Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Sergiu Lucinschi în Dosarul nr. 3.991/2/2015 (2.380/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.909D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la noţiunea de „constrângere“ se arată că aceasta a prezentat continuitate în reglementare, fiind prevăzută şi prin dispoziţiile Codului penal din 1969, la lămurirea înţelesului acesteia contribuind atât doctrina, cât şi jurisprudenţa. Se face, de asemenea, trimitere la sensul noţiunii analizate prevăzut de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. În mod similar, în ceea ce priveşte sintagma „în scopul de a dobândi, în mod injust, un folos patrimonial“, se susţine că aceasta nu este lipsită de claritate, jurisprudenţa şi doctrina arătând că, într-o astfel de ipoteză, este sancţionat orice demers prin care se încearcă obţinerea, pe cale injustă, a unui folos. Se arată că folosul anterior precizat poate fi legal datorat, întrucât ceea ce sancţionează legea penală este maniera injustă sau nelegală prin care se încearcă dobândirea acestuia. De asemenea, folosul prevăzut la art. 207 din Codul penal poate fi de natură patrimonială sau nepatrimonială, în cazul acestuia legiuitorul prevăzând două variante infracţionale, în funcţie de natura folosului. Se conchide că destinatarul textelor criticate are suficiente repere, pentru a-şi adapta conduita la exigenţele normele penale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 14 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.991/2/2015 (2.380/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, excepţie invocată de Sergiu Lucinschi într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textele criticate sunt neconstituţionale şi neconvenţionale, întrucât sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate. Se susţine, în acest sens, că noţiunea de „constrângere“ şi sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“ sunt ambigue, motiv pentru care dau naştere la interpretări arbitrare şi la abuzuri ale organelor judiciare. Totodată, dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt comparate, de autorul excepţiei, cu prevederile art. 193 şi art. 233 din Codul penal, ce reglementează infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi de tâlhărie, despre care afirmă că prevăd, cu exactitate, conduita sancţionată, dar şi cu cele ale art. 194 din Codul penal din 1969, prin care era reglementată infracţiunea de şantaj, dispoziţii legale care, în opinia sa, respectau exigenţele de calitate a legii, întrucât cuprindeau expresia „prin violenţă sau ameninţare“, care arăta cum trebuie să fie săvârşite faptele de şantaj pentru a primi această încadrare juridică. Se susţine că, prin eliminarea din cuprinsul textului criticat a sintagmei anterior menţionate, elementul material al laturii obiective a infracţiunii de şantaj nu mai poate fi determinat. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile, textul criticat fiind, totodată, în acord cu prevederile art. 7 din Convenţie. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“ se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, despre care se susţine că este aplicabilă şi în prezenta cauză. În ceea ce priveşte noţiunea de „constrângere“ se arată că sensul acesteia este cel uzual şi că legiuitorul a folosit acest sens, renunţând, în mod intenţionat, la expresia „prin violenţă sau ameninţare“, pentru a nu limita variantele de săvârşire a infracţiunii analizate la cele anterior menţionate. Cu privire la standardele de calitate a legii se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 şi nr. 1 din 11 ianuarie 2012, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind date ca exemplu hotărârile din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996 şi 4 mai 2000, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, şi Rotaru împotriva României, paragraful 55, prin care au fost arătate criteriile prin care se asigură standardele de calitate a legii şi de legalitate a incriminării. 9. Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se susţine că prevederile art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal respectă exigenţele dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 7 din Convenţie. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 5 ianuarie 2000 şi 8 iulie 2008, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70. Se susţine că textul criticat este clar, precis şi previzibil. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: "(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. [...](3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.“" 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (5) referitor la statul român, art. 11 alin. (1) şi alin. (2) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea pedepsei, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie referitor la protecţia proprietăţii. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, într-adevăr, noţiunea de „constrângere“ nu este definită în legislaţia penală sau în cea procesual penală, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a conferi cuvântului criticat sensul său uzual. În limbajul curent, prin „constrângere“ se înţelege determinarea unei persoane să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale. Cum infracţiunea, în a cărei reglementare este folosit substantivul analizat, este o infracţiune împotriva libertăţii persoanei, mai exact împotriva libertăţii de ordin moral a persoanei, pentru că aceasta nu presupune o privare de libertate, în sens fizic, constrângerea exercitată împotriva subiectului pasiv al infracţiunii de şantaj trebuie să îi producă acestuia o stare de temere, de natură a-l determina să acţioneze conform conduitei prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Prin urmare, constrângerea, astfel exercitată, reprezintă punerea în mişcare a unei forţe exterioare subiectului pasiv al infracţiunii, care poate fi de natură fizică sau morală. În cazul constrângerii fizice, aceasta poate fi exercitată, în mod direct, prin energia fizică a făptuitorului sau prin punerea în mişcare, de către acesta, a unei alte energii de aceeaşi natură, capabilă să înfrângă rezistenţa fizică a subiectului pasiv. Spre deosebire de aceasta, constrângerea psihică se exercită prin efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, ea sau o altă persoană apropiată ei va suporta un rău, care va provoca o pagubă. În ambele cazuri, pentru realizarea conţinutului constitutiv al infracţiunii, constrângerea trebuie să fie efectivă. 15. Având în vedere aceste particularităţi ale infracţiunii de şantaj şi, în mod special, obiectul său juridic, care are în vedere libertatea morală a persoanei, legiuitorul nu a prevăzut, în cuprinsul normei de incriminare criticate, modalităţile concrete de realizare a constrângerii, cum ar fi cele „prin violenţă sau ameninţare“, invocate de autorul excepţiei, evitându-se, astfel, restrângerea, în mod nejustificat, a sferei de aplicare a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul penal. În acest fel intră sub incidenţa dispoziţiei legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârşite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acţiunile sau inacţiunile prin care constrângerea este executată. 16. Aceste aspecte nu sunt, însă, de natură a lipsi prevederile art. 207 alin. (1) din Codul penal de claritate, precizie şi previzibilitate, textul criticat respectând condiţiile de calitate a legii, impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 17. Referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 207 alin. (3) din Codul penal, aceasta indică, în mod explicit, faptul că infracţiunea de şantaj, în forma prevăzută prin textul criticat, este săvârşită cu intenţie directă, respectiv în vederea dobândirii unui folos, de către subiectul activ al infracţiunii sau de către o altă persoană. Acest folos poate să provină de la orice persoană, nu doar de la cea constrânsă, întrucât scopul infracţiunii nu este cel de lezare a victimei, ci are în vedere procurarea respectivului beneficiu. În mod evident, folosirea de către legiuitor a cuvântului „patrimonial“, în cuprinsul sintagmei criticate, denotă caracterul direct evaluabil în bani al respectivului folos, care, de altfel, deosebeşte forma de bază a infracţiunii de şantaj, reglementată la art. 207 alin. (1) din Codul penal, de cea agravată, prevăzută la alin. (3) al aceluiaşi articol. În fine, utilizarea cuvântului „injust“, în cuprinsul normei de incriminare supuse controlului de constituţionalitate, relevă caracterul incorect şi nelegal al modalităţii de obţinere a folosului vizat, respectiv prin restrângerea libertăţii persoanei. 18. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că prevederile art. 207 alin. (3) din Codul penal sunt clare, precise şi previzibile, nefiind de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 19. Pentru motivele mai sus arătate, prevederile art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal corespund exigenţelor principiului legalităţii incriminării, reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţie. În acest sens, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, s-a statuat că numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică şi că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare existând întotdeauna. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a reţinut, de asemenea, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. S-a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 20. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal. 21. Totodată, Curtea constată că nu sunt aplicabile în prezenta cauză nici dispoziţiile constituţionale are art. 1 alin. (1) şi alin. (3), întrucât acestea definesc statul român, şi nici cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie referitor la protecţia proprietăţii. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sergiu Lucinschi în Dosarul nr. 3.991/2/2015 (2.380/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) şi alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
