Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│ │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de societăţile comerciale Git Land - S.R.L. din Timişoara, Econsa Grup - S.A. din Bucureşti şi Ilsa Land - S.R.L. din Timişoara, în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 şi nr. 2.384/1/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.877D/2016, nr. 1.878D/2016 şi nr. 139D/2017. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 17 octombrie 2017, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 noiembrie 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin încheierile din 16 septembrie 2016 şi 18 noiembrie 2016, pronunţate în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 şi nr. 2.384/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de societăţile comerciale Git Land - S.R.L. din Timişoara, Econsa Grup - S.A. din Bucureşti şi Ilsa Land - S.R.L. din Timişoara în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii referitoare la dispunerea unor măsuri asigurătorii în privinţa autoarelor excepţiei, printr-o decizie penală. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor prin care se dispune luarea măsurilor asigurătorii. Se arată în acest sens că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, este neconstituţională. Ca urmare a pronunţării acestei decizii, legiuitorul a completat Codul de procedură penală, cu art. 250^1, prin care a reglementat calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel. Se susţine însă că soluţia legislativă anterior menţionată nu acoperă toate ipotezele juridice în care sunt luate măsurile asigurătorii, întrucât acestea pot fi dispuse atât prin încheieri, cât şi prin hotărâri. Se face trimitere, în acest sens, la considerentele Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 18, 19, 22, 23, 24, 25, 28 şi 30. De asemenea, este invocat art. 8 din Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, conform căreia statele membre sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile reglementate prin directiva anterior menţionată au dreptul la o cale de atac eficace şi la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora. Se susţine că ipoteza în care măsurile asigurătorii sunt adoptate de instanţa de judecată prin decizie, concomitent soluţionării apelului, produce aceleaşi consecinţe juridice din perspectiva încălcării normelor constituţionale prevăzute la art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 24 şi art. 44. Se mai susţine că prevederile art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală nu asigură persoanelor interesate o cale de atac efectivă împotriva dispoziţiei instanţei de judecată prin care a fost luată o măsură asigurătorie, ci doar o cale de control a modalităţii de punere în executare a măsurilor asigurătorii dispuse. Se observă, totodată, că există opinii doctrinare conform cărora atacarea luării măsurilor asigurătorii dispuse printr-o decizie judecătorească definitivă este imposibilă, întrucât aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat. Se apreciază însă că autoritatea de lucru judecat nu poate fi prejudiciată de contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cuprinsul deciziei, câtă vreme contestaţia se referă, în mod punctual, la legalitatea şi temeinicia luării respectivelor măsuri faţă de persoane care nu sunt părţi în procesul penal, fără a pune în discuţie modalitatea de soluţionare a fondului căii de atac. Se arată, totodată, că o hotărâre judecătorească definitivă nu are autoritate de lucru judecat faţă de o terţă persoană din perspectiva luării măsurilor asigurătorii, caracterul său irefragabil fiind înlăturat, de plano, cel puţin pentru următoarele raţiuni: 1. autoritatea de lucru judecat operează in rem, şi nu in personam; 2. efectele hotărârilor penale definitive se produc doar faţă de părţile procesului penal; 3. lipsesc elementele autorităţii de lucru judecat; 4. soluţia contrară ar determina încălcarea dreptului la apărare al persoanelor care au calitatea de terţi în raport cu cauza penală soluţionată prin decizie penală definitivă. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că accesul liber la justiţie, reglementat la art. 21 din Constituţie, poate fi supus unor condiţionări legale, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului penal revenind legiuitorului. Se susţine, de asemenea, că dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac; or, din această perspectivă, prevederile art. 250^1 din Codul de procedură penală sunt în acord cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, contestaţia împotriva măsurilor asigurătorii se poate exercita, conform textelor criticate, în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de legiuitor şi nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să fie apărate şi să promoveze căile de atac prevăzute de lege, bucurându-se, prin urmare, de dreptul la un proces echitabil. În fine, se arată că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, prin urmare, şi a căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta fiind sensul prevederilor art. 129 din Constituţie, care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aspect ce rezultă din trimiterile la „condiţiile legii“ pe care le fac dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală. Se mai susţine că prevederile art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie, ci dau eficienţă acestui drept fundamental prin reglementarea expresă a posibilităţii oricărei persoane interesate de a contesta, în faţa unei instanţe judecătoreşti, încheierea prin care s-au dispus măsuri asigurătorii. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.(2) Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători." 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi alin. (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată şi art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în cauzele în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 862A/8 iunie 2015, având caracter definitiv, a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra unor bunuri aparţinând autoarelor excepţiei, măsură dispusă prin ordonanţe ale procurorului, măsură care a fost extinsă asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând autoarelor excepţiei. Ulterior pronunţării, de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, a Deciziei penale nr. 862A/8 iunie 2015, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a procedat la punerea acesteia în executare, prin emiterea unor somaţii de plată, fără ca autoarele excepţiei de neconstituţionalitate să poată formula contestaţii împotriva măsurilor astfel dispuse. 13. Curtea constată că dispoziţiile art. 250^1 din Codul de procedură penală au fost introduse în legislaţia procesual penală prin prevederile art. II pct. 63 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în urma pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, este neconstituţională. 14. Prin intervenţia legislativă mai sus menţionată, legiuitorul a reglementat contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii, prevăzând, prin art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, dreptul inculpatului, al procurorului sau al oricărei altei persoane interesate de a formula contestaţie împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, fără a prevedea însă posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii prin hotărâre definitivă. 15. Această manieră de reglementare este justificată, întrucât, conform prevederilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pot fi dispuse fie în cursul urmăririi penale, de către procuror, prin ordonanţă, fie în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului prin încheiere motivată. Prin urmare, de principiu, Codul de procedură penală nu prevede ipoteza dispunerii măsurilor asigurătorii nici prin rechizitoriu, nici printr-o sentinţă sau decizie penală. Cu titlu de excepţie, art. 397 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede dispunerea măsurilor asigurătorii prin sentinţă, cu prilejul soluţionării laturii civile a cauzei penale, numai în vederea asigurării reparaţiilor civile. Astfel, conform dispoziţiei legale anterior referite, când instanţa admite acţiunea civilă, examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior. Împotriva acestei sentinţe poate fi însă formulat apel, conform dispoziţiilor art. 408-425 din Codul de procedură penală, cale de atac integral devolutivă şi deci care poate privi inclusiv contestarea măsurilor asigurătorii. 16. De asemenea, art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 251 din Codul de procedură penală fac vorbire despre dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere. Astfel, în cuprinsul dispoziţiilor art. 250^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a folosit sintagmele „împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii“ şi „judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată“, în cuprinsul prevederilor art. 250^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, poate fi regăsită sintagma „contestaţia împotriva încheierii“, iar în cuprinsul alin. (3) al art. 251 din Codul de procedură penală legiuitorul a folosit expresia „ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire“. 17. Faptul că, în concepţia legiuitorului, măsurile asigurătorii se pot lua doar până la pronunţarea unei hotărâri definitive derivă şi din natura şi scopul dispunerii măsurilor asigurătorii, care sunt măsuri procesuale cu caracter real, al căror efect este cel de indisponibilizare a bunurilor, mobile sau imobile, ce aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii lor de la urmărire. Dispunerea acestor măsuri se face, potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau a confiscării extinse sau în scopul reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea plăţii amenzilor şi a cheltuielilor judiciare, ce ar putea fi dispuse în soluţionarea respectivei cauze. În realizarea acestei finalităţi, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea bunurilor avute în vedere, prin instituirea unui sechestru asupra lor. 18. Aşa fiind, măsurile asigurătorii au un caracter provizoriu, având rolul de a bloca orice activitate a suspectului, a inculpatului, a persoanei responsabile civilmente sau a oricărei altei persoane în posesia sau proprietatea căreia se află bunurile, activităţi ce pot consta, astfel cum am precizat anterior, în ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea bunurilor vizate. 19. Mai mult, pentru a fi eficientă, dispunerea măsurilor asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză, respectiv a valorii prejudiciului sau a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, a bonităţii suspectului sau a inculpatului şi a valorii patrimoniului de care acesta dispune. În urma acestei analize, organele judiciare pot proceda la tratarea diferenţiată a suspecţilor sau a inculpaţilor dintr-o cauză dată, putând să aprecieze, în mod unilateral, necesitatea instituirii sechestrului asigurător. Aceste aspecte sunt determinate de faptul că valoarea bunurilor sechestrate trebuie să fie apropiată de valoarea bunurilor care ar putea fi confiscate după soluţionarea raportului penal de conflict, în cazul stabilirii vinovăţiei, dacă se impune dispunerea confiscării. 20. Toate aceste considerente, relevă caracterul temporar al măsurilor asigurătorii, care, pentru a-şi îndeplini scopul prevăzut de legiuitor, vor fi dispuse în cauzele penale pe parcursul soluţionării acestora până în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut dispunerea măsurilor asigurătorii prin încheiere sau prin sentinţă, nu şi prin decizie, necesitatea dispunerii lor putând interveni oricând pe parcursul procesului penal. Însă, din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, se impune, ca o cerinţă fundamentală, asigurarea dreptului persoanei interesate de a contesta măsura asigurătorie dispusă cu privire la bunurile pe care le are în patrimoniu, aspect ce implică supunerea acestei măsuri unui control judecătoresc efectiv, prin exercitarea unei căi de atac. 21. Ulterior, prin soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa de judecată va dispune fie confiscarea bunurilor sechestrate în cursul judecăţii, fie folosirea lor pentru repararea pagubei produse prin infracţiune, ori pentru plata amenzilor sau a cheltuielilor judiciare, fie ridicarea sechestrului asigurător, în situaţia în care constată că bunurile indisponibilizate nu sunt necesare pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate. Or, hotărârea definitivă este executorie, din momentul pronunţării, şi cu privire la aceste aspecte, astfel că luarea măsurilor asigurătorii prin decizie nu are raţiune, motiv pentru care legiuitorul nu a prevăzut-o. 22. Prin urmare, dispunerea măsurilor analizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se justifică, prin raportare la raţiunea noţiunii de „măsuri asigurătorii“, motiv pentru care nu a fost reglementată de către legiuitor nici ipoteza contestării măsurilor asigurătorii dispuse prin astfel de hotărâri. Pe de altă parte, doar în această ipoteză, a dispunerii măsurilor asigurătorii prin încheiere, este asigurată efectivitatea căii de atac a contestaţiei reglementate la art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, atunci când măsurile asigurătorii sunt luate prin sentinţă, apelul, fiind o cale de atac integral devolutivă, poate privi şi contestarea acestora. 23. În aceste condiţii, argumentele formulate de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate relevă o greşită înţelegere şi aplicare a dispoziţiilor legale ale art. 249 din Codul de procedură penală de către instanţele de judecată, cu prilejul dispunerii măsurilor asigurătorii, aspecte ce nu implică însă neconstituţionalitatea prevederilor art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală. Or, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 20, Curtea Constituţională a statuat că nu poate fi efectuat controlul de constituţionalitate asupra conţinutului normei juridice rezultat din interpretările eronate şi izolate ale unor instanţe judecătoreşti. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de societăţile comerciale Git Land - S.R.L. din Timişoara, Econsa Grup - S.A. din Bucureşti şi Ilsa Land - S.R.L. din Timişoara în dosarele nr. 3.003/1/2016, nr. 2.493/1/2016 şi nr. 2.384/1/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
