Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent │
├──────────────────┴───────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Laurenţiu Marius Udrişte în Dosarul nr. 9.282/63/2017 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 300D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.154D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 10-17 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, excepţie ridicată de Sorin Mihai în Dosarul nr. 3.609/105/2016 al Tribunalului Prahova - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.681D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, excepţie ridicată de Luminiţa Pasăre, şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Ion-Francisco Pasăre în Dosarul nr. 682/114/2019 al Tribunalului Buzău - Secţia penală. 6. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei IonFrancisco Pasăre, asistat de domnul avocat Cristinel Alin Popina, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc autoarea excepţiei Luminiţa Pasăre şi celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 7. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.154D/2019 şi nr. 1.681D/2019 la Dosarul nr. 300D/2019, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Susţine că dispoziţiile criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât nu reglementează, în mod clar, dacă autorul faptei principale din care provin banii murdari poate fi şi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor, situaţie în care destinatarii normei juridice nu îşi pot adapta conduita în faţa legii penale, în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea, susţine că prevederile criticate sunt neconstituţionale, contravenind şi principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei. Precizează că motivele de neconstituţionalitate sunt formulate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, şi, totodată, invocă şi dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. 9. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002. În acest sens, face referire la Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018 în considerentele căreia instanţa de control constituţional a reţinut că modul de reglementare a dispoziţiilor criticate corespunde scopului reglementării infracţiunii de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei bunurilor rezultate din săvârşirea de infracţiuni. Face referire şi la practica constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia nu există o dublă incriminare şi nu se încalcă principiul ne bis in idem. Arată că tragerea la răspundere penală atât pentru săvârşirea infracţiunii predicat, cât şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor în modalitatea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, întrucât nu implică judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de două ori pentru aceeaşi faptă, ci pentru fapte diferite, comise la un interval de timp diferit. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 şi ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, precizează că autorul excepţiei nu face trimitere la vreo dispoziţie constituţională pretins încălcată şi nu arată care este neconcordanţa dintre textele de lege criticate şi Legea fundamentală, astfel că, în temeiul art. 10 din Legea nr. 47/1992, apreciază că instanţa de control constituţional nu se poate subroga autorului în formularea unor motive de neconstituţionalitate, cererea acestuia fiind nemotivată. Reţine că instanţa de control constituţional nu s-a considerat învestită cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 şi ale art. 12-17 din Legea nr. 304/2004, ci doar cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004. Cu privire la acestea din urmă, în raport cu criticile potrivit cărora la nivelul legislaţiei primare nu există un principiu de distribuire aleatorie a cauzelor în faza de urmărire penală, invocă dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 pentru a susţine că instanţa de control constituţional nu poate completa prevederile de lege supuse controlului său, astfel că solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Susţine că textul criticat se referă la activitatea de judecată şi nu se poate aplica prin analogie în faza de urmărire penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 10. Prin Încheierea din 19 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.282/63/2017, Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului. Excepţia a fost ridicată de Laurenţiu Marius Udrişte. Autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de minori, prevăzute de art. 211 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) din Codul penal, participaţie improprie la infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 52 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, tentativă la infracţiunea de trafic de persoane prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 210 alin. (1) lit. a) din Codul penal, o infracţiune de tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 din Codul penal, în final cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. 11. Prin Încheierea din 1 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.609/105/2016, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) şi ale art. 23 din Legea nr. 656/2002, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 10-17 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Excepţia a fost ridicată de Sorin Mihai într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de aderare la un grup infracţional organizat, a infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi complicitate la infracţiunea de spălare a banilor. 12. Prin Încheierea din 30 mai 2019, pronunţată în Dosarul nr. 682/114/2019, Tribunalul Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, şi ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, a fost ridicată de Luminiţa Pasăre, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost ridicată de Ion-Francisco Pasăre. Autorii excepţiei au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 656/2002. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 300D/2019 susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate şi aplicate contrar celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, potrivit căreia subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile dobândite, deţinute sau folosite nu poate fi subiect activ al infracţiunii de spălare a banilor, reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002. 14. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi a dispoziţiilor din Legea nr. 304/2004, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.154D/2019 reţine că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Referitor la aceste prevederi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat că ele „stabilesc o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv puterii executive, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Constituţia ţării şi să asigure calitatea legislaţiei. Este evident că, pentru a fi aplicat în înţelesul său, un act normativ trebuie să fie precis, previzibil şi totodată să asigure securitatea juridică a destinatarilor săi“ (invocă, în acest sens, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013). Totodată, referindu-se la atributele esenţiale ale unei norme legale, Curtea Constituţională a subliniat în jurisprudenţa sa că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se claritatea, precizia şi previzibilitatea, ce presupun ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin mai multe hotărâri, că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, adică să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Tot astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă. Plecând de la aceste imperative, arată că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 6 alin. (1) următoarele: „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară, şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului“. Referitor la modul de redactare, art. 8 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“. Cu privire la stil, art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 dispune că „Actele normative trebuie redactate întrun limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“. 15. Având în vedere toate cele precizate, autorul excepţiei susţine că dispoziţiile criticate nu satisfac aceste exigenţe, întrucât acestea utilizează formulări generale şi nu instituie la nivelul legislaţiei primare un principiu obiectiv, aleatoriu, de distribuire a dosarelor în faza de urmărire penală. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, reţine că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie, „Părţile au dreptul la un proces echitabil (...)“. De asemenea, art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa“. Reţine că activitatea de judecată este guvernată de principiul distribuirii aleatorii a dosarelor, însă procedura derulată în faţa organelor de urmărire penală, deşi este o componentă a procesului penal, nu este supusă regulii repartizării aleatorii, ci se prevede repartizarea după criterii obiective, fără a se exemplifica aceste criterii. În opinia autorului, câmpul de acţiune al imparţialităţii vizează toate activităţile întreprinse în legătură cu instrumentarea unei cauze penale, din momentul înregistrării acesteia la organul judiciar şi până la momentul finalizării sale definitive. Aşa încât, susţine că, inclusiv în activitatea incipientă de repartizare a dosarului la procurorul de caz, este necesar să existe garanţii, care să asigure efectivitatea acestui principiu constituţional. 16. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, şi ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 23 alin. (12), ale art. 20 cu trimitere la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, învederând că lipsa de precizie, claritate şi previzibilitate a textelor criticate are în vedere faptul că se creează premisa unei agravări a răspunderii penale a subiectului activ al infracţiunii predicat în situaţia în care prin modalitatea de comitere a infracţiunii predicat se contribuie implicit şi la ascunderea sau disimularea provenienţei ilicite a bunurilor. 17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, autorul acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019 susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, întrucât nu reglementează, în mod clar, dacă autorul faptei principale poate fi şi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani, situaţie în care destinatarii normei juridice nu îşi pot adapta conduita în faţa legii penale, în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea, susţine că aceleaşi prevederi sunt neconstituţionale, contravenind şi principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, întrucât autorul faptei principale poate fi şi subiect activ al infracţiunii de spălare de bani, situaţie în care se poate ajunge ca acesta să fie tras la răspundere de două ori pentru comiterea aceleiaşi fapte, fiind astfel încălcat principiul ne bis in idem. 18. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, autoarea acesteia din Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019 susţine, în esenţă, că sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“ este neconstituţională, fiind lipsită de claritate şi predictibilitate, întrucât nu reglementează în mod clar criteriile pe baza cărora judecătorul pronunţă o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Susţine, totodată, că această soluţie legislativă dă posibilitatea judecătorului ca, pe baza unor elemente de ordin subiectiv (cum ar fi intima convingere), şi nu pe bază de probe, să pronunţe o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. 19. Tribunalul Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează, în Dosarul Curţii nr. 300D/2019, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, reţine că, în considerentele Deciziei Curţii nr. 418 din 19 iunie 2018, la paragraful 26, se menţionează că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri care provin din săvârşirea de infracţiuni. Arată că varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni. Reţine, totodată, că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse analizei instanţei constituţionale prin raportare la critici similare, fiind pronunţate deciziile nr. 299 din 23 martie 2010, nr. 889 din 16 octombrie 2007, nr. 1.410 din 20 octombrie 2011 şi nr. 215 din 12 aprilie 2016. Astfel, în considerentele Deciziei nr. 215 din 12 aprilie 2016, paragraful 20, Curtea a reţinut, cu privire la critica referitoare la aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate, că dispoziţiile art. 29 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. De asemenea, reţine că „ascunderea“ ori „disimularea“ sunt fapte care, prin natura lor, sunt comise ulterior infracţiunilor din care provin bunurile ce constituie obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor, fiind, prin urmare, întotdeauna acţiuni distincte de cele care formează elementul material al infracţiunii predicat. Aceste acţiuni pot fi săvârşite de acelaşi subiect activ sau de un subiect activ diferit de cel al infracţiunii predicat. Prin urmare, apreciază că o asemenea reglementare în privinţa elementului material al infracţiunii nu ridică probleme din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12) din Constituţie. 20. Tribunalul Prahova - Secţia penală, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 1.154D/2019, apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. 21. Tribunalul Buzău - Secţia penală apreciază, în Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, este neîntemeiată. În acest sens, reţine că textul criticat stabileşte criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. Menţionează că, pentru ca principiul non bis in idem să îşi găsească aplicarea, persoana în cauză trebuie să fi suferit o condamnare, să fi fost achitată sau să se fi dispus încetarea urmăririi penale pentru fapta cu privire la care este din nou urmărită sau judecată. Or, existenţa infracţiunii de spălare de bani nu este condiţionată de pronunţarea unei soluţii de condamnare pentru fapta din care provin banii investiţi în bunurile ulterioare. Reţine, de asemenea, că faptele de schimbare sau transfer de bunuri şi cele de ascundere sau disimulare sunt fapte care, prin natura lor, sunt comise ulterior infracţiunilor din care provin bunurile ce constituie obiectul material al infracţiunii de spălare a banilor, fiind, prin urmare, întotdeauna acţiuni distincte de cele care formează elementul material al infracţiunii predicat. Apreciază că aceste acţiuni pot fi săvârşite de acelaşi subiect activ sau de un subiect activ diferit de cel al infracţiunii predicat. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, este neîntemeiată. În acest sens, reţine că soluţia la care ajunge instanţa are la bază aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana inculpatului şi aceasta trebuie să se întemeieze pe probe. Soluţia trebuie motivată, cu trimitere la probele din care rezultă situaţia de fapt, gradul de vinovăţie. Apreciază că principiul nemijlocirii administrării probelor impune ca instanţa de judecată care soluţionează cauza să ia cunoştinţă direct şi nemijlocit de probele administrate, deoarece, percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul. De asemenea, arată că principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată asigură egalitatea de arme între învinuire şi apărare, participanţii la proces având dreptul de a face cereri, de a-şi spune cuvântul cu privire la orice chestiune de care depinde soluţionarea justă a cauzei. 22. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, în raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate de autori, dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Ulterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, această lege a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019. De asemenea, anterior invocării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, această lege a fost abrogată prin art. 27 din capitolul V al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală: „(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. (3) Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. (4) Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal.“; – Art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată: „(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani: [...] b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni. [...]“; – Art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării: „(1) Constituie infracţiunea de spălare a banilor şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani: [...] b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni;“; - Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004: „(1) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are următoarele atribuţii: a) efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunile prevăzute în prezenta lege şi în legile speciale;“; – Art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016: „(1) Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are următoarele atribuţii: a) efectuarea urmăririi penale pentru infracţiuni prevăzute în competenţa direcţiei prin prezenta ordonanţă de urgenţă şi prin legi speciale;“; – Art. 11 din Legea nr. 304/2004: „Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.; – Art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004: „Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative; [...]“. 26. Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 25 august 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea şi a stabilit că (i) acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor; (ii) subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile; (iii) infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile. 27. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul Curţii nr. 300D/2019 susţine că prevederile criticate, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. În Dosarul Curţii nr. 1.154D/2019, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi prevederile din Legea nr. 304/2004, criticate, contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), conform căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 132 alin. (1), potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 1 teza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 47 alin. (2) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodată, autorul susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, republicată, şi ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 23 alin. (12), cât şi prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 20 din Legea fundamentală. 29. Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, autoarea din Dosarul Curţii nr. 1.681D/2019 susţine că sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, susţine că prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea instanţei supreme, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii şi principiul securităţii juridice şi ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. 30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, Curtea observă că acestea au mai făcut obiectul unor critici similare, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 29 iunie 2020, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 31. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale. S-a reţinut, totodată, că, în soluţia pronunţată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalităţile normative alternative ale infracţiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Însă instanţa de contencios constituţional, în cuprinsul Deciziei nr. 418 din 19 iunie 2018, paragraful 14, a făcut o distincţie referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârşirii faptelor de spălare a banilor şi a infracţiunii din care aceştia provin de către acelaşi subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situaţie în parte, dacă infracţiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată faţă de infracţiunea predicat şi dacă se impune reţinerea unui concurs de infracţiuni sau a unei infracţiuni unice. 32. Analizând dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea Constituţională a reţinut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; iar varianta infracţională prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Curtea a stabilit că primele două modalităţi normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracţiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acţiunilor de ascundere şi disimulare a provenienţei unor bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, este neconstituţională în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii. 33. Cu referire la prevederile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, Curtea a constatat că acestea reglementează o modalitate de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi, totodată, diferite de acţiunile sau inacţiunile care formează elementul material al infracţiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiaşi persoane pentru comiterea infracţiunii predicat, dar şi pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis in idem, neimplicând judecarea şi pedepsirea subiectului activ al infracţiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeaşi faptă, ci, dimpotrivă, sancţionarea acestuia pentru fapte diferite, săvârşite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracţiunii predicat şi, respectiv, al celei de spălare a banilor. 34. Având în vedere considerentele mai sus invocate, Curtea a constatat că interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie şi cu cele ale art. 7 din Convenţie. Mai mult, noţiunile de „ascundere“ şi „disimulare“ folosite în cuprinsul textului criticat, precum şi sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură „a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora“, sunt clare, precise şi previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigenţele ce rezultă din prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la calitatea legii şi la principiul legalităţii incriminării. 35. Totodată, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 3 iunie 2016, paragraful 20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operaţiunilor săvârşite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracţiune. 36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 37. Curtea constată că argumentele anterior reţinute sunt valabile şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, care reglementează o soluţie legislativă identică prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012. 38. Cât priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „îndoială rezonabilă“, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 31 iulie 2017, şi nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil“ permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile. 39. De asemenea, prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a reţinut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor, în cuprinsul noii reglementări, a orientării specifice dreptului continental bazate pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 40. Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Aşadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil“ de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală. 41. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite. 42. Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispoziţiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare. 43. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 44. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu».“, a admis obiecţia şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privinţa procurorilor, ignoră specializarea acestora şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului controlului ierarhic. 45. Ţinând seama de importanţa domeniului reglementat, Curtea a reţinut în considerentele deciziei precitate, paragrafele 285-291, că repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanţiile legale ale imparţialităţii justiţiei. 46. Analizând statutul judecătorului, Curtea a reţinut că acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti a capitolului VI - Autoritatea judecătorească din titlul III - Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3), prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia - instanţa judecătorească, şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanţe, nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 95). 47. Curtea a reţinut, totodată, că repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ţine de organizarea judiciară, însă principalul său scop - garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil - justifică opţiunea legiuitorului de a îngloba această garanţie în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală. 48. Pe de altă parte, Curtea a constatat că statutul procurorului este determinat de dispoziţiile art. 132 din Constituţie, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din «autoritatea judecătorească». Totuşi, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive“ (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 octombrie 2002). 49. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie (Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragrafele 40 şi 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 238); mai mult, această jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 17). În consecinţă, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei. 50. În temeiul Constituţiei şi al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calităţii de procuror; (ii) în absenţa sa, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior. 51. Totodată, Curtea a reţinut că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, Curtea a reţinut că nu se pot reglementa garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic. 52. În aceste condiţii, Curtea a constatat că repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcţională de care beneficiază procurorul şi afectează însăşi esenţa controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparţialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanţa controlului ierarhic, fiind necesar să se menţină un just echilibru între garanţiile legale de imparţialitate obiectivă astfel reglementate şi esenţa controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituţional şi cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituţionale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcţie de exigenţele constituţionale. 53. Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că soluţia legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi priveşte pe procurori contravine principiului constituţional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituţie, care îndrituieşte procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcţie de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum şi de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme. 54. În raport cu criticile formulate de autori, Curtea reţine că cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 55. De asemenea, Curtea reţine, în baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale şi a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experienţa acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc. 56. Astfel, în Croaţia, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncţi lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă şi independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeaşi lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcţie de tipul de cazuri, ţinând cont de diviziunea proporţională a muncii. În Finlanda, secţiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menţionează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărţirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluţionare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secţiunea 20 din aceeaşi lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părţilor de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparţială şi promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulţi procurori să lucreze la acelaşi caz, determinând şi diviziunea sarcinilor între aceştia. La fel, şi procurorul-şef poate stabili ca mai mulţi procurori din subordinea sa să lucreze la acelaşi caz. Secţiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabileşte că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ţinând cont de stadiul pregătirii lor şi de gradul de dificultate al speţei. În Letonia, conform definiţiei din secţiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o decizie a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secţiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este şeful organului de cercetare penală sau al unei secţii a acestuia ori adjunctul şefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfăşurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 pct. 2 din aceeaşi secţiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura şi să conducă urmărirea penală. Secţiunea 37 alin. 1 stabileşte că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigaţia în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secţiunea 46 alin. 2 pct. 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei desemnează procurori să desfăşoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date şi de procurorul general, precum şi de adjunctul său. Aceştia pot încredinţa sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate şi a corupţiei. Totuşi, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredinţată procurorului-şef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experienţa sa, precum şi complexitatea şi volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el şi adjuncţii săi. El poate schimba oricând această repartizare şi poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secţiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară şi organizarea sistemului de justiţie prevede că Biroul procurorilor-şefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-şefi. Secţiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraţilor stabileşte că şeful parchetului distribuie munca între magistraţii care lucrează în parchetul său. Secţiunea 46 defineşte noţiunea de „muncă adecvată“ ca fiind orice sarcină care este încredinţată magistraţilor ţinând seamă de abilităţile şi cunoştinţele acestora, cu excepţia cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăşte în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităţilor, precum şi experienţa profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ţinând cont de natura specifică a dosarelor privind corupţia, acestea sunt distribuite de către şefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competenţă. Sunt luate în considerare experienţa dobândită în soluţionarea acestui tip de speţe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea şi experienţa în ceea ce priveşte cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupţiei. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public defineşte Departamentul central de investigaţii şi acţiuni penale ca fiind un organ care coordonează şi dirijează ancheta şi prevenirea infracţiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competenţele de investigare ale departamentului, menţionând la lit. h infracţiunile de corupţie pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil şi de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabileşte că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncţi din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanţă motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-şef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine şi instrucţiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district şi fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-şef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activităţii procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătăţească funcţionarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii şi să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără şi repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă şi publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporţionalităţii, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă şi posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieţii personale şi familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condiţiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condiţiilor statutului menţionat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar şi ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alţi procurori, din aceleaşi unităţi sau din unităţi diferite, prin decizie a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabileşte că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ţinând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor şi diviziunea proporţională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absenţă prelungită, detaşare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-şef. În funcţie de natura şi complexitatea cauzei individuale, procurorul-şef poate numi alţi procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând şi modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoştinţele, calificările şi experienţa fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanţa locală şi sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că şeful Centrului de informaţii pentru experţi pregăteşte un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, şeful Centrului de informaţii pentru experţi trebuie să se consulte cu şeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă şeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligaţii urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privinţă. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracţiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluţionate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită şi specializarea, trebuie indicată şi ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluţioneze alte cazuri. Programul anual stabileşte tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de şeful parchetului. Conform art. 68, şeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Şeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unităţi organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ţinând seama de timpul estimat necesar pentru soluţionarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor şi succesul urmăririi penale, precum şi de programul de lucru şi cauzele pre conizate ale procurorului. Şefii de parchet, adjuncţii acestora, şefii de departamente sau de alte unităţi organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competenţa unităţii pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigaţii în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuşi, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporţională din aceste cazuri este distribuită şi procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluţionarea unui dosar pot coopera şi alţi procurori. Art. 70 stabileşte că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex şi dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menţionat necesită o analiză mai îndelungată şi concentrată, şeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalităţii volumului de muncă al procurorilor, precum şi cu natura şi semnificaţia cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul şi persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-şef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competenţa specială sau specializarea, dar se ţine cont şi de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică se menţionează că dosarele care ajung la Parchetul Naţional pentru Investigaţii sunt distribuite de şeful parchetului. În principiu, toţi procurorii au rang egal, dar în practică şeful parchetului ţine cont de experienţa, specializarea şi abilităţile fiecărui procuror în parte. În general, activităţile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârşit. 57. În mod similar legislaţiei statelor europene menţionate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că „Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie îndeplineşte următoarele atribuţii: [...] b) urmăreşte repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea şi pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea şi operativitatea soluţionării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilităţile în exercitarea funcţiei; [...]“, iar, potrivit art. 8 lit. e), „Procurorii şefi adjuncţi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie au următoarele atribuţii: [...] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, nivel central;“, art. 30 lit. b) din acelaşi regulament prevăzând că „Procurorul şef secţie are următoarele atribuţii: [...] b) urmăreşte şi răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii şi prezentului regulament; [...]“. 58. În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepţia urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. 59. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Laurenţiu Marius Udrişte în Dosarul nr. 9.282/63/2017 al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Sorin Mihai în Dosarul nr. 3.609/105/2016 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi de Ion-Francisco Pasăre în Dosarul nr. 682/114/2019 al Tribunalului Buzău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate; excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Mihai în Dosarul nr. 3.609/105/2016 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate; excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Luminiţa Pasăre în Dosarul nr. 682/114/2019 al Tribunalului Buzău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „dincolo de orice îndoială rezonabilă“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Tribunalului Prahova - Secţia penală şi Tribunalului Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
