Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26, art. 41 alin. 2 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 35 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi art. 297 din Codul penal, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Mugurel Surupăceanu în Dosarul nr. 2.035/95/2016 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.479D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Cu privire la art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 35 alin. (1) din Codul penal, arată că, în mod evident, acestea au în vedere acţiuni sau inacţiuni care formează împreună conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi că nu poate fi vorba de infracţiuni diferite. Cu privire la sintagma „înlesneşte sau ajută în orice mod“, pe care legiuitorul o foloseşte cu ocazia definirii complicelui, în cuprinsul art. 26 din Codul penal şi, respectiv, în cel al art. 48 din Codul penal din 1969, se susţine că aceasta a fost explicată, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, fiind vorba despre un ajutor de natură materială sau morală, care se dă autorului infracţiunii, fie înaintea săvârşirii faptei, în ipoteza înlesnirii, fie în momentul săvârşirii infracţiunii, în situaţia complicităţii concomitente. Se arată că aceste aspecte sunt explicitate de către textele criticate, care, astfel, nu ridică probleme de interpretare. În privinţa dispoziţiilor legale criticate care reglementează infracţiuni de corupţie, se apreciază că sunt incidente deciziile Curţii Constituţionale nr. 400 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.035/95/2016, Tribunalul Gorj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26, art. 41 alin. 2 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 35 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi art. 297 din Codul penal, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie invocată de Mugurel Surupăceanu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 35 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu enumeră, cu precizie, care sunt faptele care intră sub incidenţa textului criticat. Se arată că legiuitorul nu a arătat dacă sintagma criticată are în vedere acţiuni sau inacţiuni care în momentul săvârşirii lor constituiau o infracţiune sau dacă este vorba despre acţiuni sau inacţiuni ce au legătură cu fapta săvârşită, fără a constitui însă, în mod obligatoriu, fiecare în parte, o infracţiune. Pentru aceste motive, se susţine încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 7 paragraful 1 din Convenţie. Se susţine, totodată, încălcarea, prin dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 35 alin. (1) din Codul penal, a prevederilor art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31. De asemenea, se mai arată că aceleaşi vicii de neconstituţionalitate sunt prezentate şi de sintagma „înlesneşte sau ajută în orice mod“ din cuprinsul art. 48 din Codul penal şi al art. 25 din Codul penal din 1969, întrucât, prin folosirea expresiei „în orice mod“, legiuitorul a trecut sub semnul subiectivismului, respectiv a aprecierii organelor judiciare implicate în soluţionarea cauzelor penale, determinarea conţinutului acestei expresii. În acest sens, se arată că aceleaşi fapte sau omisiuni ar putea fi încadrate, de către anumite organe judiciare, în sfera sintagmei criticate, în timp ce de către altele ar putea fi lăsate în afara acesteia. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, art. 297 din Codul penal şi art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, se arată că acestea continuă să fie neconstituţionale şi după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Se susţine că pronunţarea de către instanţa de contencios constituţional a unei decizii interpretative nu împiedică reexaminarea constituţionalităţii aceloraşi dispoziţii legale, prin raportare la alte dispoziţii ale Constituţiei. Se arată că textele criticate nu îndeplinesc criteriile de calitate a legii, conţinutul acestora fiind, totodată, lipsit de proporţionalitate, întrucât nu respectă principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte, ca infracţiune, trebuie să survină doar ca o ultimă soluţie, adoptată în scopul protejării unei valori sociale, atunci când adoptarea altor norme sau sancţiuni, fără caracter penal, nu este suficientă, încălcând astfel prevederile art. 73 alin. (3) lit. h), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se arată că din existenţa obligaţiei constituţionale a reglementării prin lege organică a infracţiunilor rezultă că, pentru a fi considerată infracţiune, o faptă, acţiune sau inacţiune trebuie să prezinte o anumită gravitate, în sensul lezării grave a unor valori sociale. Se susţine că Legea nr. 78/2000 nu este lege organică, motiv pentru care aceasta contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. h). Se susţine, de asemenea, că, pentru a nu încălca principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie, o lege trebuie să ofere suficiente criterii de proporţionalitate, pentru a diferenţia o faptă infracţională de una neinfracţională, în funcţie de intensitatea lezării valorilor sociale ocrotite. Pentru aceleaşi motive, se susţine că incriminarea faptelor prevăzute în ipotezele normelor juridice de drept penal analizate nu este proporţională cu scopul care a determinat-o, aspect ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se susţine, totodată, încălcarea prevederilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1.950/2013, ce recomandă statelor membre, care au reglementată în legislaţia internă infracţiunea de abuz în serviciu, să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziţii legale, în scopul limitării domeniului lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneţia. Or, se arată că textele criticate sunt în contradicţie cu recomandările anterior menţionate, întrucât, potrivit acestor dispoziţii legale, orice acţiune sau inacţiune a funcţionarului public, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normelor de incriminare analizate. Se susţine că, în prezent, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public, cu încălcarea dispoziţiilor legale, poate antrena răspunderea contravenţională, disciplinară sau penală a respectivului funcţionar public, fără a exista un criteriu legal de diferenţiere între aceste forme de răspundere juridică. Se arată că, astfel, aplicarea normelor penale criticate este plasată sub semnul arbitrarului. 6. Tribunalul Gorj - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile art. 26 şi art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 35 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din Codul penal respectă exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate, impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, permiţând destinatarilor legii penale să îşi adapteze conduita la cerinţele acesteia şi, totodată, că textele criticate respectă dreptul la un proces echitabil, reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie. Referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile Legii nr. 78/2000, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. h), se arată că această critică nu poate fi reţinută, întrucât legea anterior referită a fost adoptată conform prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţie, fiind, prin urmare, lege organică. De asemenea, se apreciază că textele criticate nu contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că prevederile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, prin raportare la standardele impuse prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la calitatea legii. Sunt invocate deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015 şi hotărârile din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996 şi 4 mai 2000, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, şi Rotaru împotriva României, paragraful 55. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate ce reglementează unitatea de infracţiune nu ridică probleme de înţelegere sau interpretare şi că, de altfel, enumerarea, de către legiuitor, în cuprinsul lor a tuturor acţiunilor sau inacţiunilor care pot constitui fiecare în parte conţinutul unei singure infracţiuni nici nu este posibilă. Referitor la sintagma „în orice mod“ din cuprinsul art. 26 şi art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, se arată că este suficient de clară, fiind considerată complicitate orice acţiune a unei persoane care este de natură a înlesni comiterea unei infracţiuni de către o altă persoană. Se mai susţine că dispoziţiile art. 41 din Codul penal din 1969 şi ale art. 35 alin. (1) din Codul penal nu au în vedere sancţionarea unor fapte care, în momentul comiterii, nu constituiau infracţiuni, ci sancţionarea acelor fapte care, la respectivul moment, întruneau conţinutul constitutiv al unei infracţiuni. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26, art. 41 alin. 2 şi art. 248 din Codul penal din 1969, precum şi ale art. 35 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi art. 297 din Codul penal, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din data de 18 mai 2000, care au următorul cuprins: - Art. 26 din Codul penal din 1969: „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.“; – Art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“; – Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“; – Art. 35 alin. (1) din Codul penal: „Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.“; – Art. 48 alin. (1) din Codul penal: „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.“; – Art. 297 din Codul penal: "(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.“;" – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei, art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 73 alin. (3) lit. h) cu privire la categorii de legi, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi a pedepsei şi dispoziţiilor art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene privind principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sintagma „acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 35 alin. (1) din Codul penal, Curtea constată că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, se poate deduce că aceasta are în vedere acţiuni sau inacţiuni care, în momentul săvârşirii lor, prezintă, fiecare, elementele constitutive ale aceleiaşi infracţiuni. În acest context, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, Curtea constată că noţiunea de „infracţiune“ este folosită de legiuitor în sens larg, putând fi reţinute, ca formând o infracţiune continuată, acţiuni sau inacţiuni care întrunesc conţinutul constitutiv al formei de bază sau al unei forme atenuate sau agravate a aceleiaşi infracţiuni, precum şi tentative pedepsibile ale acesteia. Aceste considerente nu permit însă ca, în conţinutul infracţiunii continuate, să fie încadrate, aşa cum se arată în susţinerea excepţiei, şi acţiuni sau inacţiuni care au legătură cu infracţiunea săvârşită, fără a putea forma, analizate separat, conţinutul uneia dintre formele pedepsibile ale respectivei infracţiuni, întrucât această înţelegere a textului criticat ar reprezenta, de fapt, interpretarea sa per a contrario şi, prin urmare, aplicarea acestuia în sens contrar intenţiei legiuitorului. Aceste aspecte nu sunt de natură a determina lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 35 alin. (1) din Codul penal, textele criticate întrunind condiţiile referitoare la calitatea legii şi cele impuse de principiul legalităţii incriminării. 14. În ceea ce priveşte sintagma „înlesneşte sau ajută în orice mod“ din cuprinsul art. 26 din Codul penal din 1969 şi al art. 48 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că acţiunea de înlesnire, ca act de complicitate, are în vedere acţiuni sau inacţiuni săvârşite de complice anterior săvârşirii faptei de către autorul infracţiunii, care pot consta în fapte precum îndepărtarea obstacolelor din calea autorului infracţiunii şi care sunt de natură a-l împiedica pe acesta în realizarea rezoluţiei infracţionale, în procurarea instrumentelor necesare comiterii infracţiunii, în confecţionarea unor asemenea instrumente sau în adaptarea lor pentru a putea fi folosite în scopul anterior precizat, în acordarea de sfaturi, în furnizarea de informaţii sau în alte fapte similare. La rândul său, acţiunea de ajutare, ca formă de complicitate, se referă la acte ce se desfăşoară concomitent cu săvârşirea faptelor de către autorul infracţiunii şi care pot consta în conduite precum asigurarea pazei pentru a putea comite fapta prevăzută de legea penală, înmânarea unei arme sau a unui obiect contondent, deconectarea unui sistem de alarmă sau distragerea atenţiei altor persoane. Aşa fiind, folosirea de către legiuitor a sintagmei „în orice mod“ după expresia „înlesneşte sau ajută“, exprimă, de fapt, intenţia acestuia de a include în sfera actelor de complicitate şi, prin urmare, de a pedepsi, conform regimului juridic prevăzut în privinţa complicităţii, orice fapte de înlesnire sau ajutor efectuate în favoarea autorului infracţiunii, indiferent de felul sau modalitatea de comitere a acestora. De altfel, acţiunile sau inacţiunile care înlesnesc sau ajută autorul infracţiunii în punerea în executare a rezoluţiei sale infracţionale pot fi foarte diverse, fiind specifice fiecărei fapte care constituie element material al laturii obiective a unei infracţiuni, dintre cele prevăzute în Codul penal sau în legile speciale, motiv pentru care o enumerare exhaustivă a acestor fapte în cuprinsul dispoziţiilor art. 26 din Codul penal din 1969 şi ale art. 48 alin. (1) din Codul penal ar fi fost imposibilă. Prin urmare, într-adevăr, legiuitorul a lăsat la latitudinea organelor judiciare, cărora le revine atribuţia de a interpreta şi aplica textele criticate, încadrarea unor fapte de înlesnire sau ajutare, potrivit dispoziţiilor legale analizate, însă aceasta nu presupune per se caracterul discreţionar al unei asemenea încadrări, textele criticate prevăzând, într-o manieră clară, că este vorba despre fapte prin care este făcută posibilă sau care concură la săvârşirea infracţiunii. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 26 din Codul penal din 1969 şi ale art. 48 din Codul penal respectă standardele de calitate a legii şi exigenţele principiului legalităţii incriminării. 15. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea constată că dispoziţiile art. 26 şi art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi cele ale art. 35 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din Codul penal sunt în acord cu prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 paragraful 1 din Convenţie. 16. Cu privire la criticile ce au ca obiect aspecte de oportunitate şi proporţionalitate a incriminării faptelor de abuz în serviciu, conform prevederilor art. 248 din Codul penal din 1969, art. 297 din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a stabilit că, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“, din cuprinsul textului criticat, se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate şi, totodată, reducerea sferei sale de aplicare. 17. Tot prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. De asemenea, prin paragraful 56 al deciziei mai sus invocate, instanţa de contencios constituţional a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 18. Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a conferi un caracter proporţional reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituţionalitate. 19. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal. 20. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate extrinsecă a dispoziţiilor Legii nr. 78/2000, Curtea reţine că aceasta nu poate fi reţinută pentru motivele invocate de autorul excepţiei, întrucât actul normativ anterior menţionat a fost adoptat conform procedurii reglementate la art. 74 alin. (1) din Constituţie, în forma anterioară revizuirii sale din anul 2003, dispoziţie constituţională ce reglementa procedura de adoptare a legilor organice. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mugurel Surupăceanu în Dosarul nr. 2.035/95/2016 al Tribunalului Gorj - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 26, art. 41 alin. 2 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 35 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi art. 297 din Codul penal, precum şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Gorj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
