Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.295/1/2022
┌─────────────┬────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela │delegat al Înaltei Curţi│
│Elena Bogasiu│de Casaţie şi Justiţie -│
│ │preşedintele completului│
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei a│
│ │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Denisa Livia │- judecător la Secţia I │
│Băldean │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Ponea │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ileana │- judecător la Secţia I │
│Ruxandra │civilă │
│Tirică │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina Oana │- judecător la Secţia a │
│Surdu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia │- judecător la Secţia a │
│Petronela │II-a civilă │
│Niţu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a │
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Csaba Bela │- judecător la Secţia a │
│Nasz │II-a civilă │
└─────────────┴────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.295/1/2022, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 15.737/325/2021. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. 6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizării şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 7. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 8. Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă a dispus, prin Încheierea din 12 octombrie 2022, în Dosarul nr. 15.737/325/2021, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 132/2017), art. 2.528, art. 1.597 şi art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? 9. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 31 octombrie 2022 cu nr. 2.295/1/2022, termenul de judecată fiind stabilit la 30 ianuarie 2023. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 10. Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare ART. 25 "Dreptul asigurătorului RCA de a solicita recuperarea sumelor plătite Asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în următoarele situaţii: (...) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie; (...)" 11. Codul civil ART. 2.528 "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (...)“;" ART. 1.597 "(1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.(2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.“;" ART. 1.394 "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă." III. Expunerea succintă a procesului 12. Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 4 iunie 2021, reclamanta Asigurarea X Group - S.A. a solicitat obligarea pârâtului Y la plata sumei de 11.204,27 lei, reprezentând contravaloarea despăgubirii achitate de societate, în calitate de asigurător RCA, în două dosare de daună, cu dobânda legală aferentă de la data achitării despăgubirii până la data plăţii efective. 13. În esenţă, a arătat că la data de 2 august 2017 pârâtul Y a fost implicat într-un accident rutier, intrând în coliziune cu autoturismul condus de numitul Z. Întrucât acesta din urmă dădea semne că intenţiona să plece de la locul accidentului, pârâtul Y a urcat pe bancheta din spate şi l-a lovit, lăsându-l inconştient, astfel că vehiculul condus de numitul Z a intrat pe sensul opus de mers, avariind alte două autoturisme. 14. Prin Rechizitoriul emis la data de 14 decembrie 2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, pârâtul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, faptă prevăzută de art. 195 din Codul penal, iar prin Sentinţa penală nr. 157 din 10 aprilie 2018 a Tribunalului Timiş - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 9.824/30/2017, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 683/A din 11 iunie 2018 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală, pârâtul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. 15. Având în vedere că autoturismul condus de numitul Z era asigurat RCA la Asigurarea X Group - S.A., persoanele păgubite ca urmare a avarierii celor două autoturisme s-au adresat reclamantei, fiind deschise două dosare de daună separate. 16. În urma instrumentării celor două dosare de daună, reclamanta a achitat sumele de 4.084 lei în data de 27 septembrie 2017 şi 7.120,27 lei în data de 28 septembrie 2017 pentru pagubele provocate. 17. Prevalându-se de dispoziţiile art. 25 lit. a) şi b) din Legea nr. 132/2017 şi de prevederile art. 2.210 din Codul civil, reclamanta a promovat o cerere de recuperare a sumelor anterior plătite cu titlu de despăgubire împotriva pârâtului Y, apreciind că acesta este persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului. 18. În faţa Judecătoriei Timişoara pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin Sentinţa civilă nr. 14.150 din 26 noiembrie 2021 prima instanţă a admis excepţia invocată, arătând că, indiferent dacă termenul de prescripţie curge de la data producerii accidentului (2 august 2017), de la data trimiterii în judecată a pârâtului (14 decembrie 2017) sau de la data achitării despăgubirii în cele două dosare de daună (27 şi 28 septembrie 2017), a intervenit sancţiunea prescripţiei faţă de data sesizării instanţei de judecată (4 iunie 2021). 19. Prin apelul formulat la data de 17 ianuarie 2022, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că termenul de prescripţie nu a fost împlinit în cauză. 20. În şedinţa publică din 29 septembrie 2022, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea lămuririi momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi dacă ar putea fi incidente dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil. 21. Prin Încheierea pronunţată la 12 octombrie 2022, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 22. Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 23. Astfel, primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât este vorba despre o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă, în faza de atac a apelului, iar hotărârea ce urmează să se pronunţe în acest litigiu în materia asigurărilor va fi definitivă, conform dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 24. Totodată, soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere. 25. Cât priveşte noutatea chestiunii de drept şi dificultatea de interpretare, instanţa de sesizare a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, asigurătorul RCA are dreptul de a recupera sumele plătite drept despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, în ipoteza în care accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie. 26. Această dispoziţie legală acordă societăţilor de asigurare RCA dreptul de a se regresa împotriva persoanelor răspunzătoare de producerea prejudiciului, în cazurile prevăzute de lege, în limita sumelor achitate cu titlu de despăgubire. 27. O dispoziţie similară se regăseşte în cuprinsul art. 2.210 din Codul civil, care stabileşte că, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane, cu menţiunea că acest text priveşte contractul de asigurare în general, pe când art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 are în vedere doar contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie (RCA). 28. Mecanismul prin care asigurătorii RCA îşi pot recupera, în anumite condiţii, despăgubirea achitată într-un dosar de daună este reprezentat de subrogaţia legală, conform dispoziţiilor art. 1.596 lit. e) din Codul civil, prevederile art. 25 din Legea nr. 132/2017 încadrându-se în „alte cazuri stabilite de lege“, când subrogaţia se produce de drept. 29. Pe cale de consecinţă, în măsura plăţii despăgubirii, asigurătorul RCA este subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta, aşa cum dispune art. 1.593 din Codul civil. 30. În prezenta cauză, prin cele două plăţi efectuate, reclamanta s-a subrogat în drepturile proprietarilor celor două autoturisme avariate, fiind îndreptăţită să acţioneze împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului. 31. Ţinând cont că pârâtul a fost trimis în judecată în faţa instanţei penale pentru faptele săvârşite cu ocazia accidentului rutier, în raportul dintre proprietarii celor două autoturisme avariate şi inculpat devine incident art. 1.394 din Codul civil, care dispune că, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă. 32. Prin urmare, în raporturile dintre proprietarii celor două autoturisme avariate şi inculpat termenul de prescripţie a acţiunii în repararea prejudiciului ar fi fost altul decât cel de drept comun, fiind calculat în funcţie de termenul de prescripţie a răspunderii penale. 33. Cum însă autoturismul condus de numitul Z era asigurat RCA la societatea reclamantă, nu a mai fost nevoie ca cele două persoane prejudiciate să acţioneze direct împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, fiind despăgubite de reclamantă în virtutea contractului de asigurare RCA. 34. În acest context se pune întrebarea dacă, în urma achitării despăgubirii către persoanele prejudiciate, asigurătorul RCA beneficiază inclusiv de dispoziţia de excepţie instituită prin art. 1.394 din Codul civil sau termenul de prescripţie rămâne cel de drept comun, chiar dacă persoana în ale cărei drepturi s-a subrogat ar fi beneficiat de un termen de prescripţie mai lung. 35. Efectele subrogaţiei sunt reglementate de art. 1.597 din Codul civil, iar în doctrină se arată că efectul principal, indiferent că este vorba despre subrogaţia legală sau convenţională, este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului, beneficiind şi de toate garanţiile care însoţesc creanţa. Nu se poate deduce însă care este corelaţia acestor efecte ale subrogaţiei cu termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune. 36. În esenţă, trebuie să se stabilească efectele subrogaţiei legale prevăzute de dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 asupra termenului de prescripţie a dreptului la acţiune împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, în condiţiile în care este cert că persoana prejudiciată dispune de o acţiune supusă unui termen de prescripţie care începe să curgă conform art. 2.528 din Codul civil, de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, însă termenul de prescripţie nu este cel de 3 ani, ci un termen mai lung, în conformitate cu prevederile art. 1.394 din Codul civil, corespunzător termenului de prescripţie a răspunderii penale. 37. În privinţa asigurătorului RCA trebuie să se stabilească dacă în urma subrogaţiei legale va beneficia de acelaşi termen de prescripţie precum cel care curge împotriva creditorului plătit sau dreptul său la acţiune este autonom din perspectiva prescripţiei, fără a putea beneficia de prorogarea termenului potrivit art. 1.394 din Codul civil. 38. În opinia instanţei, chestiunea de drept care necesită interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nouă, fiind vorba despre prevederi cuprinse în noul Cod civil, mai ales art. 1.394 din Codul civil, care nu are corespondent în vechea legislaţie, corelat cu dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017. 39. În orice caz, nu se poate reţine că s-ar fi conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept, cel puţin din datele deţinute de instanţă, împrejurare ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. 40. Nu în ultimul rând, este îndeplinită şi ultima condiţie de admisibilitate, întrucât din verificările efectuate a rezultat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra problemei de drept nici pe calea hotărârii prealabile şi nici pe calea recursului în interesul legii. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 41. Apelanta-reclamantă nu şi-a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept, deşi a fost citată cu această menţiune, iar intimatul-pârât a susţinut, prin avocat, la termenul de judecată din 29 septembrie 2022, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil. 42. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 43. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 15.737/325/2021 a arătat că, având în vedere că prezentarea opiniei asupra chestiunii de drept ar echivala cu o antepronunţare, în condiţiile în care ar avea influenţă asupra soluţiei ce se va pronunţa asupra apelului exercitat în cauză, nu este oportună prezentarea propriului punct de vedere, fără ca acest lucru să atragă o eventuală inadmisibilitate a sesizării. În acest sens a invocat Decizia nr. 43 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.051 din 3 noiembrie 2021, unde s-a considerat admisibilă o sesizare şi fără exprimarea punctului de vedere al instanţei de judecată. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 44. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor, conturându-se existenţa unor orientări jurisprudenţiale diferite. 45. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil. 46. S-a argumentat că efectul subrogaţiei este acela că subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile acestuia împotriva debitorului. În temeiul art. 1.597 alin. (2) din Codul civil, asigurătorul care s-a subrogat în drepturile creditorului plătit beneficiază de toate accesoriile şi garanţiile care însoţesc creanţa. Acţiunea exercitată de asigurător, preluată prin subrogare de la creditorul plătit, este o acţiune în răspundere civilă şi are ca obiect o despăgubire care derivă dintr-un fapt pentru care legea penală prevede un termen de prescripţie mai lung decât cel reglementat de legea civilă. Pe cale de consecinţă, asigurătorul va putea formula acţiunea în regres în acelaşi termen de prescripţie ca şi persoana vătămată, dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil fiind aplicabile. 47. În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Tribunalul Alba, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Judecătoria Bacău, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Roman, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov şi instanţele arondate, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Cluj - Secţia civilă, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă şi instanţele arondate, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Caracal, Curtea de Apel Iaşi - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă, Judecătoria Darabani, Judecătoria Fălticeni, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă. 48. Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 1.394 din Codul civil nu se aplică decât în cadrul acţiunilor în răspundere delictuală formulate de cel vătămat împotriva persoanei care trebuie să răspundă de plata acestui prejudiciu, nu şi în acţiunea în regres a asigurătorului. Pentru aceasta din urmă, termenul de promovare a acţiunii pentru recuperarea sumelor de la persoana care a cauzat prejudiciul este termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat de la data plăţii. 49. S-a arătat că asigurătorul, deşi are drept de regres împotriva asiguratului, exercită un drept propriu, derivat din lege şi din contractul de asigurare încheiat, iar nu ca urmare a subrogării sale în drepturile victimei/persoanei îndreptăţite la despăgubiri. 50. În cazul analizat, în urma încheierii unui contract de asigurare de răspundere civilă auto tip RCA, ce reprezintă o formă de stipulaţie pentru altul, asigurătorul are o obligaţie proprie, derivată din contractul de asigurare şi din lege, aceea de a despăgubi victima accidentului în cazul producerii riscului asigurat. Prin urmare, în momentul în care plăteşte despăgubirea, asigurătorul nu acţionează din poziţia de terţ, ci din poziţia de debitor al obligaţiei de despăgubire, obligaţie proprie asumată prin contractul de asigurare şi care devine eficace, în sensul art. 1.400 din Codul civil, în momentul producerii riscului asigurat. 51. În acest sens au fost comunicate hotărâri judecătoreşti şi au fost exprimate opinii teoretice de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi Secţia a VI-a civilă, Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a civilă, Curtea de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă. 52. S-a opinat şi că este necesar să se facă distincţie în funcţie de calitatea pârâtului chemat în judecată de asigurător. În cazul în care acţiunea în regres este introdusă de asigurător împotriva propriului asigurat, durata termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 2.519 alin. (1) din Codul civil, aplicabile dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare. 53. În cazul în care acţiunea în regres este introdusă de asigurător împotriva altei persoane decât propriul asigurat, opinia exprimată a fost în sensul că operează prorogarea termenului prescripţiei în condiţiile art. 1.394 din Codul civil, deoarece, în baza art. 1.597 şi 1.594 din Codul civil, din momentul plăţii pe care asigurătorul a făcut-o în folosul persoanei păgubite, aceasta a transmis asigurătorului plătitor toate drepturile pe care le avea împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, inclusiv în componenta privind termenul de prescripţie aplicabil dreptului material la acţiune (Secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti şi judecătoriile arondate). 54. Tribunalul Galaţi a apreciat că în cauză se impune respingerea sesizării, ca inadmisibilă, deoarece o interpretare a problemei de drept nu ajută la dezlegarea litigiului din dosarul de fond. 55. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 56. Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra conformităţii dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, însă a soluţionat excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), preluate identic în legea nouă. 57. Astfel, prin Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, a reţinut că: „În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situaţii asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Prin urmare, având în vedere faptul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenţie, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terţa persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Asigurări. Astfel, în situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.“ 58. Aceste argumente au fost reluate şi prin Decizia nr. 77 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 11 aprilie 2014. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 59. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind condiţia referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi condiţia noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 60. Pentru legala învestire a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să dea dezlegare unei chestiuni de drept, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, a căror îndeplinire trebuie realizată cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 61. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet de judecată din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă, învestit cu soluţionarea apelului într-un litigiu în materia asigurărilor. Hotărârea pronunţată de tribunal are caracter definitiv, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, raportat la art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 62. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în care se ridică nu este îndeplinită, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. 63. Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea unei chestiuni de drept are natura unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea cauzei pe fond. 64. Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, titularul sesizării, respectiv instanţa care soluţionează litigiul în ultimă instanţă, trebuie să verifice, din oficiu, admisibilitatea sesizării, prezentând, între altele, argumentele pentru care apreciază că dezlegarea chestiunii de drept este esenţială pentru soluţionarea cauzei pe fond. 65. În acest context, instanţa de trimitere va trebui să prezinte în încheierea de sesizare circumstanţele factuale specifice cauzei şi să demonstreze că norma de drept a cărei interpretare se solicită este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, în funcţie şi de pretenţiile concrete formulate de partea reclamantă. 66. Prin cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile, instanţa de trimitere solicită lămuriri asupra înţelesului şi efectelor pe care le generează prevederile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, din perspectiva determinării termenului de prescripţie extinctivă. 67. Mai exact, tribunalul solicită ca, pe calea hotărârii prealabile, instanţa supremă să stabilească dacă, în cazul exercitării acţiunii în regres a asigurătorului, în condiţiile descrise de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, devin aplicabile prevederile art. 1.394 din Codul civil referitoare la prorogarea termenului de prescripţie pentru exercitarea dreptului material la acţiune sau dacă dreptul material la acţiune este „autonom din perspectiva prescripţiei“. 68. Referirea instanţei de trimitere la „caracterul autonom al dreptului material la acţiune din perspectiva prescripţiei“ este lipsită de acurateţe juridică, fiind posibil ca varianta alternativă avută în vedere să se raporteze la termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru exerciţiul dreptului material la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. 69. Aşadar, problema cu care se confruntă instanţa de trimitere este legată de regimul juridic al acţiunii în regres deduse judecăţii, sub aspectul prescripţiei extinctive, în sensul de a se stabili pe calea hotărârii prealabile dacă, în cazul acţiunii în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, întemeiată pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, se prelungeşte termenul de prescripţie privind acţiunea civilă în pretenţii până la împlinirea termenului prescripţiei răspunderii penale, în conformitate cu prevederile art. 1.394 din Codul civil, sau dacă se aplică un alt termen de prescripţie, pe care nu a fost în măsură să îl indice. 70. Din descrierea circumstanţelor factuale proprii cauzei, relevate în cadrul secţiunii privind expunerea succintă a litigiului, rezultă că ipoteza normativă descrisă de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii instanţei de trimitere, pentru cele ce se vor arăta în continuare. 71. Prevederile legale a căror interpretare se solicită vizează situaţia în care „accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie“. 72. Înţelegerea exactă a conţinutului şi sensului dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 presupune examinarea sistematică a acestei norme legale în contextul întregii reglementări a art. 25, în concordanţă cu condiţiile şi limitele legale în care asigurătorul acoperă paguba cauzată persoanelor vătămate prin producerea riscurilor asigurate. 73. Cu titlu general, art. 2.223 alin. (1) din Codul civil stipulează că „în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil“. 74. Aceeaşi idee se regăseşte exprimată şi în conţinutul legii speciale, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, care, în plus, identifică faptul ilicit cauzator de prejudicii ca fiind accidentul de vehicul. 75. Aşadar, la nivel de principiu, prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă produsă prin accidente de vehicule se urmăreşte în principal protejarea victimelor accidentelor de circulaţie prin repararea prejudiciilor suferite de acestea (prin avarierea sau distrugerea bunurilor sau prin vătămarea corporală sau decesul unor persoane). În acelaşi timp, acest tip de asigurare reprezintă şi o modalitate prin care titularul asigurării îşi conservă patrimoniul prin transferarea către societatea de asigurare a obligaţiei de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligaţie care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar fi revenit celui vinovat de producerea accidentului. În acest sens sunt prevederile art. 2 pct. 4 din Legea nr. 132/2017, care definesc termenul de asigurat ca fiind „proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau unui tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terţelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie“. 76. Riscul asigurat, adică evenimentul asigurat care dă naştere obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare - despăgubirea, constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane pentru care, potrivit legii, se angajează răspunderea asiguratului sau a conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului, în situaţia în care acesta din urmă este altă persoană decât asiguratul, conform art. 14 alin. (9) din Legea nr. 132/2017. 77. Acţiunea în regres întemeiată pe dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 132/2017 conferă asigurătorului dreptul ca, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să recupereze despăgubirile plătite terţelor persoane de la persoanele a căror răspundere faţă de victime este acoperită prin asigurarea de răspundere civilă. 78. Transmiterea creanţei de la creditorul plătit, în cauză terţul vătămat prin accident, către asigurătorul RCA se realizează prin efectul subrogaţiei legale, în temeiul art. 1.596 lit. e) din Codul civil raportat la art. 25 din Legea nr. 132/2017. 79. Potrivit legii speciale, regresul este limitat, în temeiul art. 25 lit. a)-e) din Legea nr. 132/2017, la cinci situaţii în care, faţă de gravitatea formei de vinovăţie a persoanei responsabile şi periculozitatea socială a faptei săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de către asigurător ar fi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile şi cu principiile de bază ale funcţionării asigurării. În aceste cazuri, despăgubirile plătite de asigurător se recuperează de la persoana care conducea autovehiculul în momentul producerii accidentului, răspunzătoare de producerea pagubelor cauzate prin accident, întrucât faptele vizate de lege nu pot fi acoperite de asigurare. 80. Din reglementarea art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 rezultă că acţiunea în regres exercitată în temeiul acestor prevederi legale vizează persoana care conducea autovehiculul în momentul producerii accidentului şi care, în această ipostază, a săvârşit cu intenţie fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie. 81. Or, în litigiul pendinte, accidentul s-a produs în condiţiile inexistenţei vinovăţiei asiguratului reclamantei, pe fondul stării de inconştienţă în care acesta a fost adus în timp ce conducea vehiculul, în urma loviturilor cauzatoare de moarte aplicate de pârât, o persoană străină de raportul de asigurare. În această situaţie, rezultă că accidentul nu s-a produs în condiţiile descrise de prevederea pe care o conţine art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017. 82. Prin raportare la elementele care circumstanţiază situaţia de fapt, instanţa de trimitere ar fi trebuit să stabilească încadrarea în drept corespunzătoare, în temeiul art. 22 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arătând cu claritate norma a cărei interpretare se solicită şi caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei. 83. Prin urmare, în condiţiile în care starea de fapt proprie cauzei nu se încadrează în ipoteza normei legale a cărei interpretare se solicită, nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. 84. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun anumite precizări. 85. Aşa cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; deciziile nr. 3 şi 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015 etc.), cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, iar instanţele nu le-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 86. Trebuie precizat că o prevedere similară celei reglementate de art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 se regăseşte în cuprinsul art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995, cu următorul conţinut normativ: „Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: (...) b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie.“ 87. Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 19 septembrie 2016. Acest din urmă act normativ, la rândul său, a fost abrogat prin art. 45 lit. b) din Legea nr. 132/2017. 88. Analiza conţinutului normativ al art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 în comparaţie cu cel al art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 relevă că aceste din urmă prevederi legale nu conţin o soluţie legislativă nouă, diferită de cea care a existat în vechea reglementare, în privinţa acţiunii în regres exercitate de asigurător împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului. 89. În aceste împrejurări, condiţia noutăţii chestiunii de drept privind interpretarea unei norme aflate în vigoare din anul 1995 şi asupra căreia instanţele au avut a se pronunţa în numeroase litigii nu subzistă. 90. Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 15.737/325/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2.528, art. 1.597 şi art. 1.394 din Codul civil, în ipoteza unei acţiuni în regres a asigurătorului împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 25 lit. b) din Legea nr. 132/2017, este incidentă prorogarea termenului de prescripţie prevăzută de art. 1.394 din Codul civil? Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2023. VICEPREŞEDINTELE DELEGAT AL ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
