Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere în Dosarul nr. 9.016/2/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 373D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în dosarele nr. 405D/2019 şi nr. 1.486D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, excepţie ridicată de Societatea Smart Account - S.R.L. din Tulcea şi Societatea Astaldi S.p.A Italia - Sucursala România, din Bucureşti în dosarele nr. 2.019/2/2017/a1 şi nr. 5.234/2/2017/a2 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 405D/2019 şi nr. 1.486D/2019 la Dosarul nr. 373D/2019, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Dispoziţiile legale criticate au mai fost analizate de Curtea Constituţională, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 550 din 7 iulie 2020. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 13 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.016/2/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare a unei sentinţe arbitrale. 8. Prin Încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.019/2/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe. Excepţia a fost invocată de Societatea Smart Account - S.R.L. din Tulcea într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile în anulare a unei sentinţe arbitrale. 9. Prin Încheierea din 9 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.234/2/2017/a2, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017. Excepţia a fost invocată de Societatea Astaldi S.p.A Italia - Sucursala România, din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare a unei sentinţe arbitrale şi a unei încheieri interlocutorii. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că interpretarea dată art. 613 alin. (4) coroborat cu alin. (3) din Codul de procedură civilă potrivit căreia hotărârea prin care acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale a fost respinsă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, spre deosebire de hotărârea de admitere a acţiunii în anulare, creează un regim diferit în privinţa exercitării căii de atac, în funcţie de soluţia pronunţată prin hotărârea curţii de apel, de admitere sau de respingere a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale. 11. Astfel, dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil, instituie discriminări între acestea în ceea ce priveşte accesul la calea de atac a recursului şi contravin principiului egalităţii de tratament între subiectele de drept. Nu există un text expres prin care se interzice calea de atac a recursului, având în vedere că art. 613 din Codul de procedură civilă prevede numai soluţia admiterii acţiunii în anulare, fapt ce nu poate acorda judecătorului posibilitatea de a deduce soluţia suprimării căii de atac a recursului în ceea ce priveşte respingerea acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale. Or, derogarea de la regula generală trebuie să fie expres prevăzută de lege, nu dedusă de judecător. 12. Lipsirea părţii căreia i-a fost respinsă acţiunea în anulare de posibilitatea exercitării unei căi de atac infirmă principiul simetriei căilor de atac, reprezentând o discriminare, iar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, discriminarea se bazează pe ideea de excludere a unui drept sau a unui beneficiu între persoanele aflate în situaţii egale, stabilite obiectiv. Se mai arată că dispoziţiile legale criticate creează posibilitatea exercitării căii de atac în funcţie de soluţia pronunţată, iar prin raportare la această soluţie se va decela în situaţia admiterii cererii în anulare a hotărârii arbitrale că doar partea interesată are posibilitatea de a declara recurs, respectiv partea care a câştigat în procedura arbitrală. În situaţia respingerii cererii în anulare a hotărârii arbitrale niciuna dintre părţi nu are posibilitatea de a declara recurs, deoarece una dintre părţi nu are interes, iar cealaltă nu are dreptul. Prin urmare, este încălcat principiul nediscriminării, atât timp cât numai partea care a câştigat în procedura arbitrală are deschisă calea recursului. În susţinerea acestei critici se invocă jurisprudenţa Curţii referitoare la principiul egalităţii în drepturi, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012. 13. În continuare, se susţine că imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces liber la justiţie, care impune obligaţii în sarcina legiuitorului, astfel că statul este ţinut să acorde oricărei persoane toate facilităţile rezonabile de drept şi de fapt pentru a accede la instanţă, mai exact, trebuie să asigure efectivitatea dreptului de acces liber la justiţie. 14. Totodată, se menţionează Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, constatând că eliminarea căii de atac a recursului este neconstituţională, precum şi Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, prin care Curtea a constatat că abrogarea dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 17^1 din Codul de procedură penală din 1968 - care reglementau un motiv de casare - este neconstituţională. 15. Se mai face referire la faptul că atât Codul de procedură civilă din 1865, cât şi noul Cod de procedură civilă prevăd mijloace procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie: cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aceste căi procedurale asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată. 16. Aşadar, prin dispoziţiile legale criticate se creează o discriminare între justiţiabili cu privire la accesul la calea extraordinară de atac a recursului, se încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi folosirea căilor de atac, întrucât, deşi reglementată calea de atac, părţile interesate nu o pot folosi, având în vedere că este condiţionat accesul la aceasta de o anumită soluţie pronunţată de instanţa judecătorească. Limitarea dreptului de a exercita calea de atac a recursului strict numai împotriva hotărârilor de admitere a acţiunii în anulare încalcă principiul constituţional prevăzut de art. 129 care garantează exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, precum şi principiul egalităţii în faţa legii şi liberul acces la justiţie. 17. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 18. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum şi dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe. Având în vedere considerentele încheierii de sesizare şi motivarea excepţiei în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 373D/2019, Curtea va reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 21 martie 2017, care au următorul cuprins: „(4) Hotărârile curţii de apel, pronunţate potrivit alin. (3) [prin care curtea de apel admite acţiunea în anulare şi anulează hotărârea arbitrală - s.n.], sunt supuse recursului.“ 22. Ulterior modificării aduse prin Legea nr. 17/2017, dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă au următorul cuprins: „(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului.“ 23. Însă, având în vedere dispoziţiile art. 24 şi 25 din Codul de procedură civilă, precum şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017. 24. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, ale art. 126 - Instanţele judecătoreşti, şi ale art. 129 - Folosirea căilor de atac. De asemenea, se invocă şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că a mai analizat dispoziţiile legale criticate prin raportare la critici similare, constatând constituţionalitatea acestora, spre exemplu, prin Decizia nr. 100 din 7 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 7 iulie 2017, Decizia nr. 862 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 28 martie 2019, sau Decizia nr. 356 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 947 din 26 noiembrie 2019. 26. Astfel, prin Decizia nr. 100 din 7 martie 2017, precitată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 541 din Codul de procedură civilă, arbitrajul este o jurisdicţie alternativă, cu caracter privat. Referitor la arbitraj, în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că acesta constituie o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii. Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printrun act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului. În cazul în care părţile nu au convenit asupra unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura ce urmează să fie. 27. Curtea a mai reţinut că hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie, putând fi desfiinţată prin acţiune în anulare numai pentru motivele prevăzute de lege. Prin convenţia arbitrală părţile nu pot renunţa la acţiunea în anulare decât după pronunţarea hotărârii arbitrale. Judecarea acţiunii în anulare este de competenţa curţii de apel, care va judeca în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă. Acţiunea arbitrală constituie opţiunea părţilor, iar nu o obligaţie, prin care acestea decid asupra modalităţii de soluţionare a litigiului, prin derogare de la dreptul comun, în cadrul căruia pot fi propuse şi administrate probele apreciate utile şi concludente, arbitrajul fiind organizat şi desfăşurându-se cu respectarea convenţiei arbitrale încheiate în baza principiului libertăţii de voinţă. Prin inserarea în contract a clauzei compromisorii părţilor li se limitează accesul la jurisdicţia statală pentru rezolvarea fondului litigiului dintre ele şi accesul la calea efectivă de atac cu privire la fondul litigiului. Însă legiuitorul a prevăzut dreptul părţilor de a supune controlului judecătoresc hotărârea arbitrală, pe calea acţiunii în anulare, care poate fi exercitată pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă, ce vizează condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale şi cauze de nelegalitate expres stabilite, şi nu temeinicia acesteia. Instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea acţiunilor în anulare a hotărârilor arbitrale analizează aspectele strict procedurale ce au fost încălcate în faţa tribunalului arbitral, fără a intra pe fondul cauzei. 28. Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate reglementează calea de atac deschisă împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curtea de apel în soluţionarea acţiunilor în anularea hotărârilor arbitrale, statuând că sunt supuse recursului hotărârile pronunţate potrivit alin. (3) al art. 613 din Codul de procedură civilă, respectiv hotărârile prin care s-a admis acţiunea în anulare. Această opţiune a legiuitorului este justificată de faptul că admiterea acţiunii în anulare are ca efect apariţia unei noi situaţii juridice, distinctă de cea stabilită prin hotărârea arbitrală. Dacă acţiunea în anulare este admisă, curtea de apel anulează hotărârea arbitrală şi, potrivit art. 613 alin. (3) din Codul de procedură civilă, trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze potrivit legii, trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral sau se pronunţă în fond, în limitele convenţiei arbitrale. Prin admiterea acţiunii în anulare este afectat caracterul stabil al hotărârii arbitrale, instanţa superioară de control judiciar fiind chemată să confirme sau să infirme această situaţie. 29. În schimb, Curtea a constatat că, în cazul respingerii acţiunii în anulare, ordinea juridică stabilită prin hotărârea arbitrală rămâne neschimbată, hotărârea curţii de apel, în acest caz, confirmând definitiv hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală. Prin exercitarea recursului împotriva hotărârilor de respingere ale curţii de apel ar însemna că părţile urmăresc, în realitate, o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie în privinţa lor, pronunţată de o instanţă judecătorească, şi nu de o instanţă arbitrală. Or, hotărârea arbitrală confirmată prin hotărârea curţii de apel reprezintă finalizarea procedurii arbitrale în cadrul căreia părţile au beneficiat de toate garanţiile oferite de aceasta. Aşadar, incidenţa dispoziţiilor procedurale criticate este subsecventă acordului de voinţă intervenit între părţi, care au optat, prin clauza compromisorie înscrisă în contract, pentru soluţionarea litigiilor de către o instanţă arbitrală, părţile trebuind să recunoască consecinţele juridice ale aplicării prevederilor legale privind desemnarea unei asemenea instituţii, inclusiv dispoziţiile procedurale care reglementează condiţiile desfiinţării hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare. Scopul unei asemenea modalităţi de soluţionare a litigiilor este să asigure o judecată imparţială, mai rapidă, în care părţile pot fi apărate şi pot solicita toate dovezile apreciate necesare, judecata finalizându-se cu adoptarea unei hotărâri susceptibile de executare silită. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că nu se poate pune problema încălcării drepturilor consacrate în Constituţie, atât timp cât părţile sunt cele care decid prin convenţia arbitrală cu privire la modalitatea de soluţionare a litigiului. 30. Astfel, normele legale criticate nu operează nicio distincţie între subiectele de drept supuse incidenţei lor, de vreme ce acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Orice parte interesată în exercitarea unei căi de atac are acces la o instanţă de judecată prin promovarea unei acţiuni în anulare, iar în situaţia respingerii acesteia, niciuna dintre părţi nu are deschisă calea de atac a recursului. Însă admiterea acţiunii în anulare plasează părţile pe o poziţie inegală, partea care a pierdut litigiul în arbitraj dobândind un avantaj prin admiterea acţiunii în anulare, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a recursului. 31. Totodată, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii, în exercitarea mandatului său constituţional conferit de dispoziţiile art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege“, şi ale art. 129, potrivit cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Aşadar, în considerarea anumitor particularităţi, legiuitorul este îndreptăţit să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât cea de drept comun. Accesul liber la justiţie, prevăzut la art. 21 din Constituţie, nu poate avea semnificaţia că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. 32. Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură să schimbe jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează aplicabilitatea şi în prezenta cauză. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Societatea Smart Account - S.R.L. din Tulcea şi Societatea Astaldi S.p.A Italia - Sucursala România, din Bucureşti, în dosarele nr. 9.016/2/2017/a1, nr. 2.019/2/2017/a1 şi nr. 5.234/2/2017/a2 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 613 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Andreea Costin ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
