Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Judecătoria Timişoara - Secţia penală, din oficiu, şi de Traian Bogdan Lastovieţchi în Dosarul nr. 32.001/325/2017 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.111D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că legiuitorul are atribuţia exclusivă de a stabili pedeapsa aplicabilă şi modalitatea în care ea poate fi individualizată, în ipoteza reglementată prin textul criticat, iar faptul că acesta prevede executarea pedepsei rezultante nu este de natură a încălca independenţa judecătorului, întrucât acesta din urmă, în limitele generale stabilite de legiuitor, are posibilitatea de a proceda la individualizarea sancţiunilor penale în cauzele respective. Se arată că, de altfel, posibilitatea revocării este incidentă şi în cazul dispunerii altor forme de individualizare a pedepselor, spre exemplu, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 32.001/325/2017, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 88 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Judecătoria Timişoara – Secţia penală, din oficiu, şi de inculpatul Traian Bogdan Lastovieţchi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei acestuia din urmă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută la art. 336 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat este neconstituţional, întrucât, în ipoteza juridică reglementată, îl obligă pe judecător să revoce amânarea aplicării pedepsei şi, după stabilirea noii pedepse, conform regulilor specifice concursului de infracţiuni, să dispună executarea acesteia din urmă. Se arată că, în aceste condiţii, judecătorului îi este limitată posibilitatea de a individualiza pedeapsa, respectiv posibilitatea de a opta pentru renunţarea la aplicarea pedepsei sau pentru amânarea aplicării pedepsei, indiferent de gravitatea celei de-a doua fapte, de împrejurările în care aceasta a fost săvârşită şi de circumstanţele personale ale inculpatului. Se susţine că această limitare poate conduce la soluţii inechitabile faţă de anumiţi inculpaţi, contravenind finalităţii legii penale. Se arată că singura individualizare pe care judecătorul o poate face, în condiţiile analizate, constă în stabilirea pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare, între limitele speciale, urmată de eventuale reduceri ale acestor limite în cazul în care ar exista circumstanţe atenuante legale sau judiciare. Se arată că faptele de natură penală sunt săvârşite de persoane cu caractere diferite, cu grad de educaţie diferit, cu inteligenţă diferită, cu constituţii fizice diferite, în circumstanţe de fapt diferite, aspecte care sporesc sau reduc pericolul concret al faptelor săvârşite. Se susţine că, pentru aceste motive, o persoană faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi care săvârşeşte o infracţiune mai puţin gravă în termenul de încercare este neîndreptăţită în raport cu o alta care comite o singură infracţiune şi care poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei. De asemenea se arată că, prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a stabilit că în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Prin raportare la soluţia anterior menţionată se susţine că textul criticat face imposibilă menţinerea amânării pedepsei stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, în cazul în care pedeapsa principală aplicată pentru infracţiunea săvârşită pe parcursul termenului de supraveghere este amenda, cu consecinţa obligării instanţei la revocarea amânării aplicării pedepsei şi la dispunerea executării pedepsei stabilite anterior. Se arată că această soluţie juridică creează discriminare între persoanele în privinţa cărora s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi persoanele condamnate la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât, în cazul celor din urmă, executarea pedepsei aplicate anterior se dispune doar dacă pentru infracţiunea săvârşită pe parcursul termenului de supraveghere s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii. Se conchide că textul criticat încalcă principiul egalităţii în drepturi. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.“ 10. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei şi, totodată, o prerogativă acordată instanţei de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni şi de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condiţiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituţia amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligaţiile ce îi sunt impuse persoanei condamnate, pentru perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravităţii, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunţarea la aplicarea pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. 12. Cu toate acestea, amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiţii, expres prevăzute la art. 83 alin. (1) din Codul penal, care denotă un pericol social redus al faptelor săvârşite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi cu posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform art. 83 alin. (2) din Codul penal, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor. 13. Potrivit art. 84 alin. (1) din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care sa dispus amânarea aplicării pedepsei. 14. În aceste condiţii, art. 88 din Codul penal reglementează următoarele trei ipoteze în care amânarea aplicării pedepsei este revocată, respectiv: dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse; dacă până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; dacă, după amânarea aplicării pedepsei, persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen. 15. Dintre acestea, autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate se referă la ipoteza săvârşirii de către persoana supravegheată, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, a unei noi infracţiuni, descoperită în termenul de supraveghere, criticând soluţia juridică a obligării instanţei de judecată la revocarea amânării pedepsei şi la dispunerea aplicării şi executării unei noi pedepse, stabilite conform prevederilor legale referitoare la concursul de infracţiuni. 16. Într-adevăr, nu doar în ipoteza juridică arătată de autorul excepţiei, ci în toate cele trei situaţii prevăzute la art. 88 alin. (1)-(3) din Codul penal, revocarea amânării pedepsei şi dispunerea unei pedepse penale care să fie executată de către persoana condamnată sunt imperative pentru instanţa de judecată, aceasta neputând să aleagă o altă formă de individualizare dintre cele reglementate la art. 80-106 din Codul penal. 17. Această manieră de reglementare a regimului juridic al pedepselor penale este determinată de caracterul excepţional al instituţiei amânării aplicării pedepsei (ca, de altfel, şi al instituţiilor renunţării la aplicarea pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi liberării condiţionate), prin raportare la instituţia executării pedepselor penale, care constituie regula în materia analizată, caracter excepţional dat de aprecierea de către legiuitor a nivelului scăzut al pericolului pe care îl prezintă, pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, faptele care pot fi încadrate în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (1) şi (2) din Codul penal. În considerarea acestui pericol social redus, legiuitorul a prevăzut regula lăsării în libertate supravegheată a persoanei condamnate, pentru o perioadă de 2 ani. 18. În aceste condiţii, săvârşirea de către persoana supravegheată a unor noi infracţiuni, cu intenţie sau intenţie depăşită, denotă că aceasta nu a înţeles semnificaţia şi pericolul faptelor comise şi ale urmărilor acestora. Altfel spus, în privinţa unei asemenea persoane, stabilirea unei pedepse penale şi amânarea aplicării acesteia nu şi-au produs efectul de reeducare, în vederea reintegrării lor sociale. 19. Pentru acest motiv, cu privire la persoana aflată în situaţia anterior arătată, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei aplicate, care va fi coroborată cu individualizarea judiciară a acesteia. 20. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reţine că individualizarea pedepselor penale constă într-o operaţiune de personalizare a acestora, prin care pedepsele sunt adaptate la nevoile de apărare a valorilor sociale. Aceasta, întrucât chiar şi infracţiunile din aceeaşi categorie pot fi săvârşite în maniere foarte diferite, care să denote un pericol social diferit. Altfel spus, individualizarea pedepsei este necesară pentru atingerea scopului său, pedeapsa trebuind să corespundă nevoilor de reeducare ale făptuitorului. Pentru realizarea acestei finalităţi, individualizarea pedepselor penale este făcută etapizat, mai întâi de legiuitor, prin dispoziţiile legii penale, apoi de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor penale, iar, în final, de către organele administrative ale locului de detenţie, fiecare dintre ultimele două categorii de autorităţi anterior menţionate fiind obligată să respecte individualizarea pedepsei făcută în etapa anterioară intervenţie sale. Astfel, individualizarea pedepselor penale este clasificată în individualizare legală, individualizare judiciară şi individualizare administrativă. 21. Aşa fiind, în ipoteza juridică reglementată la art. 88 alin. (3) din Codul penal, legiuitorul a prevăzut o individualizare legală a pedepsei pentru faptele săvârşite, care constă în revocarea amânării aplicării pedepsei şi în stabilirea unei noi pedepse, potrivit dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, pedeapsă ce trebuie executată într-un loc de detenţie. Cele trei forme de individualizare a pedepselor penale sunt aplicabile gradual, aşa încât individualizarea legală analizată este urmată de individualizarea judiciară, care va fi realizată conform prevederilor art. 39 şi 40 coroborate cu art. 74-79 din Codul penal. 22. Prin urmare, maniera de reglementare a regimului individualizării pedepsei în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în ipoteza prevăzută prin textul criticat nu este de natură a încălca dreptul judecătorului de a proceda la individualizarea judiciară a pedepsei în situaţia analizată, fiind determinată de aprecierea de către legiuitor a pericolului pe care îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală săvârşirea de către persoana supravegheată a unei noi infracţiuni, pe parcursul termenului de supraveghere. Pentru aceste motive, nu poate fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie. 23. Această soluţie juridică nu este de natură a crea discriminare între persoanele care săvârşesc o singură infracţiune, în privinţa cărora se dispune amânarea aplicării pedepsei, şi cele care au beneficiat de aceeaşi individualizare a pedepsei, dar care comit, cu intenţie sau cu intenţie depăşită, noi infracţiuni, descoperite în termenul de supraveghere, indiferent de gravitatea acestora, întrucât cele două categorii de persoane se află în situaţii diferite, persoanele din cea de-a doua categorie fiind în situaţia comiterii unei noi infracţiuni, după momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, aspect ce denotă nevoia obligării persoanelor supravegheate la executarea unor pedepse penale. 24. În ceea ce priveşte comparaţia făcută, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, între revocarea amânării aplicării pedepsei şi revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, sub aspectul menţinerii acestei din urmă forme de individualizare a pedepsei în ipoteza săvârşirii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni pentru care este aplicată pedeapsa amenzii şi al imposibilităţii menţinerii amânării aplicării pedepsei, în situaţia comiterii, pe parcursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni similare celei anterior menţionate, Curtea reţine că o astfel de critică este inadmisibilă, întrucât neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 88 alin. (3) din Codul penal nu poate fi dedusă prin compararea lor cu prevederile art. 96 alin. (4) din Codul penal, ci doar din raportarea textului criticat la dispoziţiile Constituţiei. 25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că prevederile art. 88 alin. (3) din Codul penal nu contravin principiului egalităţii în drepturi, reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la acesta din urmă, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că impune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) şi, de asemenea, că art. 16 alin. (1) din Constituţie îşi găseşte aplicabilitatea doar atunci când părţile se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic (a se vedea Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 26. În fine, Curtea reţine că soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale şi a fost reglementată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Timişoara - Secţia penală, din oficiu, şi de inculpatul Traian Bogdan Lastovieţchi în Dosarul nr. 32.001/325/2017 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 88 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
