Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Cătălina Turcu│- magistrat-asistent│
└───────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi ale art. 349 din Codul penal, excepţie ridicată de Valentin Candidatu în Dosarul nr. 30.226/197/2013 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.137D/2015. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, avocat Ioan Gliga, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, arătând, în esenţă, că textele de lege criticate contravin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, deoarece din redactarea acestora cetăţeanul obişnuit nu are posibilitatea reală de a-şi corija comportamentul astfel încât să să nu încalce aceste dispoziţii a căror nerespectare este sancţionată cu aplicarea unei pedepse. Ar trebui ca textul de lege criticat să prevadă exact care sunt măsurile la care se face referire, pentru ca, analizând aceste măsuri, justiţiabilul să îşi formeze o conduită socială conformă. Singurele dispoziţii din Legea nr. 319/2006 care fac trimitere la măsurile menţionate generic se regăsesc la art. 7 alin. (1) din lege, acestea fiind reperele fundamentale faţă de care o persoană trebuie să îşi corecteze conduita. În acest context, face referire la cele reţinute în Hotărârea din 4 mai 2000 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, în ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii. Arată, de asemenea, că toate prevederile din Legea nr. 319/2006 care reglementează măsurile de securitate şi sănătate în muncă se completează cu norme elaborate de angajator referitoare la organizarea activităţilor de producţie din unitatea respectivă. Se ajunge astfel la ipoteza reţinută în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, şi anume aceea ca un „legiuitor“, altul decât Parlamentul, să stabilească norme de conduită specifice pentru fiecare persoană. Pornind de la dispoziţiile legale criticate, care au un caracter generic, angajatorul nu va putea niciodată să prevadă toate măsurile legale de sănătate şi securitate în muncă, astfel încât să nu devină subiect al unei infracţiuni. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, arătând că ipoteza de la care pleacă autorul excepţiei este aceea că un cetăţean obişnuit nu poate să îşi corijeze conduita, deoarece norma este prea generală. Textul de lege criticat se adresează însă unor profesionişti, iar nu cetăţeanului obişnuit, profesioniştii având obligaţia ca în calitatea lor de angajatori să cunoască legile care le guvernează activitatea. Sintagma „securitate şi sănătate în muncă“ este definită expres de art. 5 lit. n) din Legea nr. 319/2006, acest act normativ reglementând în art. 7 alin. (4), art. 8, art. 11-13 şi art. 27 cu privire la toate măsurile legale pe care angajatorii sunt obligaţi să le ia. Măsurile respective nu sunt stabilite prin alte acte, ci prin lege. Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că nu se poate distinge între contravenţiile prevăzute de lege şi infracţiunea reglementată în textele de lege criticate. Distincţia este simplă, încălcarea măsurilor legale de sănătate şi securitate în muncă reprezintă contravenţie, iar dacă prin săvârşirea faptei se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, fapta reprezintă infracţiune. Toate noţiunile cu care operează textele de lege criticate sunt definite la art. 5 lit. l), g) şi r) din Legea nr. 319/2006, lege care transpune Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 23 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 30.226/197/2013, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi ale art. 349 din Codul penal. Excepţia a fost invocată într-o cauză penală în care autorul a fost trimis în judecată prin rechizitoriul emis în dosar, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, în concurs, printre acestea fiind şi cea prevăzută de art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că textele de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece sintagma „măsuri legale de securitate şi sănătate în muncă“ este extrem de cuprinzătoare. În lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidenţa ilicitului penal, subiectul de drept căruia i se adresează această normă este în imposibilitatea de a se conforma acesteia, respectiv de a-şi adapta comportamentul astfel încât să nu intre sub incidenţa legii penale. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 nu este de natură a indica conduita ce trebuie avută de subiectele de drept cărora li se adresează şi niciun alt text de lege nu defineşte, în concret, măsurile de securitate şi sănătate în muncă. 7. Neclaritatea soluţiei legislative reglementate de textele de lege criticate ce rezultă din modul deficitar de redactare are ca efect faptul că nu se poate cunoaşte dacă nerespectarea unor măsuri de securitate şi sănătate în muncă constituie contravenţie, dacă acestea sunt sau nu sancţionate în vreun fel ori dacă intră sub incidenţa normei criticate, constituind infracţiune. Legiuitorul este obligat să stabilească astfel nerespectarea căror măsuri de protecţia muncii constituie infracţiune, raportat la pericolul social al acestor fapte şi la urmările produse. Imprecizia textelor de lege criticate este de natură să determine un puternic sentiment de insecuritate pentru cetăţean, deoarece oricând se va putea spune că măsurile luate de acesta pentru prevenirea unui accident nu au fost suficiente, dar, în acelaşi timp, legea nu descrie în norma de incriminare în ce constă acţiunea ilegală, verbum regens, în funcţie de care chiar instanţa să poată aprecia dacă o atitudine este conformă sau nu. 8. Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, nu se poate susţine că textelor de lege criticate le lipseşte caracterul previzibil şi accesibil. Legea nr. 319/2006 prevede expres obligaţiile impuse angajatorilor în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii în muncă, stabilind care încălcări ale dispoziţiilor legale atrag răspunderea contravenţională şi care atrag răspunderea penală. Capitolul III din Legea nr. 319/2006 prevede în mod clar obligaţiile angajatorilor în vederea asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă, în timp ce art. 5 lit. l) din lege defineşte pericolul grav şi iminent de accidentare, de existenţa căruia depinde caracterul penal sau contravenţional al faptei săvârşite, dispoziţiile legale îndeplinind cerinţa accesibilităţii şi previzibilităţii. De la intrarea în vigoare a Codului penal, neluarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă se regăseşte incriminată în dispoziţiile art. 349, care se completează cu prevederile Legii nr. 319/2006 atât în ceea ce priveşte obligaţiile impuse angajatorilor, cât şi în privinţa definirii noţiunii de pericol iminent, caracterul accesibil şi previzibil fiind menţinut în continuare. 9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât termenii folosiţi de textele de lege criticate au un înţeles univoc, permiţând oricărui destinatar al normei penale înţelegerea şi adaptarea conduitei la exigenţele legale. Obligaţiile angajatorilor sunt menţionate în capitolul III al Legii nr. 319/2006, iar fiecare sector de activitate care beneficiază de reglementări speciale privind protecţia muncii cuprinde prevederi care vin să detalieze obligaţiile angajatorilor în acest sens. Mai mult, susţinerile autorului excepţiei conform cărora textul de lege criticat nu este accesibil subiectului activ nu pot fi primite, deoarece acesta trebuia ca, în virtutea profesiei, să cunoască aplicarea normelor de sănătate şi securitate în muncă. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 349 din Codul penal sunt constituţionale. În acest sens arată că infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, reglementată prin art. 349 din Codul penal într-o variantă simplă şi atenuată faţă de art. 37 din Legea nr. 319/2006, se completează cu dispoziţiile din capitolul III al acestui act normativ care stabilesc în mod clar care sunt obligaţiile angajatorului, fără a se putea reţine neclaritatea şi imprevizibilitatea textului de lege criticat. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile apărătorului prezent al autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost reţinut de instanţa de judecată în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie atât prevederile art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006, cât şi cele ale art. 349 din Codul penal. Curtea se va pronunţa asupra ambelor texte de lege, deoarece fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a Codului penal, iar singurul în măsură să decidă care este legea penală mai favorabilă aplicabilă în cauză este judecătorul fondului, cu prilejul pronunţării hotărârii prin care aceasta se soluţionează. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006: "(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă.(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă.(3) Fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la alin. (2) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.“;" – Art. 349 din Codul penal: "(1) Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.“" 15. Curtea reţine că art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 a fost abrogat prin art. 183 din titlul II al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Având în vedere data săvârşirii infracţiunii, stadiul procesual al cauzei în care a fost ridicată excepţia, prevederile art. 5 din Codul penal, cele reţinute prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Curtea constată că acest articol continuă să îşi producă efectele juridice în cauză, astfel încât va fi supus controlului de constituţionalitate, potrivit Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele de lege criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legiuitorul a adoptat Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 cu scopul de a pune de acord legislaţia naţională în materia securităţii şi sănătăţii în muncă cu legislaţia europeană din acelaşi domeniu, respectiv cu prevederile Directivei 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 183 din 29 iunie 1989. 18. Curtea va analiza conţinutul infracţiunii reglementate de art. 37 din Legea nr. 319/2006 şi de art. 349 din Codul penal, deoarece autorul critică, din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiului clarităţii, preciziei şi previzibilităţii legii, lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidenţa ilicitului penal, respectiv reglementarea neclară a elementului material al infracţiunii, verbum regens. 19. Curtea reţine că Legea nr. 319/2006 stabileşte principiile generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. Aşadar, aceasta constituie legea-cadru în ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, prevederile sale fiind aplicabile în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private [art. 1 şi 3 din Legea nr. 319/2006]. 20. Referitor la elementele preexistente ale infracţiunii reglementate de art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, iar, după abrogarea acestuia, de art. 349 din Codul penal, Curtea observă că prin Legea nr. 319/2006 se prevede obligaţia adoptării măsurilor legale privind securitatea şi sănătatea în muncă, definite ca fiind un ansamblu de activităţi instituţionalizate, având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi altor persoane participante la procesul de muncă [art. 5 lit. n)]. 21. Analizând conţinutul infracţiunii reglementate de art. 37 din Legea nr. 319/2006 şi de art. 349 din Codul penal, Curtea constată că obiectul juridic special al acesteia îl constituie relaţiile sociale privind securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor, ocrotite de norma legală prin obligarea persoanei care are îndatorirea de a lua măsurile corespunzătoare pentru evitarea producerii unui accident de muncă sau unei îmbolnăviri profesionale. Subiectul activ al infracţiunii este persoana care are îndatorirea de a lua măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, iar subiectul pasiv - lucrătorul sau alt participant la procesul de muncă. Cât priveşte structura şi conţinutul juridic al infracţiunii, Curtea observă că situaţia premisă constă în participarea la procesul de muncă ca lucrător, în temeiul unui contract sau fără a avea un contract încheiat. Referitor la latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, Curtea constată că aceasta cuprinde un element material, respectiv o inacţiune/omisiune care constă în neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către subiectul activ - persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri. Cerinţa esenţială constă în crearea unui pericol iminent, urmarea imediată o constituie producerea stării de pericol iminent, iar legătura de cauzalitate indică raportul dintre neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă şi rezultatul sau urmarea imediată reprezentată de crearea pericolului iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei îmbolnăviri profesionale. În ceea ce priveşte latura subiectivă, se identifică elementul subiectiv, respectiv culpa sau intenţia, precum şi cerinţa esenţială (mobilul care declanşează fapta), în cazul în care acesta există. 22. Curtea va reaminti jurisprudenţa sa referitoare la principiul calităţii legii, urmând ca, în aplicarea considerentelor de principiu reţinute, să verifice constituţionalitatea textelor de lege criticate, din perspectiva criticilor formulate de autorul excepţiei, cu privire la reglementarea neclară a elementului material al infracţiunii. Curtea reţine că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 39-42, a statuat cu privire la obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. S-a făcut trimitere, prin decizia antereferită, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 (paragraful 23), prin care Curtea a reţinut că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil aceste cazuri. De asemenea, a fost reţinută şi Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015 (paragrafele 24 şi 25), prin care Curtea a statuat că, în ipoteza infracţiunilor, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă, prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Tot prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (paragraful 42), Curtea Constituţională a făcut referire la cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, reflectate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), a reţinut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern şi vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. De asemenea, s-a statuat că nu se poate considera drept „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Tot astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 45, Curtea a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe, şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 23. Aplicând considerentele de principiu anterior menţionate, Curtea reţine, în primul rând, că legea transpune un principiu important, respectiv acela al responsabilităţii angajatorului de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, chiar şi în situaţia în care apelează la servicii externe, şi indiferent de modul în care lucrătorii îşi îndeplinesc obligaţiile în domeniu [art. 6 din Legea nr. 319/2006]. Legea reglementează, în primul rând, conduita angajatorilor, care, prin desfăşurarea activităţilor specifice unui domeniu de activitate, au obligaţia de a cunoaşte şi cadrul normativ aplicabil, inclusiv în ceea ce priveşte respectarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă, astfel încât critica autorului, potrivit căreia persoanele nu îşi pot adapta comportamentul pentru a nu ajunge în situaţia de a săvârşi o faptă penală, nu poate fi primită. 24. De asemenea, legea defineşte pericolul grav şi iminent de accidentare, defineşte accidentul de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces, precum şi boala profesională - afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă [art. 5 lit. l), g) şi h) din Legea nr. 319/2006]. Totodată, cu privire la accidentele de muncă şi bolile profesionale se reglementează amplu prin dispoziţiile art. 30, 31 şi 34 din Legea nr. 319/2006. 25. Curtea reţine că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, datorită neclarităţii textelor de lege supuse controlului, nu se poate face diferenţa între săvârşirea unei contravenţii şi a unei infracţiuni. Astfel, contravenţiile sunt reglementate prin art. 39 din Legea nr. 319/2006, care statuează cu privire la faptele săvârşite de angajatorii aflaţi în una dintre situaţiile prevăzute de lege, enumerate în conţinutul său. Diferenţa o reprezintă, în cazul săvârşirii unei infracţiuni, crearea unei stări de pericolul grav şi iminent de producere a unui accident de muncă, potrivit art. 37 din Legea nr. 319/2006, ori a unui pericol iminent, potrivit art. 349 din Codul penal, definit potrivit art. 5 lit. l) din Legea nr. 319/2006 ca fiind situaţia concretă, reală şi actuală, căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment. 26. Aplicând considerentele reţinute în jurisprudenţa Curţii anterior menţionată la prezenta cauză, Curtea observă că elementul material al infracţiunii este indicat în mod clar şi neechivoc în chiar cuprinsul normei legale şi constă în „neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă“, măsuri care pot fi identificate cu uşurinţă, fiind prevăzute în capitolele III şi V din Legea nr. 319/2006. Acestea, chiar dacă au o formulare generică, specifică unei legi-cadru, permit angajatorului să îşi controleze conduita, astfel încât să fie capabil să prevadă, întro măsură rezonabilă, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 27. Curtea constată că ar fi imposibilă enumerarea în textele de lege criticate a tuturor măsurilor de securitate şi sănătate în muncă. Tocmai de aceea legiuitorul a optat pentru o reglementare ce presupune un anumit grad de abstractizare şi de generalitate. Reglementările cuprinse în Legea nr. 319/2006, lege-cadru, sunt detaliate, în funcţie de domeniul în care se aplică, prin hotărâri ale Guvernului care, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, se emit pentru organizarea executării legilor. 28. Faptul că legiuitorul nu a enumerat în textul incriminator toate măsurile de sănătate şi securitate în muncă, din toate domeniile în care acestea se aplică, nu aduce atingere principiului constituţional invocat, deoarece orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare. Revine instanţei, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, rolul de a identifica în cuprinsul Legii nr. 319/2006 aceste măsuri şi de a le corobora cu acelea din legislaţia specială ori subsecventă. 29. În acest sens, cu referire la principiul aplicabilităţii generale a legilor, prin hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 46, şi Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23). 30. În concluzie, Curtea reţine că textele de lege criticate sunt redactate în conformitate cu art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, precum şi cu cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valentin Candidatu în Dosarul nr. 30.226/197/2013 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi constată că prevederile art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi ale art. 349 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 69 din 28 februarie 2017, considerăm că ar fi trebuit admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi art. 349 din Codul penal, în sensul că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care „măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă“, a căror nerespectare constituie infracţiune, nu sunt reglementate în mod explicit şi distinct, în conţinutul lor. În acest sens reţinem că autorul critică, din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul clarităţii, preciziei şi previzibilităţii legii, lipsa unei individualizări concrete a măsurilor ce trebuie respectate pentru ca fapta să intre sub incidenţa ilicitului penal, respectiv reglementarea neclară a elementului material al infracţiunii, verbum regens. Apreciem că analiza excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cât şi a celor ale art. 349 din Codul penal prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie trebuie făcută prin prisma principiilor dezvoltate în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, şi în cele ale Deciziei nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017. Astfel, pornind de la situaţia din dosar, observăm că prima instanţa a condamnat inculpatul doar pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 din Legea nr. 319/2006, fără a indica în mod concret care sunt măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă nerespectate. În apel, instanţa l-a achitat pe autorul excepţiei, reţinând, în esenţă, că fapta concretă imputată autorului excepţiei nu este prevăzută de legea penală, încălcările obligaţiilor art. 8 alin. (1), art. 12 alin. (1) lit. a) şi b), art. 13 lit. a), b), f), h), j), r) şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 reprezentând contravenţii. Din examinarea Legii nr. 319/2006 observăm că în art. 1 alin. (1) se stipulează că: „Prezenta lege are ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor“, de asemenea, în art. 39 din Legea nr. 319/2006 sunt reglementate contravenţiile şi sancţiunile acestora, contravenţii care pot fi săvârşite de angajator. Nicăieri în cuprinsul legii nu apar reglementate distinct măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă, a căror nerespectare de către persoana care avea îndatorirea să le ia ar constitui infracţiune. În practică, astfel cum se observă din opinia instanţei care a judecat cauza în fond, exprimată în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, caracterul penal sau contravenţional al faptei săvârşite depinde de existenţa pericolului grav şi iminent (art. 37 din Legea nr. 319/2006) sau iminent (art. 349 din Codul penal) de accidentare. În lipsa unei reglementări exprese a elementului material al infracţiunii, este lăsată la latitudinea instanţelor de judecată aprecierea asupra măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă a căror nerespectare poate constitui infracţiune. Totodată, obligaţiile angajatorilor în domenii specifice de activitate sunt reglementate prin hotărâri ale Guvernului, cum ar fi, de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 9 august 2006, care transpune Directiva 92/58/CEE; Hotărârea Guvernului nr. 1.048/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 23 august 2006, care transpune Directiva 89/656/CEE, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.049/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 25 august 2006, care transpune Directiva 92/104/CEE. Deşi în aceste hotărâri ale Guvernului se stipulează că „prevederile Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 se aplică în totalitate întregului domeniu la care se face referire la art. 1, fără a aduce atingere prevederilor mai restrictive şi/sau specifice ale prezentei hotărâri“, este greu de determinat cărui articol cuprins în Legea nr. 319/2006 i se subsumează obligaţiile specifice ale angajatorilor, reglementate prin hotărâri ale Guvernului. Este dubitabilă, în acest context, însăşi practica exponenţilor puterii executive de a transpune piese ale acquis-ului european prin acte normative de rang secund, subsecvente legii, cum sunt hotărârile Guvernului, în loc de a proceda la o ierarhizare normativă corespunzătoare forţei juridice pe care acestea ar trebui să o dobândească în dreptul intern. Această reglementare difuză este primul argument în temeiul căruia apreciem că textul de lege criticat nu întruneşte cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală - claritate, precizie şi previzibilitate. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 45, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), care, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare, pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Tot prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 61 şi 68, Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului, prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare, precise şi previzibile, este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul de drept continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16). În exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“. Acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. În sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege“, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale (a se vedea paragrafele 65, 68 şi 69 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016). Pentru aceste argumente, astfel cum am arătat mai sus, apreciem că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece reglementează difuz, de o manieră generală şi insuficient de precisă, lăsând la latitudinea instanţelor de judecată clarificarea normei penale, fără a îndeplini cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală - claritate, precizie şi previzibilitate, precum şi prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prin acte normative de rang secundar, inferioare sau subsecvente legii, altele decât legile emise de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, sau de Guvern, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie (a se vedea, ad similis, paragraful 65 din Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016). Judecător, conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
