Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) teza a doua din Codul penal din 1969, excepţie ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 17.805/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.932D/2016. 2. La apelul nominal răspund părţile Adrian George Gâmbuţeanu şi Marian Turbatu, prezente personal. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii Marian Turbatu, care arată că are calitatea de avocat în Berlin (Germania) şi că se reprezintă în cauza dedusă judecăţii în faţa Curţii Constituţionale, făcând trimitere, în acest sens, la dispoziţiile Directivei 1977/249/CEE referitoare la facilitarea exercitării efective a libertăţii de a presta servicii de către avocaţi şi la dispoziţiile art. 98, art. 110 şi art. 111 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care prevăd libertatea prestării serviciilor de către avocaţi la nivel intracomunitar, în ceea ce priveşte prestarea unor servicii ocazionale. Arată că noţiunea de „servicii ocazionale“ a fost definită prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969, susţine că aceasta este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale impun ca prevederile legale care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate să fie în vigoare. Or, dispoziţiile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 au fost abrogate la data de 1 februarie 2014. Chiar dacă s-ar aprecia că există o ultraactivitate a textului criticat, acesta nu îndeplineşte o altă condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea a legăturii obiectului excepţiei cu soluţionarea cauzei. Susţine că o eventuală constatare a neconstituţionalităţii textului criticat nu ar determina o soluţionare mai favorabilă a cauzei, din perspectiva autorului excepţiei, întrucât încadrarea faptelor săvârşite de aceştia a fost realizată de către parchet conform dispoziţiilor Codului penal în vigoare. Subliniază faptul că nu se poate şti, la data susţinerii excepţiei, dacă faptele anterior menţionate vor fi încadrate de către instanţa de judecată conform dispoziţiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969. Cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că sintagma „tulburare însemnată“ este clar definită de către jurisprudenţa actuală. Arată că definiţiile doctrinare ale acestei sintagme, la care autorul face referire, sunt diferite, dar că acestea sunt legate de locul şi timpul în care se aplică. Mai arată că o normă juridică nu poate fi considerată neclară doar pentru faptul că este lăsată la latitudinea jurisprudenţei definirea anumitor termeni din cuprinsul său. Susţine că definirea legală a tuturor termenilor folosiţi în cuprinsul normelor juridice ar duce la rigidizarea acestora. Apreciază că textul criticat este clar. Arată, de asemenea, faptul că însuşi petentul face o referire foarte largă la acest termen, îl defineşte şi arată că ştie exact care este sensul lui, folosindu-se de aceste elemente procedurale pentru a tergiversa soluţionarea dosarului. La dosarul cauzei sunt depuse note scrise, în susţinerea acesteia. 4. În continuare, preşedintele acordă cuvântului părţii Adrian George Gâmbuţeanu, care susţine, în totalitate, excepţia de neconstituţionalitate invocată de autorul excepţiei. Afirmă că, în prezenta cauză, se încearcă încadrarea unor abateri, care constituie cel mult contravenţii, drept infracţiuni, întrucât încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi se sancţionează, conform art. 63 din aceeaşi lege, cu amendă. Susţine că faptele săvârşite de autorul excepţiei ar fi putut fi sancţionate potrivit dispoziţiilor dreptului civil sau conform prevederilor dreptului administrativ. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că sintagma „tulburare însemnată“ nu este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât doctrina şi jurisprudenţa corespunzătoare Codului penal din 1969 sunt unanime în a aprecia că prin aceasta se înţelege orice ştirbire sau orice atingere adusă activităţii instituţiilor enumerate în textul criticat, iar aprecierea intensităţii acestei perturbări revine instanţelor de judecată. Se susţine totodată că nu poate fi vorba despre o dezincriminare a faptelor prevăzute prin textul criticat, întrucât prevederile art. 297 din Codul penal au preluat conţinuturile constitutive ale tuturor formelor de abuz în serviciu prevăzute în Codul penal din 1969, existând, astfel, o continuitate în reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu. Se susţine că, în cuprinsul art. 297 din Codul penal, sintagma criticată este înlocuită cu cea de vătămare care trebuie adusă intereselor legale ale unei persoane, fără să fie prevăzută o intensitate a vătămărilor produse prin faptele săvârşite. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 56-57, prin acestea instanţa de contencios constituţional prevăzând, în mod expres, obligaţia legiuitorului de a stabili un prag valoric al pagubei produse prin săvârşirea faptelor de abuz în serviciu, respectiv de a proceda la o circumstanţiere a intensităţii vătămării aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale prin astfel de fapte, pentru ca ele să poată fi încadrate conform prevederilor legale ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 28 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.805/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 alin. (1) teza a doua din Codul penal din 1969, excepţie invocată de Nicuşor Daniel Constantinescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui apel formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva unei sentinţe penale prin care autorul excepţiei a fost condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice şi de complicitate la infracţiunea anterior menţionată. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că norma de incriminare prevăzută la art. 248 din Codul penal din 1969 este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât presupune două moduri alternative de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, respectiv cauzarea unei „„tulburări însemnate“ sau „a unei pagube patrimoniului“ uneia dintre persoanele juridice prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Se susţine că textul criticat descrie o situaţie absurdă, cel puţin prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, întrucât aceasta se referă la comportamentul unui funcţionar public lipsit de discernământ, care, cu intenţie, produce, prin fapta sa, un prejudiciu sau o tulburare unei instituţii, prevăzând, aşadar, că acest rezultat se va produce, fără ca, în schimbul atitudinii sale abuzive sau defectuoase, să urmărească obţinerea unui beneficiu, pentru el sau pentru altul. Prin urmare, se susţine că, prin textul criticat, este prefigurat comportamentul unui funcţionar public care săvârşeşte fapte de o anumită gravitate, cu intenţie, doar de plăcere sau pentru a testa forţa de reacţie a statului. În continuare, autorul excepţiei critică sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969, arătând că aceasta este neclară, motiv pentru care permite încadrarea, de către organele judiciare, a oricărei activităţi ce produce o simplă afectare a activităţii unei instituţii drept infracţiune de abuz în serviciu, chiar dacă respectiva afectare nu este una însemnată. Se susţine că, în realitate, sensul sintagmei „tulburare însemnată a bunului mers“ nu este similar cu cel al expresiei „de vătămare a intereselor legitime“ din cuprinsul art. 297 din Codul penal. Se arată că, potrivit Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, care face parte, în urma ratificării, din dreptul intern, „Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate“, abuzul de funcţii fiind, astfel, reglementat ca o infracţiune de scop, care poate fi săvârşită doar cu intenţie directă, nu şi indirectă. Se susţine că actul internaţional anterior menţionat reprezintă o convenţie referitoare la drepturile omului, motiv pentru care, conform art. 20 din Constituţie, acesta se aplică cu prioritate faţă de dreptul intern. Revenind la sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul textului criticat, autorul arată că, potrivit doctrinei, o astfel de tulburare trebuie să afecteze semnificativ eficienţa şi buna funcţionare a unei instituţii sau organizaţii dintre cele prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969, trebuie să aibă anumite proporţii şi să fie de o anumită gravitate. Or, aşa cum s-a afirmat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, elementele constitutive ale infracţiunii trebuie să rezulte din norma primară care o reglementează, şi nu din interpretarea pe care judecătorul o oferă acesteia. Se arată că viciul de reglementare a infracţiunii, anterior menţionat, conduce la pronunţarea unor soluţii de condamnare pentru infracţiuni care nu sunt reglementate în nicio altă legislaţie naţională. Se susţine că, în lipsa unei reprezentări clare a laturii obiective şi a laturii subiective a infracţiunii, judecătorul este pus în dificultate, fiind în situaţia de a opta între mai multe variante de interpretare a textului criticat şi de a face aprecieri subiective, putând constata că nu a fost săvârşită infracţiunea de abuz în serviciu sau, dimpotrivă, putând dispune condamnarea, pentru fapte similare. Se mai susţine că, potrivit actualei reglementări, aceeaşi faptă poate fi încadrată ca abatere disciplinară, neglijenţă în serviciu sau abuz în serviciu, în funcţie de aprecierea judecătorului. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, respectiv la deciziile nr. 166 din 17 martie 2015, nr. 553 din 16 iulie 2015 şi nr. 573 din 3 mai 2011 şi la hotărârile din 22 noiembrie 1995, 15 noiembrie 1996, 22 iunie 2000, 25 ianuarie 2007 şi 25 iunie 2009, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, Cantoni împotriva Franţei, Coëme şi alţii împotriva Belgiei, Sissanis împotriva României şi Liivik împotriva Estoniei, fiind redate, din această ultimă hotărâre menţionată, paragrafele 92-95, 97, 100-101 şi 104. Se mai susţine că, faţă de argumentele mai sus arătate, în prezenta cauză, este incidentă mutatis mutandis Decizia Curţii Constituţionale nr. 196 din 4 aprilie 2013. Mai este invocată Opinia Comisiei de la Veneţia exprimată în Raportul din 11 martie 2013, conform căreia „majoritatea ţărilor care incriminează abuzul în serviciu consideră că o condiţie necesară este beneficiul personal sau al altei persoane sau prejudiciul în intenţia de a le cauza. Se poate deduce din numărul foarte limitat de cazuri aduse în faţa curţilor că, în genere, prejudiciile sunt considerate pasibile de pedeapsă numai când sunt intenţionate, adică dacă autorul intenţionează să facă un rău“. 8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine că sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3). Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016 şi la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 iunie 2009, pronunţată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, paragraful 97. De asemenea, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014, prin care s-a statuat că o noţiune legală poate avea un conţinut şi un înţeles autonom, diferit de la o ţară la alta, cu condiţia definirii acestor termeni prin actele normative în care sunt folosiţi. Se arată că, în caz contrar, destinatarul normei este cel care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere, care nu poate fi decât una subiectivă şi discreţionară. Se mai susţine că legiuitorul a înlocuit textul legal criticat, prin prevederile art. 297 alin. (1) din Codul penal, care nu mai conţin sintagma „tulburare însemnată“. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 497 din 19 aprilie 2011, prin care a fost detaliat sensul noţiunii de „tulburare însemnată“, dar şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Leempoel & S.A. Ed. CineRevue împotriva Belgiei, paragraful 59. 11. Avocatul Poporului apreciază că textul criticat este constituţional. Arată că îşi menţine punctele de vedere care au fost reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 400 din 15 iunie 2016 şi nr. 405 din 15 iunie 2016. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969, care au următorul cuprins: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. 15. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind calitatea legii, art. 11 alin. (1) şi (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi prevederilor art. 6 şi 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi a pedepsei. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că sintagma „tulburare însemnată“ din cuprinsul prevederilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate, în acest sens, mai multe decizii, dintre care, cu titlul exemplificativ, Curtea reţine Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 12 iulie 2011, şi Decizia nr. 1.051 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 29 octombrie 2010, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 17. Prin Decizia nr. 497 din 19 aprilie 2011, Curtea a reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 din Codul penal din 1969, este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune contra patrimoniului, motiv pentru care valoarea socială ocrotită prin norma incriminatoare este, în principal, bunul mers al activităţii unităţilor prevăzute la art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, Curtea a mai statuat că această infracţiune reprezintă cea mai gravă formă de abuz în serviciu, deoarece este fapta unui funcţionar public şi lezează activitatea unei persoane juridice de interes public, producând fie o tulburare deosebit de gravă a activităţii acesteia, fie o pagubă adusă patrimoniului ei. S-a reţinut, cu aceeaşi ocazie, că tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei autorităţi publice, instituţii publice ori al altei persoane juridice de interes public sau producerea unei pagube patrimoniului acesteia are, de regulă, consecinţe sociale negative mari. 18. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa anterior invocată, Curtea constată că, într-adevăr, legislaţia penală nu defineşte sintagma „tulburare însemnată“, aspect ce relevă intenţia legiuitorului de a conferi sintagmei criticate sensul uzual ce rezultă din înţelesul obişnuit al termenilor care o compun. Astfel, prin „tulburare însemnată bunului mers...“ se înţelege o perturbare semnificativă a activităţii uneia dintre persoanele juridice ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 145 din Codul penal din 1969. Totodată, interpretând sistematic sintagma criticată, în ansamblul dispoziţiei legale din care face parte, Curtea reţine folosirea de către legiuitor, în cuprinsul normei de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, alături de expresia „tulburare însemnată“, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, acestea reprezentând variante alternative ale urmării imediate pe care trebuie să o producă fapta funcţionarului public, care, cu prilejul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, pentru a putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii anterior menţionate. Aşa fiind, Curtea reţine că „tulburarea însemnată“, despre care se face vorbire în textul criticat, are în vedere o afectare gravă a activităţii unui organ sau a unei instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele avute în vedere prin prevederile art. 145 din Codul penal din 1969, afectare care, spre deosebire de cea producătoare de pagube patrimoniului unei astfel de entităţi, are un caracter nepatrimonial. În aceste condiţii, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţelor judecătoreşti încadrarea rezultatelor produse prin fapte ale funcţionarilor publici, ce corespund condiţiilor reglementate prin norma de incriminare, în sfera noţiunii de „tulburare însemnată“, asigurând însă un caracter previzibil unei asemenea încadrări de natură judiciară. De altfel, o enumerare exhaustivă a unor astfel de fapte în ipoteza dispoziţiei penale analizate nu este posibilă. 19. Aceste aspecte nu sunt de natură a lipsi dispoziţia legală criticată de claritate, precizie şi previzibilitate, caracterul general al dispoziţiilor art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 nefiind de natură a determina încălcarea, prin acestea, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale, decât la liste exhaustive. Astfel, s-a statuat că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare existând întotdeauna. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. S-a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 20. Prin raportare la considerentele anterior arătate, Curtea a constatat că prevederile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 respectă exigenţele de calitate a legii şi sunt în acord cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie. 21. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a textului criticat, determinată de folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, a sintagmei „sau o pagubă patrimoniului acesteia“, astfel cum s-a arătat mai sus, Curtea reţine că provocarea unei tulburări însemnate bunului mers al unei persoane juridice dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal din 1969 sau cauzarea unei pagube patrimoniului acesteia constituie, de fapt, variante alternative de realizare a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, determinate de cele două posibile variante ale rezultatelor imediate ale faptelor incriminate, urmări care, astfel reglementate, acoperă, de fapt, sfera potenţialelor consecinţe, patrimoniale sau nepatrimoniale, de un nivel ridicat de gravitate, a faptelor de abuz în serviciu contra intereselor publice. Această manieră de reglementare nu este însă de natură a lipsi de claritate, precizie sau previzibilitate dispoziţiile legale criticate, motiv pentru care Curtea constată că acestea sunt conforme cu prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. 22. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal. 23. Cu privire la criticile ce vizează oportunitatea reglementării în România a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice şi o eventuală lipsă de proporţionalitate în incriminarea faptelor prevăzute în ipoteza dispoziţiei legale de la art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, Curtea Constituţională a stabilit că, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“, din cuprinsul textului criticat, se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, subliniind, totodată, caracterul subsidiar al răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, aspecte ce au avut ca rezultat stabilirea cu o mai mare exactitate a conţinutului constitutiv al infracţiunii analizate şi, totodată, reducerea sferei sale de aplicare. 24. Tot prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragraful 55, Curtea a constatat necesitatea reglementării, de către legiuitor, a unui prag al pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale. De asemenea, prin paragraful 56 al deciziei mai sus invocate, instanţa de contencios constituţional a constatat că nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera exclusivă de competenţă a legiuitorului primar sau delegat. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 25. Având însă în vedere argumentele mai sus arătate, Curtea constată că instanţa de contencios constituţional a utilizat toate mijloacele juridice puse de către legiuitor la dispoziţia sa, pentru a restabili situaţia de constituţionalitate a prevederilor legale criticate, urmând ca tuturor considerentelor reţinute prin decizia anterior citată să le fie date eficienţă prin aplicarea prevederilor art. 147 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) din Constituţie, referitoare la obligaţia Parlamentului de a pune dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale în acord cu prevederile Legii fundamentale şi la calitatea acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării. 26. Or, aspectele mai sus invocate sunt de natură a restabili caracterul proporţional al reglementării criticate, prin mecanismele specifice controlului de constituţionalitate. 27. În ceea ce priveşte posibilitatea săvârşirii cu intenţie a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, chiar în lipsa prevederii de către legiuitor a scopului obţinerii unor câştiguri materiale, Curtea constată că această modalitate de reglementare este în acord cu specificul categoriei de infracţiuni din care face parte incriminarea criticată, infracţiuni ce au ca obiect juridic protecţia penală a valorilor sociale referitoare la desfăşurarea de către funcţionarii publici a activităţilor specifice funcţiilor pe care le deţin în condiţii de corectitudine şi probitate, care implică lipsa vătămărilor intereselor publice, indiferent de scopul pe care l-ar putea avea asemenea vătămări. Totodată, din perspectiva anterior menţionată, reglementarea criticată constituie opţiunea legiuitorului, exprimată conform dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 17.805/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 248 teza a doua din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
