Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1/1/2017
┌──────────────────────────┬───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Mirela Sorina Popescu │- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Angela Dragne │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Simona Daniela Encean │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Florentina Dragomir │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Săndel Lucian Macavei │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Luciana Mera │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Anca Mădălina Alexandrescu│- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Rodica Aida Popa │- judecător la Secţia penală │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Marius Dan Foitoş │- judecător la Secţia penală │
└──────────────────────────┴───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 54/244/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Silvia Stoenescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, precum şi unele instanţe arondate. De asemenea, s-a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării, Universitatea din Craiova şi Universitatea „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti comunicând la dosar puncte de vedere. La data de 17 februarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 24/C/32/III-5/2017, prin care a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării prealabile, fiind depuse şi concluzii scrise în sensul admiterii sesizării Curţii de Apel Iaşi. În continuare s-a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care, la data de 23 februarie 2017, a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, inculpatul M.L.C. depunând, la data de 8 martie 2017, prin apărătorul său ales, punctul de vedere privind chestiunea de drept supusă dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1/1/2017. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept, în condiţiile în care, în esenţă, instanţa solicită interpretarea sintagmei „hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an“, conţinută de art. 41 alin. (1) din Codul penal. Or, această sintagmă, în raport cu posibilităţile de configurare a primului termen al recidivei, este de natură să genereze dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale menţionate. S-a susţinut că una dintre condiţiile de existenţă a primului termen al recidivei, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, este existenţa unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, definitivă. Totodată, este admis în mod unanim, doctrinar şi jurisprudenţial, că primul termen al recidivei poate fi constituit şi de o pluralitate de infracţiuni, respectiv un termen plural. Prin urmare, chiar dacă doctrina şi practica judiciară par a se fi ocupat exclusiv de pluralitatea infracţională, sub forma concursului de infracţiuni, ca termen plural, aceasta nu înseamnă că termenul plural al recidivei nu poate fi configurat de oricare dintre formele pluralităţii (concurs, recidivă ori pluralitate intermediară) fie, exclusiv, una dintre acestea, fie în diferite combinaţii, esenţial fiind ca pedeapsa pentru pluralitate să fie mai mare de 1 an, respectând totodată şi dispoziţiile art. 42 din Codul penal. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că respectarea dispoziţiilor art. 42 din Codul penal impune însă ca la stabilirea existenţei primului termen al recidivei să fie avute în vedere numai pedepsele aplicate pentru infracţiunile care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor menţionate, respectiv cu excluderea celor care nu atrag starea de recidivă (se va stabili rezultanta pedepselor care nu intră sub incidenţa art. 42 din Codul penal, rezultantă în care se include şi partea, eventuală, de spor aferentă acestora; dacă rezultanta acestor pedepse, inclusiv prin aplicarea eventuală a unui spor, depăşeşte 1 an, va exista primul termen al recidivei). În măsura în care, în componenţa termenului plural nu intră şi pedepse aplicate pentru infracţiuni (condamnări care nu atrag starea de recidivă, conform art. 42 din Codul penal), s-a arătat că identificarea primului termen plural al recidivei va avea în vedere pedeapsa pentru întreaga pluralitate. În măsura în care aceasta este mai mare de 1 an, va exista şi primul termen al recidivei. În concluzie, s-a susţinut că raportarea numai la rezultanta pedepselor care nu sunt vizate de art. 42 din Codul penal este necesară numai în măsura în care în alcătuirea termenului plural ar intra şi infracţiuni/condamnări care nu atrag starea de recidivă. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 54/244/2015, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate“. II. Expunerea succintă a cauzei Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huşi la data de 9.01.2015, în Dosarul nr. 1.208/P/2014, s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţi inculpaţi, şi a inculpatului M.L.C., pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă calificată în formă continuată, faptă prevăzută de art. 270 alin. (3) cu referire la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, şi a infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 43 alin. (5) din Codul penal. S-a reţinut că activitatea infracţională a inculpatului M.L.C. a constat în aceea că, în perioada iunie-decembrie 2014 a introdus de două ori, a deţinut, a transportat şi a comercializat pe raza municipiilor Huşi şi Bârlad ţigări de contrabandă aduse din Republica Moldova atât de el, cât şi de ceilalţi coinculpaţi, sustrăgându-se controlului vamal, activitate infracţională ce întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de contrabandă, prevăzute şi pedepsite de art. 270 alin. (2) lit. b) şi art. 270 alin. (3) cu referire la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta din urmă cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 43 alin. (5) din Codul penal. Prin Sentinţa penală nr. 161 din data de 30.06.2016 a Judecătoriei Huşi au fost condamnaţi inculpaţii trimişi în judecată, inculpatul M.L.C. fiind condamnat la următoarele pedepse principale: – 3 ani şi 5 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă calificată în formă continuată, faptă prevăzută de art. 270 alin. (3) cu referire la art. 274 din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) şi (3) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal şi art. 375 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală; – 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, art. 41 alin. (1) şi (3) din Codul penal, art. 43 alin. (5) din Codul penal, art. 375 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. În temeiul art. 38 alin. (1) din Codul penal şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instanţa de fond a contopit cele două pedepse cu închisoarea aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 3 ani şi 5 luni închisoare, care a fost sporită cu o treime din cuantumul celeilalte pedepse, respectiv cu 5 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 3 ani şi 11 luni închisoare, în regim de detenţie. Au fost aplicate aceluiaşi inculpat pedepse complementare şi accesorii. În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor în raport cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal privind recidiva postexecutorie. Cererea a fost respinsă de instanţa de fond, cu motivarea că „sunt întrunite condiţiile existenţei recidivei postexecutorii în cazul inculpatului M.L.C., acesta fiind condamnat anterior definitiv la pedeapsa închisorii mai mare de un an, respectiv 1 an şi 10 luni (de fapt, 1 an şi 8 luni), pentru mai multe infracţiuni intenţionate, condamnare cu privire la care nu a intervenit reabilitarea, iar pedepsele prevăzute pentru faptele din prezenta cauză sunt mai mari de 1 an, acestea fiind comise, de asemenea, cu intenţie“. Prin Sentinţa penală nr. 22 din data de 17.01.2012 a Judecătoriei Huşi a fost condamnat inculpatul M.L.C. la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare pentru comiterea unor infracţiuni intenţionate, respectiv ultraj, sfidarea organelor judiciare şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. A constatat instanţa că aceste infracţiuni au fost comise de inculpat în termenul de încercare al unei suspendări condiţionate a executării unei pedepse de 8 luni închisoare aplicate pentru comiterea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 86 alin. (2) şi art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, context în care s-a dispus, conform art. 83 din Codul penal din 1969, revocarea beneficiului suspendării condiţionate şi executarea cumulată a celor două pedepse, rezultând un total de pedeapsă de executat de 1 an şi 8 luni închisoare. Această pedeapsă a fost executată de inculpat în perioada 26.09.2012-25.09.2013, dată la care a fost liberat condiţionat, cu un rest de pedeapsă de executat de 242 de zile închisoare. La data când se presupune că inculpatul a comis infracţiunile ce fac obiectul judecăţii în prezenta cauză pedeapsa anterioară fusese considerată integral executată. Împotriva soluţiei dispuse de instanţa de fond inculpatul M.L.C. a promovat, în termen legal, calea ordinară de atac a apelului. Printre motivele de apel inculpatul a invocat şi greşita reţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal în încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1. Potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal: „Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.“ Primul termen al recidivei postexecutorii presupune astfel îndeplinirea următoarelor condiţii: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie directă sau indirectă ori cu praeterintenţie; b) pedeapsa aplicată trebuie să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 1 an şi să fi fost executată sau considerată ca executată; c) să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească; d) hotărârea de condamnare să nu privească infracţiuni săvârşite numai din culpă, infracţiuni pentru care a intervenit amnistia ori fapte ce au fost ulterior dezincriminate. Legislaţia penală foloseşte pentru indicarea primului termen al recidivei postexecutorii expresia „hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an“. În limbajul juridic uzual, hotărârea de condamnare este aceea prin care se soluţionează fondul cauzei, art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilind când se poate dispune condamnarea inculpatului. Deşi practica judiciară este unanimă în a reţine că primul termen al recidivei poate fi reprezentat şi de o hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracţiuni, important fiind ca pedeapsa rezultantă aplicată să fie mai mare de 1 an închisoare, nici practica judiciară şi nici literatura de specialitate nu au analizat situaţia în care primul termen al recidivei este reprezentat de o hotărâre de condamnare pentru o altă formă a pluralităţii de infracţiuni decât concursul, respectiv recidiva conform Codului penal din 1969. Problema care se pune în această situaţie este de a stabili care este pedeapsa la care se raportează instanţa pentru determinarea condiţiilor primului termen al recidivei, pedeapsa stabilită în urma condamnării persoanei sau pedeapsa rezultată, ca total, prin aplicarea regulilor de sancţionare în cazul revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterior aplicate. Practic, în situaţia inculpatului M.L.C. trebuie stabilit dacă pedeapsa la care trebuie să se raporteze instanţa ca prim termen al recidivei este pedeapsa stabilită în urma condamnării acestuia pentru concursul de infracţiuni reţinut în sarcina sa prin Sentinţa penală nr. 22/2012 a Judecătoriei Huşi, respectiv 1 an închisoare, sau pedeapsa stabilită de executat, ca total, în urma aplicării dispoziţiilor art. 83 din Codul penal din 1969, respectiv 1 an şi 8 luni închisoare. Evident, în prima situaţie nu ne aflăm în prezenţa recidivei postexecutorii, nefiind întrunită condiţia privind limita minimă a pedepsei de peste 1 an închisoare, pe când în cea de-a doua variantă se impune reţinerea stării de recidivă, cu consecinţe multiple privind situaţia juridică a inculpatului apelant. 2. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că este sesizată cu judecarea apelurilor formulate de inculpaţii C.C., C.L.S., C.L., C.S.C., L.A.I., G.I., M.P.I., M.L.C. şi T.R. şi de partea civilă D.G.R.F.P. Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 161 din data de 30.06.2016 pronunţată de Judecătoria Huşi în Dosarul nr. 54/244/2015, având ca obiect infracţiuni la regimul vamal (Legea nr. 141/1997, Legea nr. 86/2006), soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză fiind definitivă. În acelaşi timp, chestiunea de drept invocată de apărătorul inculpatului M.L.C. nu a mai făcut obiectul vreunei proceduri similare, iar din verificările efectuate nu există pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vreo cauză care să aibă acelaşi obiect sau instanţa supremă să fi fost sesizată cu vreun recurs în interesul legii vizând aceeaşi problemă juridică. Totodată, prin prisma situaţiei juridice a inculpatului apelant M.L.C., soluţionarea problemei de drept ridicate de instanţă urmează a influenţa hotărâtor soluţionarea în fond a cauzei, fiind extrem de relevant dacă inculpatului i se poate reţine comiterea infracţiunilor pentru care a fost condamnat deja de instanţa de fond în stare de recidivă postexecutorie sau nu. Inculpatul M.L.C. a solicitat în faţa instanţei de fond schimbarea încadrării juridice a faptelor în raport cu care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal privind recidiva postexecutorie. Cererea a fost respinsă de instanţa de fond, aceasta reţinând că sunt întrunite condiţiile existenţei recidivei postexecutorii. Împotriva soluţiei dispuse de instanţa de fond, inculpatul M.L.C. a promovat, în termen legal, calea ordinară de atac a apelului, printre motivele de apel inculpatul invocând şi greşita reţinere de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 43 alin. (5) din Codul penal în încadrarea juridică a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea sa. În plus, calitatea inculpatului apelant de infractor recidivist nu poate influenţa şi ulterior situaţia juridică a acestuia din perspectiva modului de executare a pedepsei închisorii sau a acordării beneficiului unei eventuale graţieri. 3. Referitor la problema de drept supusă dezlegării, punctul de vedere al completului de judecată este în sensul că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie trebuie avute în vedere pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni din hotărârea ce constituie primul termen al recidivei, şi nu pedeapsa stabilită prin cumul aritmetic în urma revocării beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei. Aceasta întrucât dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, iar prin condamnare se înţelege stabilirea unei/unor pedepse în urma constatării că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, vinovăţia sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cauză [art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Dacă se poate vorbi de condamnare în cazul stabilirii şi aplicării pedepsei pentru concursul de infracţiuni reţinut în sarcina inculpatului prin sentinţa de condamnare, în cazul stabilirii pedepsei de executat ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei se vorbeşte despre o rezolvare a situaţiei juridice a unei persoane, şi nu despre o condamnare penală. De altfel, revocarea suspendării executării pedepsei pentru alte situaţii decât comiterea unei noi infracţiuni era reglementată de art. 447 din Codul de procedură penală din 1968 la materia punerii în executare a hotărârilor penale, actualmente fiind tot o chestiune de executare conform art. 583 din Codul de procedură penală în vigoare. Deşi practica judiciară, în situaţii precum cea din speţă, a fost constantă în a reţine starea de recidivă prin raportare la pedeapsa rezultantă stabilită în sarcina persoanei condamnate, această reţinere nu are temei legal expres, condiţiile reţinerii stării de recidivă nefiind analizate în concret. S-a făcut aplicarea mai degrabă a teoriei dezvoltate în cazul concursului de infracţiuni ca prim termen al recidivei, deşi nici în acest caz opiniile teoreticienilor nu sunt concordante, mergând de la reţinerea recidivei în orice situaţie în care pedeapsa rezultantă depăşeşte minimul legal (prof. V. Dongoroz) şi până la diferenţieri în funcţie de infracţiunea din care provine pedeapsa rezultantă (prof. C. Bulai sau M. Udroiu). Totuşi, situaţia concursului de infracţiuni ca prim termen al recidivei este diferită de situaţia pluralităţii de infracţiuni din prezenta cauză, când inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă pentru un concurs de infracţiuni în cuantum de 1 an închisoare, iar în urma revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse cu închisoarea de 8 luni, a avut de executat 1 an şi 8 luni închisoare. Pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare a fost stabilită de instanţa de fond ca pedeapsă totală de executat, dar nu reprezintă o pedeapsă rezultantă, unică, precum cea stabilită în cazul concursului de infracţiuni. În cazul pluralităţii de infracţiuni ce constituie concurs de infracţiuni legea prevede expres cum se stabileşte această pedeapsă rezultantă de executat - art. 39 şi 40 din Codul penal - făcând trimitere expresă la contopirea pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente. Dimpotrivă, în cazul pluralităţii de infracţiuni ce constituie recidivă postcondamnatorie, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la pedepse distincte, pedeapsa nou-stabilită ce se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas neexecutat. Mai mult, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969, lege penală sub imperiul căreia a fost condamnat inculpatul M.L.C. prin Sentinţa penală nr. 22/2012 ce constituie primul termen al recidivei reţinute în sarcina acestuia de instanţa de fond, se prevedea că, dacă în cursul termenului de încercare condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată şi dispune executarea în întregime a pedepsei, fără ca aceasta să se contopească cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. În literatura de specialitate se reţine că odată revocată suspendarea instanţa dispune executarea pedepsei ce fusese suspendată, precum şi a pedepsei pentru noua infracţiune, cele două pedepse neputându-se contopi. În legătură cu aceasta, legea prevede că la stabilirea pedepsei pentru noua infracţiune instanţa nu mai aplică sporul prevăzut pentru recidivă. Legiuitorul a considerat deci că executarea integrală a celor două pedepse este suficientă şi face inutilă agravarea decurgând din starea de recidivă după condamnare în care se găseşte condamnatul. În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, fiind vorba de două pedepse ce se execută succesiv (cumulul aritmetic al acestora fiind doar o creaţie a teoriei şi practicii judiciare la care legea nu face referire expresă), este evident că trebuie analizate condiţiile primului termen al recidivei postexecutorii prin raportare la fiecare dintre acestea, respectiv prin raportare la pedeapsa ce a fost suspendată condiţionat (sau sub supraveghere conform actualei legislaţii), şi apoi prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea sau concursul de infracţiuni comis în termenul de încercare al acestei suspendări. Această rezolvare se impune cu evidenţă mai ales atunci când revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei anterior aplicate intervine ca urmare a comiterii unei infracţiuni din culpă în cursul termenului de încercare (revocare lăsată la latitudinea instanţei) şi când, eventual, pedeapsa ce depăşeşte 1 an închisoare este aplicată pentru această din urmă infracţiune. În atare situaţie, în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate după executarea pedepsei cumulate, condiţiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii se impun a fi analizate separat, în raport cu fiecare pedeapsă anterior stabilită, respectiv pedeapsa suspendată condiţionat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din culpă, iar nu prin raportare la pedeapsa executată efectiv prin cumul aritmetic. IV. Punctul de vedere al inculpaţilor asupra chestiunii de drept sesizate În motivarea cererii de sesizare formulate de inculpatul M.L.C. prin apărător s-a arătat că, aşa cum rezultă din actul de inculpare, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 270 alin. (3) cu referire la art. 274 din Legea nr. 286/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 270 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 86/2006, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 43 alin. (5) din Codul penal. Pentru a reţine această încadrare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Huşi a reţinut că, în condiţiile în care prin Sentinţa penală nr. 22 din data de 17.01.2012 inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an şi 10 luni (în fapt, 1 an şi 8 luni), se impune reţinerea stării de recidivă postexecutorie prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 43 alin. (5) din Codul penal. În realitate, prin Sentinţa penală nr. 22/2012 instanţa a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 1 an închisoare, prin contopirea mai multor pedepse, iar în temeiul art. 83 din Codul penal a dispus revocarea suspendării condiţionate pentru pedeapsa de 8 luni aplicată prin Sentinţa penală nr. 196 din data de 10.06.2008, urmând ca inculpatul să execute cele două pedepse (1 an, respectiv 8 luni), în total 1 an şi 8 luni închisoare. În aceste condiţii, nu este vorba de o condamnare mai mare de 1 an aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal. Atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate (veche) s-a considerat că în astfel de situaţii pedepsele, deşi cumulate aritmetic, rămân distincte, iar pentru stabilirea stării de recidivă nu se poate lua în considerare cuantumul rezultat prin însumarea lor. În sprijinul acestei soluţii sunt şi dispoziţiile art. 83 din vechiul Cod penal care prevăd expres că, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă chiar şi după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune, dispoziţii preluate în noul Cod penal în art. 88 şi art. 96. Din prevederile legale mai sus enunţate, care înlătură posibilitatea de contopire a pedepselor, rezultă clar că aceste două pedepse sunt distincte, iar împrejurarea că ele se execută cumulat aritmetic (în continuare una după alta) nu înlătură caracterul lor independent. Deci, luarea lor în seamă în vederea reţinerii stării de recidivă postexecutorie ar trebui să se facă plecând de la premisa pluralităţii de pedepse, fiecare având un cuantum distinct. În aceste condiţii, inculpatul nu a executat o pedeapsă mai mare de 1 an, ci două pedepse, una de 1 an şi cealaltă de 8 luni, situaţie care atrage neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în art. 41 alin. (1) din Codul penal, cele două pedepse aplicate inculpatului neputând forma primul termen al recidivei. Din punctul de vedere al inculpatului, la stabilirea primului termen al recidivei se are în vedere pedeapsa aplicată ca urmare a condamnării inculpatului pentru fiecare infracţiune în parte, şi nu pedeapsa pe care a fost obligat să o execute ca urmare a cumulului aritmetic între pedeapsa la care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 22 din data de 17.01.2012 şi pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 196 din data de 10.06.2008 a cărei suspendare condiţionată a fost revocată prin Sentinţa penală nr. 22 din data de 17.01.2012. Ceilalţi apelanţi inculpaţi, prin apărători, au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că cererea de sesizare este întemeiată. V. Dispoziţii legale incidente Art. 41 alin. (1) din Codul penal - Recidiva (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. (2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă. (3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu s-au identificat decizii cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa naţională în materie Curţile de apel şi instanţele arondate au înaintat hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept supusă dezlegării, hotărâri care se află ataşate la prezentul dosar. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate Decizia nr. 750 din data de 3 martie 2014 şi Decizia nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014, decizii prin care s-a stabilit că primul termen al recidivei se raportează la pedeapsa rezultată din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a atras revocarea suspendării condiţionate şi pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 750 din data de 3 martie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că din fişa de cazier judiciar rezultă că recurentul inculpat a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 155 din data de 26 ianuarie 2010 a Judecătoriei Bacău, definitivă prin neapelare, la pedeapsa de 1 an închisoare în condiţiile art. 81 din Codul penal anterior (...), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 86 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. Prin Sentinţa penală nr. 767 din data de 28 martie 2012 pronunţată de Judecătoria Medgidia, definitivă prin Decizia penală nr. 932/P din data de 4 octombrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, recurentul inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 86 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (...), s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare dispusă prin Sentinţa penală nr. 155 din data de 26 ianuarie 2010, s-a adăugat această din urmă pedeapsă la pedeapsa de 8 luni închisoare şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare în regim privativ de libertate. Infracţiunea de dare de mită pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză a fost comisă la data de 15 octombrie 2012, deci ulterior rămânerii definitive a Sentinţei penale nr. 767 din data de 28 martie 2012 a Judecătoriei Medgidia şi care constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a) din Codul penal anterior. Raportat la datele sus-menţionate, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal anterior care reglementează pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică şi care dispun că, în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni. În consecinţă, instanţa de fond şi instanţa de apel trebuiau să dea eficienţă prevederilor legale sus-menţionate şi să contopească pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 767 din data de 28 martie 2012 a Judecătoriei Medgidia cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare. Din considerentele Deciziei nr. 750 din data de 3 martie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se desprinde concluzia că instanţa a stabilit că primul termen al recidivei se raportează la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare, rezultată din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a atras revocarea suspendării condiţionate cu pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat. În cuprinsul Deciziei nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se regăsesc considerentele Deciziei nr. 110/A din data de 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în sensul că este întemeiată critica referitoare la reţinerea stării de recidivă postexecutorie în cazul inculpatului A., întrucât pedeapsa pentru care s-a reţinut această stare de recidivă nu îndeplineşte condiţiile primului termen al recidivei. S-a apreciat că primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă de 6 luni închisoare (pedeapsa de 2 luni aplicată prin Sentinţa penală nr. 529/2007 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 272/R/2008 a Curţii de Apel Oradea, la care s-a adăugat, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior, pedeapsa de 4 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 2.081/2005 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 3/A/2006 a Tribunalului Satu Mare), contrar dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior. Din considerentele Deciziei nr. 110/A din data de 10 octombrie 2013 a Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, menţinută sub aspectul nereţinerii recidivei postexecutorii de către Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se desprinde concluzia că instanţa a constatat inexistenţa primului termen al recidivei prin raportare la pedeapsa de 6 luni închisoare [care nu îndeplinea condiţia prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. b) din Codul penal anterior, nedepăşind pragul de 6 luni închisoare], rezultată tot din cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a atras revocarea suspendării condiţionate cu pedeapsa a cărei executare a fost iniţial suspendată condiţionat. IX. Opiniile instanţelor judecătoreşti Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate s-au conturat două opinii: 1. Într-o primă opinie exprimată de Curtea de Apel Braşov, Judecătoria Întorsura Buzăului, Curtea de Apel Bucureşti în opinie minoritară, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Slobozia, Tribunalul Buzău, Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploieşti, Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Galaţi în opinie majoritară, Judecătoria Brăila, Tribunalul Olt, Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinţi, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj în opinie minoritară, Judecătoria Tulcea, Judecătoria Babadag, Judecătoria Hârşova, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Topliţa, Tribunalul Mureş, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Moineşti, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Paşcani, Judecătoria Iaşi, Curtea de Apel Suceava, Judecătoria Botoşani, Tribunalul Botoşani, Tribunalul Cluj în opinie majoritară, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Turda, Judecătoria Deva, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Hunedoara, Curtea de Apel Oradea, s-a arătat că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa rezultantă aplicată. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că textul art. 41 alin. (2) din Codul penal este clar şi se referă la condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, indiferent dacă este vorba de o pedeapsă unică sau o pedeapsă rezultată dintr-o pluralitate de infracţiuni, inclusiv prin cumul potrivit dispoziţiilor art. 83 din Codul penal anterior. A raţiona altfel ar echivala cu pierderea din vedere a esenţei recidivei, ca stare de agravare a răspunderii penale, deoarece reflectă o periculozitate mai mare a celui care comite infracţiunile în stare de recidivă, perseverează pe calea infracţională şi, în ciuda avertismentului primit din partea societăţii prin condamnarea definitivă, comite din nou alte infracţiuni. Dacă sub imperiul Codului penal anterior exista opinia potrivit căreia nu constituia prim termen al recidivei o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pe considerentul că în acest caz exista o recidivă specială care nu atrăgea tratamentul prevăzut pentru recidiva după condamnare obişnuită, ci pe acela, mult mai sever, prevăzut de art. 83 din Codul penal în dispoziţia art. 96 alin. (5) din Codul penal actual, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. Singura ipoteză în care se poate face această distincţie este aceea în care pedeapsa rezultantă aplicată este compusă din pedepse aplicate care nu atrag starea de recidivă potrivit art. 42 din Codul penal, cum ar fi o infracţiune intenţionată şi o infracţiune comisă din culpă, caz în care se va avea în vedere pedeapsa aplicată pentru infracţiunea intenţionată, şi nu pentru cea comisă din culpă. 2. Cea de a doua opinie este în sensul că la stabilirea stării de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 41 alin. (1) din Codul penal trebuie să se ţină seama de pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni din hotărârea ce constituie primul termen al recidivei, şi nu de pedeapsa stabilită prin aplicarea cumulului aritmetic ca urmare a revocării suspendării, a fost exprimată de Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Aiud, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Judecătoria Târgu Secuiesc, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Marghita, Judecătoria Miercurea-Ciuc, Judecătoria Luduş, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Timişoara, Tribunalul Tulcea, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Galaţi în opinie minoritară, Curtea de Apel Bucureşti în opinie majoritară, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Lieşti, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Mizil. În esenţă, în susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fac trimitere la o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, iar prin condamnare se înţelege stabilirea unei/unor pedepse în urma constatării că fapta există, constituie infracţiune şi a fost comisă de inculpat, vinovăţia sa fiind stabilită dincolo de orice îndoială rezonabilă în cauză [art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Dacă se poate vorbi de condamnare în cazul stabilirii şi aplicării pedepsei pentru concursul de infracţiuni reţinut în sarcina inculpatului prin sentinţa de condamnare, în cazul stabilirii pedepsei de executat ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, suntem în prezenţa unei rezolvări a situaţiei juridice a unei persoane, şi nu a unei condamnări penale. Această rezolvare se impune cu evidenţă mai ales atunci când revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei anterior aplicate intervine ca urmare a comiterii unei infracţiuni din culpă, în cursul termenului de încercare (revocare lăsată la latitudinea instanţei), şi când, eventual, pedeapsa ce depăşeşte un an închisoare este aplicată pentru această din urmă infracţiune. În atare situaţie, în cazul comiterii unei noi infracţiuni intenţionate, după executarea pedepsei cumulate, condiţiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii se impun a fi analizate separat, în raport cu fiecare pedeapsă anterior stabilită, respectiv pedeapsa suspendată condiţionat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din culpă, iar nu prin raportare la pedeapsa executată efectiv prin cumul aritmetic. X. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 24/C/32/III-5/2017, a arătat că, în măsura în care în componenţa termenului plural nu intră şi pedepse aplicate pentru infracţiuni (condamnări care nu atrag starea de recidivă, conform art. 42 din Codul penal), la identificarea primului termen plural al recidivei se va avea în vedere pedeapsa pentru întreaga pluralitate, iar în măsura în care aceasta este mai mare de 1 an va exista şi primul termen al recidivei. Raportarea numai la rezultanta pedepselor care nu sunt vizate de art. 42 din Codul penal (conform mecanismului expus anterior) este necesară numai în măsura în care în alcătuirea termenului plural ar intra şi infracţiuni/condamnări care nu atrag starea de recidivă. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că una dintre condiţiile de existenţă a primului termen al recidivei, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, este existenţa unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, definitivă. Totodată, este admis în mod unanim, doctrinar şi jurisprudenţial, că primul termen al recidivei poate fi constituit şi de o pluralitate de infracţiuni, respectiv un termen plural. Prin urmare, chiar dacă doctrina şi practica judiciară par a se fi ocupat exclusiv de pluralitatea infracţională, sub forma concursului de infracţiuni, ca termen plural, aceasta nu înseamnă că termenul plural al recidivei nu poate fi configurat de oricare dintre formele pluralităţii (concurs, recidivă ori pluralitate intermediară), fie exclusiv una dintre acestea, fie în diferite combinaţii. Esenţial este însă ca pedeapsa pentru pluralitate să fie mai mare de 1 an, respectând totodată şi dispoziţiile art. 42 din Codul penal. Aceasta semnifică faptul că, de principiu, ca regulă, în verificarea existenţei primului termen plural al recidivei, raportarea se face la pedeapsa aplicată pentru pluralitate. S-a arătat că respectarea dispoziţiilor art. 42 din Codul penal impune însă ca la stabilirea existenţei primului termen să fie avute în vedere numai pedepsele stabilite pentru infracţiunile care nu cad sub incidenţa dispoziţiilor menţionate, respectiv cu excluderea celor care nu atrag starea de recidivă (se va stabili rezultanta pedepselor care nu intră sub incidenţa art. 42 din Codul penal, rezultantă în care se include şi partea, eventuală, de spor aferentă acestora, iar dacă rezultanta acestor pedepse, inclusiv prin aplicarea eventuală a unui spor, depăşeşte 1 an, va exista primul termen al recidivei). Acest parcurs în identificarea primului termen plural al recidivei a fost consacrat doctrinar şi jurisprudenţial. XI. Punctul de vedere al specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării În conformitate cu dispoziţiile art. 475 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat opinia scrisă a specialiştilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, fiind exprimate două opinii de către specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti şi, respectiv, din partea specialiştilor Catedrei de drept penal a Facultăţii de Drept a Universităţii din Craiova. Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentului dosar, specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal a Facultăţii de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti au opinat în sensul că, pentru stabilirea stării de recidivă, verificarea îndeplinirii condiţiilor legale trebuie să se raporteze la fiecare dintre infracţiunile componente ale pluralităţii pentru care există o condamnare anterioară, argumentându-se prin următoarele: 1. Recidiva este o stare de agravare a cărei existenţă este condiţionată de mai multe cerinţe cumulative. Aceste cerinţe privesc nu numai cuantumul pedepsei din hotărârea de condamnare ce constituie primul termen al recidivei, ci şi condiţii legate de forma de vinovăţie cu care se comit infracţiunile ce compun pluralitatea, vârsta infractorului, momentul la care se săvârşesc aceste infracţiuni în raport cu intervenţia sau nu a reabilitării, cerinţe referitoare la eventuala intervenţie între timp a amnistiei. 2. Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal care fac referire la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi dispoziţiile art. 42 din Codul penal care se referă la hotărârile de condamnare care nu atrag recidiva nu instituie o ordine de prioritate între condiţiile recidivei. În mod evident, verificarea îndeplinirii cerinţelor prevăzute la art. 42 din Codul penal nu se poate realiza în mod global, ci numai prin raportare la fiecare dintre infracţiunile care compun pluralitatea. Pentru simetrie logică, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul cerinţei privitoare la cuantumul pedepsei din hotărârea definitivă de condamnare, ceea ce presupune că, în ipoteza în care este vorba despre o pedeapsă rezultantă pentru o pluralitate de infracţiuni, aceasta ar trebui descompusă. În ipoteza în care s-ar utiliza un alt mecanism (cuantumul pedepsei din condamnarea definitivă anterioară ar fi luat în considerare în mod global, ca pedeapsă rezultantă unică), s-ar putea ajunge la situaţia în care, spre exemplu, să se reţină recidiva dacă prima condamnare definitivă este la o pedeapsă cu închisoarea ce depăşeşte 1 an, dar este pronunţată pentru un concurs între infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă sau pentru un concurs între o infracţiune comisă în timpul minorităţii şi una după majorat (dacă se execută pedeapsa în condiţiile art. 129 din Codul penal). 3. În ipoteza în care primul termen al recidivei ar fi apreciat prin raportare la pedeapsa rezultantă pentru o pluralitate de infracţiuni intenţionate, şi nu la pedepsele componente, există riscul de a se reînvia „mica recidivă“, instituţie pe care actualul Cod penal nu o mai reglementează, aşa cum o făcea Codul penal din 1969. În sistemul Codului penal din 1969, mica recidivă exista atunci când, după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an conform art. 37 alin. (1) lit. c) din Codul penal. În sistemul actualului Cod penal, dacă infracţiunile intenţionate pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă anterioară sunt mai multe, dar pentru fiecare se stabilesc pedepse sub 1 an închisoare, pedeapsa rezultantă aplicată poate depăşi acest cuantum (spre exemplu, zece infracţiuni intenţionate concurente, pentru fiecare pedeapsa stabilită fiind de 4 luni închisoare, ceea ce face ca rezultanta să fie închisoarea de 1 an şi 4 luni). Dacă primul termen ar fi reprezentat de pedeapsa rezultantă, aceasta ar atrage recidiva la infracţiunea intenţionată comisă ulterior condamnării definitive, ceea ce ar face să se nască o „mică recidivă“, în contra voinţei legiuitorului penal actual, care nu a mai reglementat această instituţie. 4. Dispoziţiile art. 43 din Codul penal, ca şi cele ale art. 39 din Codul penal din 1969, au denumirea marginală „pedeapsa în caz de recidivă“, ceea ce arată că obiectul reglementării este reprezentat de un sistem de sancţionare specific pentru ipotezele în care se constată existenţa stării de recidivă. Chiar dacă în cuprinsul articolelor menţionate se foloseşte sintagma „pedeapsa anterioară“, din aceasta nu se poate înţelege că sistemul de sancţionare ar fi aplicabil în toate situaţiile în care avem de-a face cu o pedeapsă anterioară, ci doar atunci când noua infracţiune îndeplineşte cerinţele pentru a fi considerată comisă în stare de recidivă. Această afirmaţie rezultă din expresiile „se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă“ - art. 43 alin. (1) din Codul penal şi „o nouă infracţiune în stare de recidivă“ - art. 43 alin. (5) din Codul penal. Mai mult, la art. 43 alin. (2) din Codul penal este reglementat mecanismul de sancţionare pentru ipoteza în care, mai înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, „sunt săvârşite mai multe infracţiuni concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă“. De aici rezultă că intenţia legiuitorului a fost ca starea de recidivă să se aprecieze prin cercetarea condiţiilor în raport cu fiecare dintre infracţiuni, pentru că altfel nu s-ar putea determina situaţia în care una dintre noile infracţiuni se află în stare de recidivă şi cealaltă sau celelalte nu se află şi nici situaţia în care niciuna dintre noile infracţiuni nu se află în stare de recidivă. 5. Definind pluralitatea intermediară, art. 44 alin. (1) din Codul penal vorbeşte despre situaţia în care „condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă“. Legea nu distinge care dintre condiţii nu sunt întrunite, prin urmare poate fi vorba inclusiv despre cerinţele referitoare la primul termen, acestea neputând fi deci apreciate global. Specialiştii din cadrul Catedrei de drept penal, Universitatea din Craiova, au exprimat un punct de vedere contrar, în sensul că în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie, se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), iar nu pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate. Astfel, din dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal reiese drept condiţie obligatorie a recidivei existenţa unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii mai mare de un an. Este adevărat că în literatura de specialitate nu s-a analizat situaţia în care primul termen al recidivei este o altă formă de infracţiuni decât concursul, dar acest lucru nu înseamnă că nu este posibil. Se apreciază că primul termen al recidivei poate fi şi o hotărâre de condamnare pronunţată în urma unei recidive sau a unei pluralităţi intermediare, iar în această ipoteză se va lua în calcul pedeapsa rezultantă, nu pedepsele componente ale pluralităţii. În sprijinul acestui punct de vedere se aduce drept argument faptul că operaţiunea nu este o simplă modificare în executarea unei hotărâri, precum în ipoteza înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, ci ne aflăm în ipoteza unor noi evaluări de fapte, care se raportează însă la situaţia juridică a condamnatului, rezultând o nouă condamnare. De asemenea, afirmaţia inculpatului în sensul că, potrivit prevederilor legale (art. 83 din vechiul Cod penal şi art. 88 şi art. 96 din Codul penal), pedepsele sunt distincte, întrucât se înlătură posibilitatea de contopire a acestora, este greşită din considerentele ce urmează a fi expuse în continuare. Raportat la textele legale enumerate anterior se constată că între art. 96 din actualul Cod penal şi art. 83 din Codul penal anterior nu există perfectă identitate, tratamentul în ipoteza revocării pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni fiind diferit. În Codul penal anterior exista un cumul aritmetic între pedeapsa ce a făcut obiectul suspendării şi pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune, fără a mai aplica sporul prevăzut de lege pentru recidivă. În actualul Cod penal, pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară. În ipoteza în care s-ar fi aplicat art. 96 din Codul penal, iar nu art. 83 din vechiul Cod penal, instanţa ar fi trebuit să procedeze în felul următor: ar fi dispus condamnarea inculpatului pentru fiecare dintre infracţiunile concurente comise în termenul de încercare al suspendării condiţionate a pedepsei de 8 luni, ar fi revocat suspendarea şi ar fi aplicat regulile pluralităţii intermediare, contopind pe rând pedeapsa stabilită pentru fiecare infracţiune nou-comisă cu pedeapsa a cărei executare a fost suspendată, obţinând pedepse rezultante parţiale. Aceste pedepse rezultante parţiale ar fi fost contopite la rândul lor potrivit regulilor concursului de infracţiuni. Actualul Cod penal nu mai prevede imposibilitatea contopirii, ci, dimpotrivă. Dacă instanţa ar fi aplicat legea penală nouă şi ar fi procedat în felul descris anterior, pedepsele în mod cert îşi pierd individualitatea. Din moment ce Codul penal prevede în art. 96 alin. (5) contopirea potrivit regulilor aplicabile pluralităţii intermediare, acest argument nu îşi mai găseşte susţinerea. Mai mult decât atât, din aceleaşi considerente, nu poate fi primit nici argumentul instanţei în sensul că cele două pedepse se execută succesiv, ceea ce determină analizarea condiţiilor recidivei în mod distinct, prin raportare la ambele pedepse. Dacă am accepta această idee, ar însemna să considerăm ca executată o pedeapsă ce a fost suspendată (şi ulterior revocată), iar cealaltă pedeapsă în curs de executare. Am ajunge în ipoteza în care noua infracţiune s-ar afla atât în recidivă postexecutorie, cât şi postcondamnatorie, deşi cele două pedepse nu sunt distincte şi fac obiectul aceleiaşi condamnări. XII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate decizii în problema de drept analizată. XIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal cu privire la primul termen al recidivei, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se ţine seama de pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal). Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente: a) Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Cu privire la primul termen al recidivei, legiuitorul se referă în cuprinsul dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal la pedeapsa închisorii mai mare de un an, fără a limita existenţa primului termen al recidivei la pedeapsa închisorii mai mare de un an aplicată pentru o singură infracţiune. În absenţa unei reglementări prin care legiuitorul să limiteze existenţa primului termen al recidivei la pedeapsa închisorii mai mare de un an aplicată pentru o singură infracţiune, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal sunt incidente atât în cazul în care pedeapsa închisorii mai mare de un an este aplicată pentru o singură infracţiune, cât şi în cazul în care pedeapsa închisorii mai mare de un an este aplicată pentru o pluralitate de infracţiuni (concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară), indiferent de regulile pe baza cărora este aplicată pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni (cumul juridic cu spor facultativ sau obligatoriu ori cumul aritmetic). b) S-a arătat că opinia exprimată se reflectă şi în decizii ale Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum ar fi de pildă Decizia nr. 750 din data de 3 martie 2014, Decizia nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014. XIV. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 54/244/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate“ şi statuării că, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal). XV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării Din examinarea dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală rezultă că pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal; b) chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea în fond a cauzei respective; c) problema de drept nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În speţă, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile menţionate anterior, respectiv există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Iaşi fiind învestită cu soluţionarea apelurilor declarate, între alţii, şi de inculpatul M.L.C. împotriva Sentinţei penale nr. 161 din data de 30 iunie 2016 pronunţate de Judecătoria Huşi, decizia Curţii de Apel Iaşi fiind definitivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, această chestiune de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar dezlegarea acesteia conduce la soluţionarea în fond a cauzei respective. B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul penal cu privire la primul termen al recidivei, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie se ţine seama de pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal). Potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, recidiva există şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă. Potrivit alin. (3), pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Din analiza dispoziţiilor legale invocate rezultă că recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea de către o persoană fizică, din nou, cu intenţie sau cu praeterintenţie, a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare. Recidiva postexecutorie există atunci când cel condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie sau cu praeterintenţie la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, pe care a executat-o sau este considerată ca executată (după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia executării pedepsei), săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu praeterintenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare. În ceea ce priveşte primul termen al recidivei, acesta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, şi anume: – hotărârea definitivă de condamnare să se fi pronunţat pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie directă sau indirectă ori cu praeterintenţie; – pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 1 an şi să fi fost executată sau considerată ca executată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a intervenţiei prescripţiei executării pedepsei; – să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească; – condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă, potrivit art. 42 din Codul penal, respectiv să nu fie pronunţată pentru infracţiuni săvârşite din culpă, infracţiuni amnistiate sau pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală. Referitor la primul termen al recidivei, în doctrină se admite că pedeapsa poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, în acest din urmă caz avânduse în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare decât pragul prevăzut de lege (6 luni sub imperiul Codului penal anterior şi un an sub imperiul noului Cod penal), chiar dacă niciuna dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente nu depăşeşte acest prag. Rezultă, aşadar, că în cazul concursului de infracţiuni se ţine seama de pedeapsa rezultantă, inclusiv de sporul aplicat pentru concursul de infracţiuni (facultativ conform Codului penal anterior şi obligatoriu conform noului Cod penal). Dacă în doctrină se admite că primul termen al recidivei priveşte pedeapsa aplicată pentru un concurs de infracţiuni (pedeapsa rezultantă), nu există nicio raţiune pentru a nu admite că primul termen al recidivei priveşte şi pedeapsa aplicată pentru pluralitatea intermediară sau recidiva postcondamnatorie. În aceste condiţii este lipsit de relevanţă faptul că pedeapsa pentru pluralitatea intermediară sau recidiva postcondamnatorie a fost aplicată sub imperiul Codului penal anterior, potrivit regulilor generale sau potrivit regulilor speciale prevăzute de art. 83 din Codul penal anterior privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. Totodată, noile dispoziţii ale art. 96 alin. (5) din Codul penal, în materie de revocare a suspendării, prevăd explicit aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la pluralitatea intermediară sau la recidivă postcondamnatorie, iar dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Codul penal privitoare la pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie stabilesc regula cumulului aritmetic în materie de recidivă postcondamnatorie. Un alt argument ce conduce la concluzia că, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie, se ţine seama de pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic îl constituie şi faptul că legiuitorul se referă în cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul penal la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, fără a limita existenţa primului termen al recidivei la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an aplicată pentru o singură infracţiune, dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul penal fiind incidente atât în cazul în care pedeapsa închisorii mai mare de 1 an este aplicată pentru o singură infracţiune, cât şi în cazul în care pedeapsa este aplicată pentru o pluralitate de infracţiuni (concurs de infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară), indiferent de regulile pe baza cărora este aplicată pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni (cumul juridic cu spor facultativ sau obligatoriu ori cumul aritmetic). În condiţiile în care legiuitorul nu precizează că „pedeapsa închisorii mai mare de un an“ exclude pedeapsa aplicată pentru pluralitatea de infracţiuni conform regulilor generale sau pedeapsa aplicată pentru pluralitatea de infracţiuni conform anumitor reguli speciale, nu există un temei legal pentru a exclude din sfera primului termen al recidivei pedepsele aplicate pentru pluralitatea de infracţiuni, conform regulilor prevăzute în art. 83 din Codul penal anterior. Pedeapsa aplicată conform art. 83 din Codul penal anterior constituie tot o pedeapsă rezultantă aşa cum reiese din dispozitivul Deciziei nr. 1 din data de 17 ianuarie 2011 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căruia suspendarea condiţionată a executării nu poate fi dispusă nici în ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă obţinută prin aplicarea mecanismului prevăzut de art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior. De asemenea, practica judiciară a fost constantă în a reţine ca prim termen al recidivei pedeapsa aplicată prin cumul aritmetic, potrivit art. 83 din Codul penal anterior, un astfel de punct de vedere regăsindu-se, de pildă, în Decizia nr. 750/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 2.241 din data de 3 iulie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia penală nr. 978 din data de 14 septembrie 2016 a Curţii de Apel Timişoara, Sentinţa penală nr. 832 din data de 13 mai 2016 a Judecătoriei Botoşani, definitivă prin Decizia penală nr. 845 din data de 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Suceava. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 54/244/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate“. În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal). Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Silvia Stoenescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
