentin în Dosarul nr. 8.311/105/2008** al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.795D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Codul penal din 1969, art. 50 din Codul penal şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 şi, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal. 4. Cu privire la susţinerile autorului excepţiei referitoare la calitatea legii, se arată că circumstanţele sunt personale atunci când se referă la persoana cu privire la care sunt prezente acele circumstanţe. Astfel, o circumstanţă care este personală pentru autorul unei infracţiuni este, de fapt, o circumstanţă reală pentru un participant, întrucât circumstanţa priveşte fapta care a fost săvârşită de către autor. Prin urmare, pentru el, această circumstanţă are de fapt semnificaţia unei împrejurări de fapt. Totodată, reprezentantul Ministerului Public arată că există o listă exhaustivă a tuturor circumstanţelor reale, însă nu este prevăzută în art. 28 din Codul penal din 1969 sau în art. 50 din Codul penal, ci în diversele dispoziţii din partea specială a Codului penal privitoare la infracţiuni care prevăd condiţiile în care se săvârşesc aceste fapte penale sau în alte dispoziţii din partea generală a Codului penal care se referă la circumstanţele de agravare sau atenuare. Prin urmare, orice infracţiune are anumite condiţii de săvârşire şi toate aceste condiţii sunt sau pot fi cunoscute de către autori. Participanţii la o infracţiune răspund pentru acele infracţiuni numai în măsura în care au cunoscut şi au prevăzut existenţa circumstanţelor reale, organelor judiciare revenindu-le sarcina de a demonstra că autorii sau participanţii la o infracţiune au cunoscut aceste circumstanţe. Prin urmare, întrucât textele de lege contestate prevăd ceea ce autorul excepţiei consideră că ele nu prevăd, reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia este inadmisibilă. 5. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale se arată că, potrivit chiar susţinerilor autorului excepţiei, acesta a fost acuzat de o complicitate la abuz în serviciu prin care s-a produs un prejudiciu de 8 milioane de euro. Or, aşa fiind, în toate variantele infracţiunii de abuz în serviciu şi în toate variantele denominate sau nu, acest prejudiciu atrage existenţa infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave. Prin urmare, excepţia nu are legătură cu soluţionarea cauzei. 6. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal, se arată că autorul susţine că textele sunt neclare, întrucât nu se ştie dacă variantele sau formele agravate sau atenuate ale unei infracţiuni trebuie luate sau sunt luate în considerare la stabilirea noţiunii de „pedeapsă prevăzută de legea penală“. Or, dimpotrivă, există o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi textele sunt destul de clare cu privire la ceea ce constituie variantă atenuată sau agravată a infracţiunii şi ceea ce constituie circumstanţe de agravare sau atenuare. Bunăoară, toate cauzele de reducere a pedepsei pentru denunţarea unei infracţiuni sau pentru plata unui prejudiciu sunt în mod evident circumstanţe. Variantele infracţiunii sunt prevăzute, de obicei, la textele din partea specială a Codul penal care reglementează infracţiunile respective sau la un grup de texte. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat că prevederile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal. Prin urmare, textele sunt destul de uşor de interpretat şi este destul de uşor de stabilit ce anume constituie variantă agravată sau atenuată şi ce anume constituie circumstanţe atenuante sau agravante. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 10 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.311/105/2008**, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 şi art. 141^1 din Codul penal din 1969, art. 50 şi art. 187 din Codul penal şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, excepţie ridicată de Nicolae Valentin într-o cauză penală în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 şi art. 248^1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 26 raportat la art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, complicitate la fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 26 raportat la art. 288 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi a infracţiunii prevăzute de art. 29 lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi toate cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal din 1969. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prevederile art. 28 din Codul penal din 1969 şi art. 50 din Codul penal, referitoare la circumstanţe personale şi reale, încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi. Astfel, în materia participaţiei, distincţia între cele două categorii de circumstanţe, respectiv personale şi reale, este deosebit de importantă, întrucât afectează răspunderea penală a tuturor participanţilor sau doar a unora dintre aceştia. La rândul lor, circumstanţele referitoare la persoană se clasifică în circumstanţe personale subiective şi circumstanţe personale de individualizare. Indiferent de efectul atras, circumstanţele personale influenţează numai răspunderea individuală a celui în persoana căruia subzistă, fără „să iradieze“ asupra celorlalţi. 9. Circumstanţele reale sunt definite ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări la care se referă fapta, fiind exterioare persoanei autorului sau participanţilor. În această categorie se înscriu circumstanţele referitoare la loc, timp, mod, mijloace de comitere a infracţiunii, cauze generale de excludere a infracţiunii ori din registrul celor justificative cu efecte in rem. Acestea se răsfrâng asupra autorului sau participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. 10. Cu privire la toate aceste circumstanţe, doctrina a semnalat faptul că unele probleme continuă să se ridice în materie de participaţie în cazul unor circumstanţe personale, fiind discutabil dacă se pot converti în circumstanţe reale [cum ar fi calitatea specială indicată în art. 295 din Codul penal - funcţionar public, gestionar sau administrator, în caz de delapidare, calitatea de membru de familie, calitatea de mamă a copilului nou-născut, aflată în stare de tulburare psihică determinată de faptul naşterii care a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane - art. 200 alin. (1) din Codul penal]. 11. Prin urmare, în lipsa unor enumerări exprese şi exhaustive a circumstanţelor care se încadrează în fiecare dintre cele două categorii, textele în discuţie suferă grave deficienţe de redactare, fiind neclare, imprecise şi imprevizibile, cu consecinţa lăsării la exclusiva apreciere a judecătorului dacă anumite circumstanţe vor fi catalogate ca reale sau personale. Or, o asemenea calificare poate face diferenţa între răspunderea penală sau nu a participanţilor, precum şi în ceea ce priveşte eventuala pedeapsă aplicată. De asemenea, problemele relevate pot duce la o practică neunitară, aducând atingere principiului securităţii juridice, înscris în dispoziţia art. 1 alin. (5) din Constituţie. 12. Pe de altă parte, dacă s-ar admite teza potrivit căreia unele circumstanţe personale pot fi convertite în circumstanţe reale, cu consecinţa răsfrângerii efectelor lor asupra tuturor participanţilor şi a autorului, s-ar putea ajunge la o practică judiciară neunitară în materie, ce ar putea conduce la crearea unor situaţii discriminatorii, cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie. 13. Astfel, s-a susţinut că, spre exemplu, în cazul săvârşirii de către doi autori şi doi complici a unei infracţiuni pentru care legea penală cere existenţa calităţii de funcţionar public, calitate deţinută numai de unul dintre coautori, dacă s-ar admite ideea convertirii circumstanţei personale de individualizare în circumstanţă reală, s-ar ajunge ca instanţa să pronunţe următoarea soluţie: coautorul care deţine calitatea de funcţionar public să răspundă penal, coautorul care nu deţine calitatea de funcţionar public să nu răspundă penal, întrucât în cazul coautoratului este necesară întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii pentru a răspunde penal; ambii complici să răspundă penal şi să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în varianta tip, deşi nu deţin calitatea de funcţionar public, întrucât circumstanţele personale ale coautorului care deţine calitatea de funcţionar public s-ar converti în circumstanţe reale şi s-ar răsfrânge asupra complicilor. Pe scurt, s-ar ajunge la situaţia în care, fără alte elemente care pot duce la înlăturarea răspunderii penale, persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta să nu răspundă penal (coautorul care nu deţine calitatea de funcţionar public), iar persoanele care ajută în orice mod la săvârşirea faptei să răspundă penal (complicii care nu deţin calitatea de funcţionari publici). 14. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal, autorul apreciază că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Astfel, textul are o redactare deficitară şi contradictorie, de natură a aduce atingere atât principiului previzibilităţii şi accesibilităţii legii penale, cât şi principiului securităţii juridice, deoarece, în cazul unor construcţii normative speciale, cum ar fi variantele agravate/atenuate sau incriminările complexe absorbante, pot să apară probleme în analiza conceptului de pedeapsă prevăzută de lege. De exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, cauza de agravare a pedepsei, care nu trebuie luată în considerare la stabilirea pedepsei prevăzute de lege, se află întrun alt text de lege decât cel care incriminează fapta în varianta-tip, în forma consumată. De aceea, „în lipsa unor criterii legale stabile întrebuinţate de legiuitor în crearea acestor variate derivări de la conţinutul-tip al unor infracţiuni, rămâne la stricta latitudine a judecătorului dacă se va raporta la textul care incriminează fapta în varianta-tip sau la textul de lege, distinct, care incriminează aceeaşi faptă în varianta agravată.“ 15. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, autorul apreciază că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor. Astfel, infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului a fost comisă în forma continuată până la data de 13 aprilie 2006, reţinându-se că acesta a prejudiciat statul cu suma de 8.000.000 euro. Noţiunea de consecinţe deosebit de grave a fost definită în art. 146 din Codul penal din 1969, care făcea referire la o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei. Acest din urmă articol a fost modificat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, sens în care prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei. Prin urmare, la data săvârşirii de către inculpat a presupusei infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 26 raportat la art. 248 şi art. 248^1 din Codul penal din 1969, prin noţiunea de consecinţe deosebit de grave se înţelegea o pagubă mai mare de 2.000.000.000 lei. Art. 146 din Codul penal din 1969 în sensul definirii noţiunii de consecinţe deosebit de grave ca reprezentând o pagubă materială mai mare de 200.000 lei a fost modificat abia la data de 12 august 2006, ulterior săvârşirii de către inculpat a presupusei fapte de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată. 16. Pe de altă parte, potrivit textului criticat, respectiv art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 „toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000.“ 17. Astfel, se pune problema dacă art. 146 din Codul penal din 1969 a fost modificat sau nu prin dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004, ca efect al denominării, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 278/2006. 18. Un astfel de argument nu poate fi primit, deoarece Legea nr. 348/2004 este o lege ordinară, iar Codul penal o lege organică. Or, o lege ordinară nu poate modifica o lege organică. 19. În concluzie, dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 afectează prevederile art. 76 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care au modificat prevederile art. 146 din Codul penal din 1969, în varianta anterioară modificării sale prin Legea nr. 278/2006. 20. Totodată, prevederile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), deoarece nu sunt respectate dispoziţiile art. 59 referitoare la modificarea unui act normativ şi art. 67 referitoare la evenimente legislative implicite, ambele din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, potrivit acestor din urmă dispoziţii pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ, trebuie să se nominalizeze expres textul vizat şi, totodată, numai în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu este posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. Or, susţine autorul excepţiei, în speţa de faţă nu ne aflăm în situaţia unui „caz deosebit“ şi nici nu se poate invoca imposibilitatea „identificării tuturor normelor contrare“. 21. Aşa fiind, omisiunea de a modifica expres şi art. 146 din Codul penal din 1969 sau măcar de a adopta o reglementare de punere în aplicare a Legii nr. 348/2004 coroborată cu adoptarea ulterioară a Legii nr. 278/2006, demonstrează faptul că art. 146 din Codul penal din 1969 nu a fost modificat prin Legea nr. 348/2004. 22. Totodată, prin încălcarea normelor de tehnică legislativă, sunt afectate principiul previzibilităţii legii şi securitatea raporturilor juridice, deoarece respectarea legilor este o obligaţie fundamentală într-un stat de drept, iar orice acţiune a autorităţilor publice trebuie să fie subsumată acestui obiectiv. Or, ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 reprezintă o încălcare de către Parlament a obligaţiilor impuse prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. O atare conduită pune serioase semne de întrebare cu privire la securitatea raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibilitatea autorităţilor publice de a ocoli cadrul legal oricând şi în orice condiţii, în timp ce cetăţenilor li se impune respectarea acestuia. 23. De aceea, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004, în măsura în care se consideră că a modificat şi art. 146 din Codul penal din 1969 este neconstituţional, întrucât contravine art. 59 şi art. 67 din Legea nr. 24/2000, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 24. Tribunalul Prahova - Secţia penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată. 25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 26. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 din Codul penal din 1969 şi art. 50 din Codul penal referitoare la circumstanţele personale şi reale, se arată că reglementarea este aproape identică şi nu conţine niciun fel de element care să afecteze principiul supremaţiei legilor ori pe cel al egalităţii în drepturi. 27. Tocmai pentru a preveni aplicarea neunitară, legiuitorul naţional a găsit de cuviinţă să definească atât circumstanţele personale, cât şi pe cele reale, precum şi rolul acestora în săvârşirea unei infracţiuni. 28. Eventuala încadrare greşită a unor circumstanţe ca fiind reale, şi nu personale (sau invers) nu determină, per se, calificarea unei norme juridice ca fiind neconstituţională. De altfel, partea care se consideră vătămată are la dispoziţie căile de atac prevăzute de Codul de procedură penală. 29. În plus, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa cu privire la aplicarea unei dispoziţii legale, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 30. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal, se arată că definirea noţiunii de „pedeapsă prevăzută de lege“ are tocmai rolul de a delimita conceptual această noţiune, facilitând aplicabilitatea acesteia în spiritul statului de drept şi a supremaţiei legilor în România. Aşa cum sa arătat anterior, eventuala aplicare greşită a noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege nu determină, per se, calificarea unei norme juridice ca fiind neconstituţională. 31. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004, se arată că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie, deoarece Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale este o lege ordinară şi a fost adoptată potrivit procedurii constituţionale de adoptare a legilor ordinare. 32. Faptul că prevederile criticate au incidenţă cu privire la cuantumul consecinţelor deosebit de grave, nu poate să determine calificarea Legii nr. 348/2004 ca fiind lege organică, ceea ce ar determina cerinţa adoptării acesteia cu majoritatea specifică legilor organice, nu ordinare cum a fost cazul în speţă. 33. De altfel, este de domeniul evidenţei că denominarea monedei naţionale nu poate avea efecte asupra normei penale în sensul susţinut de autorul excepţiei. Consecinţa ar fi eludarea normelor penale şi a voinţei legiuitorului prin exceptarea persoanelor care au săvârşit fapte cu consecinţe deosebit de grave care, în lipsa denominării, ar determina nepedepsirea autorilor sau pedepsirea acestora pentru infracţiunile-tip (şi nu pentru formele agravate, constând în generarea unor consecinţe deosebit de grave). O astfel de situaţie ar fi fost de natură să genereze o aplicare discriminatorie a normei penale. 34. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, nu poate fi reţinută critica referitoare la dispoziţiile art. 28 şi art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 50 şi art. 187 din Codul penal raportată la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), deoarece redactarea legilor trebuie să se supună principiului generalităţii lor, iar pe cale de consecinţă conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent. 35. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării (a se vedea Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34). 36. Critica referitoare la încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, în cazul în care unele circumstanţe personale s-ar converti în circumstanţe reale, cu consecinţa răsfrângerii acestora asupra participanţilor şi autorului şi crearea unor situaţii discriminatorii, nu poate fi reţinută. În cazul în care autorul excepţiei încearcă să supună cenzurii Curţii Constituţionale modul de interpretare şi aplicare a normelor legale criticate, acest fapt este inadmisibil. În speţă, arată Avocatul Poporului, textele criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţiile reglementate de ipotezele normelor juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare şi, ca atare, nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii. 37. În ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004, deoarece prin lege ordinară se modifică o lege organică, ceea ce ar contraveni atât art. 76 alin. (1) din Constituţie, cât şi principiului previzibilităţii şi securităţii raporturilor juridice, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât modificarea adusă (şi anume înlocuirea sumelor în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005, cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000) nu are natură organică, astfel cum este definită prin art. 73 alin. (3) din Constituţie. 38. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 39. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 40. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 28 cu denumirea marginală Circumstanţele personale şi reale şi art. 141^1 cu denumirea marginală Pedeapsă prevăzută de lege din Codul penal din 1969, art. 50 cu denumirea marginală Circumstanţe personale şi reale şi art. 187 cu denumirea marginală Pedeapsă prevăzută de lege din Codul penal şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 23 iulie 2004, care au următorul conţinut: – Art. 28 din Codul penal din 1969: "Circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi. Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor, numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut." – Art. 141^1 din Codul penal din 1969: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“ – Art. 50 din Codul penal: "(1) Circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.(2) Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia leau cunoscut sau le-au prevăzut." – Art. 187 din Codul penal: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“ – Art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004: „(5) Toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000.“ 41. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la cerinţele de calitate a legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor. 42. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 28 din Codul penal din 1969 şi art. 50 din Codul penal dispun cu privire la circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant, care nu se răsfrâng asupra celorlalţi, şi la circumstanţele privitoare la faptă, care se pot răsfrânge asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. 43. Autorul excepţiei apreciază că aceste dispoziţii încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la cerinţele de calitate a legii şi ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, deoarece, în cazul unor circumstanţe personale, se pune problema dacă se pot converti în circumstanţe reale [cum ar fi calitatea specială indicată în art. 295 din Codul penal - funcţionar public, gestionar sau administrator, în cazul infracţiunii de delapidare, calitatea de mamă a copilului nou-născut, aflată în stare de tulburare psihică determinată de faptul naşterii, care a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane - art. 200 alin. (1) din Codul penal]. Prin urmare, în lipsa unor enumerări exprese şi exhaustive a circumstanţelor care se încadrează în fiecare dintre cele două categorii, textele în discuţie suferă grave deficienţe de redactare, fiind neclare, imprecise şi imprevizibile, cu consecinţa lăsării la exclusiva apreciere a judecătorului dacă anumite circumstanţe vor fi catalogate ca reale sau personale. Or, o asemenea calificare poate face diferenţa între răspunderea penală sau nu a participanţilor, precum şi în ceea ce priveşte eventuala pedeapsă aplicată. De asemenea, problemele relevate pot duce la o practică neunitară, aducând atingere principiului securităţii juridice, înscris în dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 44. Astfel, s-a susţinut că, spre exemplu, în cazul săvârşirii de către doi autori şi doi complici a unei infracţiuni pentru care legea penală cere existenţa calităţii de funcţionar public, calitate deţinută de numai unul dintre coautori, dacă s-ar admite ideea convertirii circumstanţei personale de individualizare în circumstanţă reală, s-ar ajunge ca instanţa să pronunţe următoarea soluţie: coautorul care deţine calitatea de funcţionar public să răspundă penal, coautorul care nu deţine calitatea de funcţionar public să nu răspundă penal, întrucât în cazul coautoratului este necesară întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii pentru a răspunde penal; ambii complici să răspundă penal şi să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea în varianta-tip, deşi nu deţin calitatea de funcţionar public, întrucât circumstanţele personale ale coautorului care deţine calitatea de funcţionar public s-ar converti în circumstanţe reale şi s-ar răsfrânge asupra complicilor. Pe scurt, s-ar ajunge la situaţia în care, fără alte elemente care pot duce la înlăturarea răspunderii penale, persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta să nu răspundă penal (coautorul care nu deţine calitatea de funcţionar public), iar persoanele care ajută în orice mod la săvârşirea faptei să răspundă penal (complicii care nu deţin calitatea de funcţionari publici). 45. Analizând aceste critici, Curtea constată că termenul de „circumstanţă“ este folosit de legiuitor pentru a denumi diferite împrejurări, adică stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii, care stau în afara conţinutului esenţial al infracţiunii, dar care, având legătură, fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului, putând determina, datorită acestei influenţe, fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. Practic, spre deosebire de elementele constitutive ale infracţiunii, circumstanţele nu influenţează existenţa infracţiunii (în varianta de bază), lipsa lor nu atrage inexistenţa infracţiunii în forma tipică, ci înlătură caracterul agravat sau atenuat al infracţiunii. Cu alte cuvinte, circumstanţele influenţează numai calitatea şi cantitatea pedepsei într-o cauză determinată, nu şi existenţa formei tipice a infracţiunii. 46. În raport cu obiectul la care se referă (făptuitor sau faptă), circumstanţele se împart în circumstanţe personale şi reale. Astfel, circumstanţele personale sunt strâns legate de persoana făptuitorului şi produc efecte numai în raport cu persoana la care se referă, neputându-se răsfrânge asupra participanţilor. Circumstanţele personale sunt deci acele împrejurări care privesc persoana participantului şi cuprind atât circumstanţe personale subiective, cât şi circumstanţe personale de individualizare. 47. Circumstanţele personale subiective au în vedere legătura dintre participant şi atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (forma de vinovăţie, respectiv intenţie, culpă, praeterintenţie, scopul urmărit - atunci când acestea nu devin cerinţe esenţiale ale conţinutului normei de incriminare -, cauzele de neimputabilitate - constrângerea fizică, constrângerea morală, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicaţia, eroarea -, împăcarea părţilor, manifestarea dorinţei de a se desista, căinţa activă şi alte asemenea atitudini şi comportări relevante pentru pericolul social al făptuitorului). 48. Circumstanţele personale de individualizare vizează particularităţile persoanei participantului la săvârşirea unei infracţiuni şi se referă la calităţile participantului (funcţionar, militar, medic etc.), antecedentele penale (recidivist, amnistiat, graţiat, condamnat), raporturile sale cu victima (soţ, rudă apropiată, prieten, duşman), precum şi la orice alte date susceptibile să contribuie la individualizarea persoanei în cauză (felul de viaţă, reputaţia, merite sociale etc.). De exemplu, starea de tulburare a mamei pricinuită de faptul naşterii constituie o circumstanţă personală a acesteia şi deci nu se transmite participanţilor, urmând ca instigatorii sau complicii să răspundă pentru instigare sau complicitate la infracţiunea de omor. În cazul faptelor prevăzute de legea penală la care autorul este calificat (funcţionar, gestionar, medic), calitatea cerută pentru autor nu mai este relevantă ca circumstanţă personală, ci ca element constitutiv al infracţiunii, reprezentând o condiţie cerută de lege pentru realizarea acesteia; îndeplinirea acestei condiţii faţă de autor produce efecte faţă de toţi ceilalţi participanţi (de exemplu, fapta unui gestionar de a-şi însuşi bunuri din gestiune constituie infracţiunea de delapidare; această încadrare juridică se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au acţionat în calitate de complici la delapidare). Sunt situaţii în care o circumstanţă, prin natura ei personală, poate căpăta un aspect obiectiv şi se poate converti în circumstanţă reală, răsfrângânduse asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia au cunoscut-o ori au prevăzut-o. Astfel, premeditarea, fiind o manifestare psihică, reprezintă o circumstanţă personală, însă aceasta se transformă în circumstanţă reală şi se răsfrânge asupra participanţilor, dacă aceştia din urmă au contribuit la actele preparatorii în vederea săvârşii infracţiunii cu alte persoane care au cunoscut scopul pregătirii. 49. Circumstanţele reale (obiective) vizează întotdeauna fapta şi produc efecte asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanţe privitoare la faptă, de exemplu, cele privitoare la mijloacele de săvârşire a infracţiunii, la locul şi timpul comiterii acesteia, la situaţia sau starea persoanei împotriva căreia se săvârşeşte fapta şi altele. Astfel, dacă participantul nu a cunoscut o circumstanţă reală, aceasta nu îi este aplicabilă. De exemplu, săvârşirea furtului de către mai mulţi făptuitori, dintre care unul, fără a avea o înţelegere prealabilă cu ceilalţi, acţionează cu violenţă faţă de persoana care încearcă să-l reţină, în timp ce ceilalţi participanţi se îndepărtau de la locul faptei; în acest caz, fapta constituie infracţiunea de tâlhărie numai pentru cel care a întrebuinţat violenţa spre a-şi asigura scăparea, nu şi pentru ceilalţi, dacă aceştia n-au cunoscut şi nici n-au prevăzut modul de comportare al unuia dintre ei. Aceşti participanţi vor răspunde numai pentru infracţiunea de furt. Prin urmare, cunoaşterea sau prevederea va fi dedusă din complexul datelor de fapt care pun în lumină conţinutul material şi moral al contribuţiei fiecărui participant. 50. Aşa fiind, Curtea constată că, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind calitatea legilor, dispoziţiile legale criticate sunt clare şi neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 51. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. 52. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă; or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141 şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 53. Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii, paragraful 108]. 54. De aceea, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu-şi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care calificarea circumstanţelor şi răsfrângerea lor poate fi înţeleasă de persoana interesată, apelând chiar la sfatul unui specialist. Totodată, modalitatea de reţinere a circumstanţelor legale şi/sau judiciare ori prioritatea reţinerii unor circumstanţe speciale faţă de cele generale sunt aspecte ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi, de aceea, în aceste situaţii, supleţea legii este de preferat, întrucât nu se poate stabili aprioric totalitatea împrejurărilor care ar putea intra sau nu în categoria noţiunii de „circumstanţă“. Mai mult, tipologia acestor împrejurări, mecanismul care asigură funcţionarea lor, ordinea în care acestea devin eficiente şi efectele pe care le au asupra pedepsei constituie acea parte care ţine de punerea în practică a sistemului teoretic şi vizează lato sensu interpretarea şi aplicarea legii. 55. De asemenea, cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. În legătură cu această problemă este de reţinut că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În general, se apreciază că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. În cazul de faţă, împrejurările subsumate fiecăreia dintre cele două categorii sunt, în principiu, delimitate de criteriul legăturii pe care o anumită împrejurare o are fie cu persoana făptuitorului, fie cu fapta, urmând ca acele împrejurări care au un caracter obiectiv să se răsfrângă asupra autorului şi participanţilor numai în măsura în care le-au cunoscut sau prevăzut, iar celelalte, cu caracter personal, să producă efecte numai cu privire la persoana în legătură cu care se regăsesc. 56. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 28 din Codul penal din 1969 şi art. 50 din Codul penal este neîntemeiată. 57. În ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal, Curtea constată că acestea vizează noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“. 58. Autorul apreciază că aceste dispoziţii încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la calitatea legilor, deoarece au o redactare deficitară şi contradictorie de natură a aduce atingere atât principiului previzibilităţii şi accesibilităţii, cât şi principiului securităţii juridice. Astfel, „în cazul unor construcţii normative speciale, cum ar fi variantele agravate/atenuate sau incriminările complexe absorbante, pot să apară probleme în analiza conceptului de pedeapsă prevăzută de lege. De exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, cauza de agravare a pedepsei, care nu trebuie luată în considerare la stabilirea pedepsei prevăzute de lege, se află într-un alt text de lege decât cel care incriminează fapta în varianta-tip, în forma consumată. De aceea, în lipsa unor criterii legale stabile întrebuinţate de legiuitor în crearea acestor variate derivări de la conţinutul-tip al unor infracţiuni, rămâne la stricta latitudine a judecătorului dacă se va raporta la textul care incriminează fapta în varianta-tip sau la textul de lege, distinct, care incriminează aceeaşi faptă în varianta agravată“. 59. Cu privire la aceste critici, Curtea constată că în desfăşurarea unei activităţi infracţionale se disting două perioade, şi anume perioada internă şi cea externă. Perioada internă (psihică) este cuprinsă în intervalul dintre momentul încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune şi momentul luării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Faza internă, psihică, precede faza externă, chiar şi în situaţiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracţiunii este foarte scurt. În ce priveşte perioada externă a activităţii infracţionale, Curtea arată că se disting mai multe momente, etape în realizarea hotărârii infracţionale, ce se succed spre obţinerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente, etape, în desfăşurarea activităţii infracţionale pe drumul infracţional „iter criminis“ capătă relevanţă penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos. În perioada externă a activităţii infracţionale se disting trei faze, şi anume: faza actelor premergătoare, faza actelor de executare şi faza urmărilor. Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune, însă nu sunt obligatorii la toate infracţiunile. Totodată, infracţiunea are tot atâtea forme câte faze are activitatea infracţională, sens în care se pot distinge: forma actelor preparatorii (corespunde fazei de pregătire), forma tentativei (corespunde fazei de executare), forma faptului consumat şi forma faptului epuizat (ambele forme corespund fazei urmărilor). 60. De asemenea, din punctul de vedere al săvârşirii, infracţiunile au o formă perfectă - care este forma consumată, şi o formă imperfectă - tentativa, ambele pedepsibile, în condiţiile prevăzute în Codul penal. 61. Infracţiunea fapt consumat este acea infracţiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective. În aceste condiţii, în ce priveşte forma perfectă a infracţiunii, prin „pedeapsă prevăzută de lege“ se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (tentativă, circumstanţe atenuante sau agravante, forma continuată a infracţiunii, concurs de infracţiuni, stare de recidivă etc.). 62. În acest sens, Curtea observă că supleţea legii este de dorit, întrucât atât Codul penal şi Codul de procedură penală, cât şi legile speciale prevăd o varietate de cauze de reducere a pedepsei. Astfel, Codul penal cuprinde norme penale în temeiul cărora operează o atenuare a pedepsei, cum ar fi tentativa, minoritatea şi circumstanţele atenuante, iar Codul de procedură penală reglementează cu privire la judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei ori la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Totodată, norme penale care instituie cauze de reducere a pedepsei au fost evidenţiate prin art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, art. 30 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate preluat de art. 367 alin. (5) din Codul penal, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. 63. Aşa fiind, conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“, deşi are o accepţiune autonomă, urmează a fi pus în balanţă în operaţiunea de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de incidenţa uneia sau mai multor cauze de reducere a pedepsei. Tocmai de aceea, legiuitorul definind conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“ a stabilit că aceasta este cea prevăzută în textul incriminator, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. 64. Prin urmare, ori de câte ori legea penală (de exemplu, în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, amnistie, graţiere, prescripţie a răspunderii penale, reabilitare etc.) ori legea procesual penală (de exemplu, în cazul arestării preventive sau al acordului de recunoaştere a vinovăţiei) condiţionează anumite efecte de pedeapsa prevăzută de lege, referirea se va face la limitele speciale de pedeapsă (închisoare sau amendă) prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată (în varianta-tip sau calificată, agravată sau atenuată) fără a se lua în considerare eventualele cauze generale de agravare (stări de agravare: concursul de infracţiuni, recidiva, infracţiunea continuată, circumstanţe agravante) sau de atenuare (stări de atenuare: tentativa, circumstanţe atenuante). De asemenea, nu se vor lua în considerare nici cauzele speciale de agravare sau de atenuare (de pildă, art. 411 din Codul penal - Cauze de reducere a pedepsei). 65. Aceste cauze de atenuare/agravare nu trebuie confundate cu variantele calificate (atenuate sau agravate) ale unor infracţiuni, prevăzute ca variaţiuni ale acestora în texte de sine stătătoare (din considerente de politică penală sau de tehnică legislativă) faţă de varianta-tip şi care prevăd, după caz, majorarea sau reducerea limitelor speciale de pedeapsă prevăzute pentru fapta ilicită. În aceste cazuri, prin expresia „pedeapsă prevăzută de lege“ se înţelege pedeapsa fixată de legiuitor pentru aceste variante calificate, şi nu cea stipulată în varianta-tip a acelei infracţiuni. Astfel, trimiterea la infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi primită ca valabilă în susţinerea argumentului formulat de autor, întrucât această din urmă infracţiune, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, este o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. Legiuitorul poate alege pentru prescrierea caracterului prohibit al unei anumite conduite atât norme complete, cât şi incomplete, acestora din urmă lipsindule fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. Or, în legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996 şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 87, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea, cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimiterea. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“. 66. În sfârşit, Curtea mai constată că eventualele neajunsuri de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate au fost sau pot fi rezolvate, în acord cu art. 126 alin. (3) din Constituţie, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale revenindu-i doar rolul de a cenzura constituţionalitatea unei interpretări consacrate. În acest sens, prin Decizia nr. XXVIII din 18 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu privire la înţelesul noţiunii de „pedeapsă prevăzută de lege“ a statuat că „în cazul învinuiţilor sau inculpaţilor minori între 14 şi 16 ani, prin pedeapsă prevăzută de lege în accepţiunea reglementării din articolul menţionat se înţelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârşită în forme consumate, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de dispoziţiile art. 109 din Codul penal“. 67. Totodată, prin Decizia nr. 7 din 9 februarie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009, s-a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 160^2 alin. 1 ultima teză şi art. 160^4 alin. 1 ultima teză din Codul de procedură penală din 1968 - referitoare la posibilitatea liberării sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani - „cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 - preluat de art. 367 alin. (1) din Codul penal - dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani“. 68. Prin urmare, se desprinde concluzia potrivit căreia dispoziţiile art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), deoarece legea defineşte în mod clar ce se înţelege prin noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“, urmând ca, la nevoie, să se facă apel la interpretarea judiciară ori la o asistenţă juridică calificată. În acest sens, ţinând seama de principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141 şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 69. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141^1 din Codul penal din 1969 şi art. 187 din Codul penal este neîntemeiată. 70. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale, autorul susţine că sunt afectate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept şi la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor şi art. 76 alin. (1) referitor la adoptarea legilor. 71. Astfel s-a arătat că ultimul act material al infracţiunii continuate de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice reţinută în sarcina inculpatului din cauză, a fost săvârşit la data de 13 aprilie 2006 şi că prejudiciul cauzat statului se ridică la suma de 8.000.000 euro. Or, noţiunea de „consecinţe deosebit de grave“ a fost definită în art. 146 din Codul penal din 1969 care făcea referire la o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei. Acest din urmă articol a fost modificat prin art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, sens în care prin „consecinţe deosebit de grave“ se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei. Prin urmare, s-a susţinut că la data săvârşirii de către inculpat a presupusei infracţiuni de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată prevăzută de art. 26 raportată la art. 248 şi 248^1 din Codul penal din 1969, prin noţiunea de „consecinţe deosebit de grave“ se înţelegea o pagubă mai mare de 2.000.000.000. lei. Art. 146 din Codul penal din 1969 în sensul definirii noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“ ca reprezentând o pagubă materială mai mare de 200.000 lei a fost modificat abia la data de 12 august 2006, ulterior săvârşirii de către inculpat a presupusei fapte de complicitate la abuz în serviciu în formă calificată. 72. Cu privire la această critică, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece încadrarea juridică corectă a unei fapte penale nu este o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale criticate, ce ţine de resortul instanţelor de judecată de drept comun. În acest sens, Curtea Constituţională face trimitere la Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care s-a statuat că prin modificările aduse succesiv dispoziţiilor legale din Codul penal care definesc înţelesul noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“ s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării diverselor acte normative modificatoare, caracter deosebit de grav. De aceea, în cazul contestaţiei la executare prin care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“, nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi nici nu se poate reduce ulterior pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii supuse atenţiei nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal din 1969. 73. De asemenea, s-a mai susţinut că potrivit textului criticat, respectiv art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004, „Toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000“. Prin urmare, câtă vreme Legea nr. 348/2004 este o lege ordinară, iar Codul penal o lege organică, prevederile contestate afectează dispoziţiile art. 76 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu puteau modifica art. 146 din Codul penal din 1969, în varianta anterioară modificării sale prin Legea nr. 278/2006. Aşa fiind, s-a susţinut că sunt afectate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), deoarece sunt încălcate dispoziţiile art. 59 referitoare la modificarea unui act normativ şi art. 67 referitoare la evenimente legislative implicite, ambele din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ trebuie să se nominalizeze expres textul vizat şi, totodată, numai în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu este posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. 74. Cu privire la această critică, Curtea constată că premisa de la care autorul porneşte este una eronată deoarece, prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 nu se produce o modificare a actelor normative în sens material prin schimbarea conţinutului normelor juridice, ci se instituie, în mod formal, o operaţiune de denominare care, potrivit art. 1 alin. (2) din lege, reprezintă „acţiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor monetare“. Practic, denominarea reprezintă procedeul prin care se reduce valoarea nominală a unor însemne monetare, procedeu denumit popular şi „tăierea zerourilor“. În plus, nu poate fi primită nici susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia prin denominare suma ce reprezenta, potrivit Codului penal, paguba materială ce se circumscria noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“, a fost micşorată, deoarece valoarea pagubei este aceeaşi, ea fiind numai exprimată în altă unitate monetară - din ROL în RON. Totodată, proporţia dintre valoarea prejudiciului produs şi valoarea de referinţă a consecinţelor deosebit de grave a rămas aceeaşi, situaţie care nu este de natură a afecta în niciun fel principiul previzibilităţii legii şi securitatea raporturilor juridice. De altfel, acţiunea de reducere a valorii nominale a însemnelor băneşti a fost un procedeu pur tehnic cu efecte antiinflaţioniste, ce nu a produs vreo modificare în valoarea reală a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor născute anterior datei de 1 iulie 2005, actul normativ instituind posibilitatea circulaţiei în paralel, timp de 18 luni, a monedelor noi şi vechi, în scopul de a facilita conversia, de a reduce costurile financiare şi de a evita percepţia de către public că denominarea îşi propune confiscarea monedelor actuale la data apariţiei actului normativ, preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor fiind, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 348/2004, afişate atât în moneda veche, cât şi în cea nouă până la data de 30 iunie 2006. 75. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Valentin în Dosarul nr. 8.311/105/2008** al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 28 şi art. 141^1 din Codul penal din 1969, art. 50 şi art. 187 din Codul penal şi art. 5 alin. (5) din Legea nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Prahova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 noiembrie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
