Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 20.523/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.437D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 20.523/300/2020, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, cu ocazia confirmării ordonanţei procurorului prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală privind săvârşirea anumitor infracţiuni. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că, în condiţiile în care unui participant la comiterea infracţiunii nu i s-a comunicat niciun act de procedură întreruptiv de prescripţie, acesta se află în stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală. Susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, ce consacră principiul legalităţii, în componenta sa fundamentală ţinând de calitatea legii sub aspectul previzibilităţi raportat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 6. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, apreciind că aceasta are aplicabilitate şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal. Consideră că se încalcă principiul legalităţii incriminării în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale a autorului necunoscut, participant la infracţiune, ca urmare a unui act de întrerupere ce vizează un participant cunoscut. Dispoziţiile 155 alin. (3) din Codul penal creează pentru participantul la infracţiune, necunoscut organelor judiciare, o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal, cu următorul conţinut: „Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.“ 11. Autorul excepţiei susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la cerinţele de calitate a legii şi în art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017. Curtea a reţinut că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajate ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. 13. Dintre principiile care guvernează răspunderea penală, are relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. 14. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. 15. Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat, la art. 153 - 156 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. 16. Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură să readucă în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 17. În acest context, se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripţie, în situaţia comiterii unei infracţiuni, în participaţie, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 alin. (3) din Codul penal, că întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere îi priveşte numai pe unii dintre aceştia. 18. Soluţia juridică anterior menţionată este determinată de însăşi natura instituţiei prescripţiei, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură să afecteze însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care, însă, se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte. 19. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, Curtea a precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. 20. Având în vedere aceste considerente, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicare a acestora în domeniul dreptului penal substanţial. 21. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea a constatat că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanţiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, şi nu prin dispoziţii de drept penal substanţial (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20). 22. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 20.523/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
