Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament, şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului. 2. Cererea fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 8.217 din 2 octombrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.417E/2018. 3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată. 4. La apelul nominal se prezintă secretarul general al Guvernului, domnul Toni Greblă, în reprezentarea Guvernului României, cu împuternicirea de reprezentare depusă la dosarul cauzei, doamna Iulia-Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi domnul consilier Cristian Ionescu, în reprezentarea preşedintelui Senatului, cu împuternicirea de reprezentare depusă la dosarul cauzei. Se constată lipsa preşedintelui Camerei Deputaţilor. Procedura de încunoştinţare cu privire la termenul de judecată fixat a fost legal îndeplinită. 5. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că autorităţile aflate în conflict au comunicat punctele lor de vedere cu privire la conţinutul conflictului şi la căile de soluţionare a acestuia. De asemenea referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, domnul Adrian Toni Neacşu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Romanian Community Coalition din Statele Unite ale Americii au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională. De asemenea referă asupra faptului că Societatea Jurindex Media - S.R.L. din Bucureşti a depus o cerere de retragere de la dezbateri a doamnei judecător Livia Doina Stanciu. 6. Curtea respinge cererea de retragere de la dezbateri a doamnei judecător Livia Doina Stanciu, ca inadmisibilă, având în vedere art. 55 din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia în procedura jurisdicţională care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă referitoare la recuzarea judecătorilor. 7. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului prim-ministrului. 8. Secretarul general al Guvernului, domnul Toni Greblă, precizează faptul că cererea formulată de prim-ministrul Guvernului vizează soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, care a fost generat de refuzul explicit al acestei din urmă autorităţi de a aplica legea adoptată de Parlament şi prin arogarea atribuţiilor care intră în competenţa unei alte puteri. Curtea este chemată să decidă cu privire la existenţa acestui conflict juridic de natură constituţională şi să stabilească regulile ce trebuie urmate pentru ca efectele acestui conflict să fie înlăturate. 9. Cu privire la circumstanţele cauzei se arată că acest conflict juridic de natură constituţională a luat naştere începând cu anul 2014, când a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Potrivit acestei legi, cele două completuri de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constituie prin tragere la sorţi, fără să existe vreo altă precizare. Ulterior, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, normele de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost reluate aproape identic, în sensul că cele două completuri de 5 judecători se constituie prin tragere la sorţi efectuată de preşedintele instanţei sau de către unul dintre vicepreşedinţi. 10. Însă, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Hotărârea nr. 89/2018, a refuzat, în mod explicit, să pună în aplicare cele două legi anterior menţionate, în sensul că a prelungit, până la 1 ianuarie 2019, funcţionarea celor două completuri de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că unul dintre membri fiecărui complet continuă să facă parte din acestea fără să fi fost desemnat prin tragere la sorţi. Acest fapt reprezintă, în sine, o nerespectare a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară atât în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 207/2018, cât şi ulterior intrării în vigoare a acesteia. 11. În continuare, sub aspectul admisibilităţii cererii, arată că prim-ministrul Guvernului poate avea calitatea de autor al cererii privind soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, chiar dacă nu este parte a acestuia. Pe fondul cauzei arată că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013, respectiv 1 februarie 2014, s-a prevăzut în mod expres că membrii completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a prevăzut, de asemenea, că preşedintele sau vicepreşedintele prezidează completul de 5 judecători numai atunci când acesta face parte din completuri, ca urmare a procedurii aleatorii de desemnare a membrilor acestora. 12. Legea nr. 207/2018 nu aduce elemente de noutate şi prevede că toţi membrii completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, fără ca legiuitorul să mai facă vreo altă distincţie. Totodată, este preluată şi dispoziţia legală, potrivit căreia preşedintele şi vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conduc aceste completuri numai în situaţia în care aceştia fac parte din completul desemnat prin tragere la sorţi. 13. Refuzul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a aplica prevederile legii şi stabilirea, cu depăşirea competenţelor constituţionale, de norme tranzitorii pentru desemnarea membrilor completurilor de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este o practică care a început la 1 februarie 2014 şi continuă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018. Acest refuz este unul explicit, având în vedere faptul că a fost adoptată o hotărâre prin care Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit, contrar şi prin adăugare la legea în vigoare, că preşedintele, vicepreşedintele şi şeful de secţie sunt desemnaţi de drept în fiecare dintre completurile de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, hotărârea adoptată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că dispoziţiile legale criticate se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2019. Or, având în vedere că legea este de strictă interpretare şi nicio autoritate a statului, în afară de Parlament, nu poate să adauge la lege sau să refuze aplicarea acesteia, în prezent, compunerea completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este făcută în afara legii. Prin urmare, procedând în acest fel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înfrânt prevederile constituţionale referitoare la obligativitatea respectării legilor, iar pe de altă parte a adus atingere dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la imparţialitatea obiectivă a instanţei. Astfel, este evident că ne aflăm în prezenţa unei încălcări a legii care continuă din anul 2014 şi până în prezent, prin tragerea la sorţi numai a patru din cei cinci judecători ai completurilor în discuţie. 14. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin amânarea fără temei legal a intrării în vigoare a unei legi organice, până la o dată stabilită aleatoriu, a încălcat şi dispoziţiile art. 126 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică şi nicidecum prin hotărâre a colegiului de conducere al acesteia. 15. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, situaţia în care o autoritate îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, conduce la apariţia conflictului juridic de natură constituţională. 16. Referitor la imparţialitatea prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se arată că aceasta se determină potrivit unui demers subiectiv şi a unuia obiectiv. Având în vedere că imparţialitatea obiectivă a instanţei se determină şi prin raportare la modul de compunere al acesteia, modul de desemnare de drept al unuia dintre membrii completului de 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este suficient pentru a ridica unele temeri legitime şi obiectiv justificate ale justiţiabililor. 17. În concluzie, solicită Curţii să se pronunţe cu privire la existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat prin refuzul acesteia din urmă de a aplica dispoziţiile Legii nr. 304/2004, precum şi cu privire la modul în care efectele acestui conflict juridic de natură constituţională pot fi îndreptate. 18. Având cuvântul, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arată că, prin soluţionarea cererii privind existenţa prezentului conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională trebuie să stabilească dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat corect legea, în spiritul şi litera ei. 19. Arată că, înainte de a analiza elementele constitutive ale unui conflict juridic de natură constituţională, care trebuie întrunite în mod cumulativ, va face o scurtă prezentare a completului de cinci judecători, precum şi a atributelor şi prerogativelor colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 20. Astfel, completurile de cinci judecători nu sunt completuri obişnuite de judecată, nu funcţionează în cadrul secţiilor, ci funcţionează ca o instanţă de control judiciar, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017. De asemenea arată că oricare dintre judecătorii secţiei are vocaţia de a fi mandatat pentru o perioadă de un an să exercite atributele de control judiciar, perioadă în care nu sunt scutiţi de activităţile de judecată din cadrul secţiilor sau de cele care vizează unificarea practicii judiciare. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a reglementat o perioadă determinată de funcţionare a acestor completuri, de un an, şi a stabilit prin art. 32 din Legea nr. 304/2004, atât în forma iniţială, cât şi ulterior, că, la începutul fiecărui an, colegiul de conducere aprobă numărul şi compunerea completurilor de cinci judecători. 21. În ceea ce priveşte Colegiul de conducere se arată că acesta este un organism administrativ, colegial, fără personalitate juridică, ale cărui atribuţii sunt stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi constau în luarea tuturor măsurilor administrative, astfel încât activitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie eficientă şi funcţională. 22. În continuare, referitor la definirea conflictului juridic de natură constituţională, menţionează Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, prin care s-a statuat că, pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, este necesar să existe o situaţie juridică conflictuală, care să îşi aibă izvorul în Constituţie şi care să producă blocaje instituţionale. Prin decizia menţionată s-a mai reţinut faptul că nu este suficient ca pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională să existe doar unul dintre aceste elemente, ci ele trebuie întrunite în mod cumulativ. 23. Or, în cauza de faţă, arată că nu este îndeplinită prima condiţie, cea a existenţei unei situaţii juridice conflictuale care presupune poziţii divergente a două autorităţi, întrucât colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a făcut altceva decât să se conformeze dispoziţiilor legale, respectând termenul pe care legiuitorul l-a prevăzut în cuprinsul acestora. Aşadar, potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul a legiferat, iar în momentul în care procesul de legiferare s-a încheiat, prin publicarea legii în Monitorul Oficial al României, a intervenit un alt actor, respectiv instanţele de judecată şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au atribuţii de aplicare şi interpretare a legii. Prin urmare, fiecare autoritate şi-a respectat atribuţiile, respectiv Parlamentul şi-a respectat rolul constituţional, iar Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a respectat rolul prevăzut de regulamentul de organizare şi funcţionare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de lege. 24. Mai departe, învederează faptul că Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are atribuţii stabilite prin Constituţie, astfel încât nici cea de-a doua condiţie nu este întrunită în cauza de faţă, şi anume conflictul juridic de natură constituţională să îşi aibă izvorul în Constituţie. În acest sens arată că potrivit art. 126 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe teritoriul întregii ţări. Având în vedere faptul că Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este instanţă de judecată şi nici mecanism de unificare a practicii judiciare, acesta nu a putut să exercite vreun rol constituţional prevăzut de art. 126 din Constituţie. Fiind doar o structură administrativă, care trebuie să ia măsurile necesare în vederea bunei funcţionări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se poate vorbi despre atribuţii ce îşi au izvorul în Constituţie. 25. În continuare se arată că se impută Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie amânarea, prin Decizia nr. 89/2018, a intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, însă acesta nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţia art. 32 alin. (1) din Legea nr. 207/2018, atât în litera, cât şi în spiritul acesteia. Astfel, se subliniază faptul că dispoziţia legală în discuţie a ridicat, în timp, numeroase probleme de interpretare, ceea ce a determinat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să propună Ministerului Justiţiei modificarea acesteia şi să o pună de acord şi cu cea a art. 33 din lege, lucru care s-a şi întâmplat, prin amendamentele depuse în derularea procesului legislativ. Aşadar, în dezbaterile care au avut loc în Comisia specială comună, Ministerul Justiţiei a propus amendamentul care a şi fost votat, în susţinerea acestuia arătând că „în art. 32 alin. (1) se prevede modul în care se desemnează completurile de judecată care îşi păstrează valabilitatea compunerii lor pe o perioadă de un an, astfel încât să ştie toată lumea încă de la începutul anului cine face parte din aceste completuri“. Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea ca tragerea la sorţi să se facă la începutul fiecărui an şi nu aceea ca pentru anul 2018 tragerea la sorţi să se facă la mijlocul anului. În susţinerea acestor argumente depune la dosarul cauzei înregistrarea şedinţei Comisiei speciale comune pe suport electronic [DVD]. 26. În continuare se arată că, potrivit Legii nr. 24/2000, în situaţia în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi juridice în derulare, situaţia acestora trebuie reglementată prin dispoziţii tranzitorii, dispoziţii care nu se regăsesc, însă, în cuprinsul Legii nr. 207/2018, care prevede doar obligaţia tragerii la sorţi a membrilor completurilor de cinci judecători, la începutul fiecărui an. Aşadar, legiuitorul a apreciat că nu se impune o normă tranzitorie, întrucât art. 32 din lege are el însuşi valoarea unei norme tranzitorii, care permite finalizarea raportului juridic până la sfârşitul anului. 27. Se mai susţine faptul că art. 32 din Legea nr. 304/2004 este o reglementare ambiguă şi neclară, având în vedere, pe de o parte, evoluţia legislativă a acestuia, iar, pe de altă parte, diferitele interpretări pe care le poate avea, în funcţie de modul de lecturare. 28. Referitor la cel de-al treilea element constitutiv al unui conflict juridic de natură constituţională arată că, în prezenta cauză, niciuna dintre părţi nu a arătat în ce constă blocajul instituţional. Cu privire la această noţiune invocă Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 121, prin care Curtea a reţinut că, datorită temerii/angoasei, Guvernul a fost în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile constituţionale, cauză ce nu se remarcă în prezenta cauză, în privinţa Parlamentului. Mai invocă Decizia nr. 61 din 7 februarie 2017, prin care Curtea a statuat un principiu general valabil referitor la interpretarea legii, respectiv că interpretarea autentică este o acţiune unică şi are drept finalitate precizarea voinţei legiuitorului de la momentul adoptării normei. 29. Dacă ar fi existat un blocaj instituţional, Guvernul, astfel cum a procedat anterior, putea interveni pe calea unei ordonanţe de urgenţă, dispunând în termeni neechivoci că pentru anul 2018 nu se respectă principiul anualităţii. În realitate nu se poate constata un blocaj instituţional care, ipotetic, ar fi existat doar în lipsa dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004. 30. În fine, arată că timp de patru ani nimeni nu a invocat în propria cauză sau în altă cauză nelegala compunere a completului de cinci judecători. Mai mult, în anul 2016, s-a anunţat în şedinţa publică că tragerea la sorţi priveşte doar membri judecători, nu şi persoanele care vor conduce aceste completuri, întrucât Consiliul Superior al Magistraturii nu desemnase, la acea dată, vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, informaţie care a fost preluată de media. 31. În continuare se arată faptul că, în prezenta cauză, Curtea Constituţională este chemată să efectueze un control de legalitate al hotărârilor administrative ale Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce nu intră în sfera atribuţiilor instanţei constituţionale. Mai mult, se apreciază că aceasta este chemată să efectueze chiar un control de legalitate al hotărârilor judecătoreşti pronunţate începând cu anul 2014 şi până în prezent. 32. În concluzie, se arată că nu există un conflict juridic de natură constituţională, întrucât nu sunt întrunite cumulativ cele trei elemente constitutive ale acestuia, fiecare dintre cele două autorităţi exercitându-şi rolul prevăzut de Constituţie şi de lege. 33. Având cuvântul, reprezentantul Senatului susţine că există în mod cert un conflict juridic de natură constituţională, astfel cum acesta a fost definit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Cât priveşte blocajul instituţional se arată că, prin deciziile sale, Curtea leagă această noţiune de conflictul de competenţă, însă în prezenta cauză nu este vorba de un astfel de conflict, ci de arogarea unor competenţe legislative de către o structură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în detrimentul rolului constituţional al Parlamentului. 34. Mai arată că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar pe fondul cererii precizează că art. 32 din Legea nr. 304/2004 a fost modificat de trei ori prin voinţa legiuitorului. Prin ultima intervenţie legislativă a fost prevăzută desemnarea completului de cinci judecători prin tragere la sorţi la începutul anului, iar esenţa acestei proceduri este stabilirea unei stricte egalităţi între toţi membrii organismului astfel desemnat. Însă, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin hotărârea dată, a stabilit că o nouă tragere la sorţi va avea loc la începutul anului, ceea ce nu este în conformitate cu litera şi spiritul legii. Or, litera legii se referă la tragerea la sorţi, în succesiunea de aplicare a legii, iar voinţa legiuitorului este ca noua reglementare juridică să intre în vigoare potrivit Constituţiei. 35. Mai apreciază că este încălcat şi principiul cooperării loiale între autorităţile publice, prin nerespectarea voinţei legislative a Parlamentului şi prin ignorarea Deciziei nr. 68 din 22 februarie 2018. Aşadar, nu conflictul în sine este important, ci urmările acestuia, faptul că patru ani aceste formaţiuni au judecat în timp ce au fost desemnate printr-o procedură viciată. 36. Totodată, susţine că sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), care consacră obligativitatea respectării legilor, art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este un stat de drept, şi ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora instanţele de judecată se stabilesc potrivit legii. 37. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 38. Cu Adresa nr. 5/5.470/2.10.2018, prim-ministrul Guvernului a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, determinat de refuzul explicit al acestei din urmă autorităţi publice de a aplica o lege adoptată de Parlament şi substituirea în acest mod, implicit, autorităţii legiuitoare. 39. Prin cererea formulată se solicită Curţii Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat de refuzul acesteia din urmă de a aplica întocmai dispoziţiile din Legea nr. 304/2004 referitoare la compunerea completurilor de 5 judecători, precum şi soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, prin indicarea conduitei în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze, respectiv exercitarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a atribuţiilor sale, prin aplicarea de îndată şi întocmai a Legii nr. 207/2018, dar şi corectarea efectelor generate de această conduită, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 şi până în prezent, ţinând seama de riscul condamnării României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru nerespectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cauzele soluţionate cu încălcarea jurisprudenţei constante a acestei Curţi (în cauzele soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completuri de 5 judecători, ce au fost compuse nu potrivit legii, ci potrivit hotărârilor Colegiului de conducere al acestei instanţe). 40. Se susţine că Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ale cărei prevederi sunt aplicabile tuturor instanţelor judecătoreşti, stabileşte inclusiv modificări ale completurilor de judecată la diferite grade de jurisdicţie şi în diferite materii. În lipsa unei precizări cuprinse în lege privind intrarea în vigoare la o dată ulterioară, actul normativ a intrat în vigoare la data de 23 iulie 2018, respectiv la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României. 41. Ţinând cont de noile dispoziţii, în data de 3 septembrie 2018, prin Hotărârea nr. 88/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a hotărât în unanimitate să aplice prevederile introduse prin Legea nr. 207/2018 privind judecarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel în completuri de 2 judecători, aşa cum prevede noua formă a art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004. 42. În schimb, cu referire la activitatea completurilor de 5 judecători, prin Hotărârea nr. 89/2018 din 4 septembrie 2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a hotărât că: "d. Analizând dispoziţiile art. 32 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificând şi completând prin Legea nr. 207/2018, cu referire la activitatea Completelor de 5 Judecători, cu majoritate, constată că dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite «la începutul fiecărui an» şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019." Cu opinia separată a doamnei judecător Simona Neniţă în sensul că dispoziţiile legii noi sunt norme de organizare ce vizează compunerea completelor şi, în absenţa unei norme tranzitorii, sunt de imediată aplicare 43. Se apreciază că Hotărârea nr. 89/2018 are valoarea unui refuz explicit al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se conforma prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind compunerea completurilor de 5 judecători şi a prelungi, fără temei, funcţionarea acestora în modalitatea anterioară. Mai grav este şi faptul că este prelungită funcţionarea completurilor de 5 judecători într-o modalitate care în sine contravine prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, inclusiv în forma anterioară Legii nr. 207/2018, respectiv de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, fapt confirmat şi prin dezlegarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018, punând instanţa supremă în situaţia în care componenţa completurilor de 5 judecători a fost şi continuă să fie stabilită în afara regulilor edictate de legiuitor şi cu nerespectarea normelor constituţionale. 44. Se consideră că neaplicarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa compunerii completurilor de 5 judecători, a legii, astfel cum a fost adoptată de Parlament, în înţelesul confirmat şi de către Curtea Constituţională, împreună cu refuzul explicit de a modifica configuraţia completurilor în acord cu prevederile legale, reprezintă o depăşire de către instanţa supremă a atribuţiilor sale constituţionale, prin arogarea unor atribuţii care revin Parlamentului, situaţie care este de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională, ce poate fi dezlegat numai de către Curtea Constituţională. 45. Cu privire la admisibilitatea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005, nr. 97 din 7 februarie 2008 şi nr. 901 din 17 iunie 2009, susţinându-se că, de principiu, conflictele juridice de natură constituţională au fost generate atât de acte juridice sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, de omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care ar intra în obligaţiile lor, cât şi de modul diferit de interpretare a dispoziţiilor Constituţiei sau de neluarea în seamă a actelor altor autorităţi publice. Raportat la cauza de faţă se menţionează că sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, întrucât există o situaţie conflictuală născută între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, generată de depăşirea competenţelor constituţionale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; litigiul are un caracter juridic constituţional, în legătură cu întinderea şi valorizarea competenţelor autorităţilor publice antereferite, iar situaţia juridică are natură constituţională, vizând exercitarea competenţelor consacrate constituţional ale celor două autorităţi. 46. Acest conflict a devenit evident odată cu adoptarea Legii nr. 207/2018, dar el continuă o conduită de refuz al aplicării legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 (întrucât completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au respectat şi nu respectă în continuare compunerea prevăzută de lege) şi determină un blocaj instituţional, câtă vreme sunt lipsite de efect dispoziţiile legale obligatorii emise de Parlament, în calitate de „unică autoritate legiuitoare a ţării“. 47. Pe fondul cauzei se apreciază că, în toate cele trei variante redacţionale ale art. 32 din Legea nr. 304/2004, rezultate ca urmare a adoptării Legii nr. 202/2010, Legii nr. 255/2013 şi Legii nr. 207/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are atribuţia de a aproba compunerea completurilor de 5 judecători. Dacă în forma art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, membrii completurilor de 5 judecători erau desemnaţi de către preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, odată cu modificările operate asupra acestui text legal prin Legea nr. 255/2013, s-a prevăzut expres că desemnarea judecătorilor pentru participarea în aceste completuri se face prin tragere la sorţi în şedinţă publică, această soluţie legislativă fiind menţinută şi în urma adoptării Legii nr. 207/2018. Prin urmare, această ultimă lege nu aduce o schimbare esenţială în modalitatea de desemnare a judecătorilor care fac parte din completurile de 5 judecători. 48. Se menţionează că, din redactarea alin. (5) al art. 32, în forma în vigoare în perioada 1 februarie 2014 - 22 iulie 2018, rezultă că preşedintele ori vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigurau conducerea completului de 5 judecători doar atunci când aceştia făceau parte din complet, potrivit procedurii de desemnare reglementate de alin. (4), respectiv prin tragere la sorţi, în şedinţă publică. De aceea a fost prevăzută ipoteza în care niciunul dintre judecătorii care au funcţii de conducere nu este desemnat în complet, situaţie în care completul va fi prezidat de către decanul de vârstă. Se indică faptul că aceasta este şi interpretarea pe care Curtea Constituţională a dat-o art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, prin Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018. Această manieră de desemnare a membrilor completului de 5 judecători este prevăzută de art. 32 alin. (5), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018, care prevede expres că acesta este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie, atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4), şi anume prin tragere la sorţi în şedinţă publică. Această concluzie este întărită de soluţia cuprinsă în art. 32 alin. (6) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018, care prevede că în cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. 49. În practică, însă, Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit, din februarie 2014, un alt sens al alin. (5) al art. 32 din Legea nr. 304/2004, reţinând că persoanele enumerate acolo să fie considerate ca făcând parte de drept din compunerea completurilor de 5 judecători. În baza acestei interpretări a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu februarie 2014 (interpretare dată cu vădita încălcare a legii), odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, în completurile de 5 judecători, desemnarea prin „tragere la sorţi, în şedinţă publică“ a avut loc doar pentru 4 membri titulari, cel de-al cincilea membru fiind considerat de „de drept“ preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vicepreşedinţii sau şefii de secţie. 50. Prin Hotărârea nr. 3/2014 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost modificat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusiv în ceea ce priveşte atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabilindu-se că preşedintele, iar, în lipsa sa vicepreşedintele, prezidează completul de 5 judecători. Totodată, art. 28 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a prevăzut că aceste Completuri de 5 judecători sunt prezidate, după caz, de preşedintele, vicepreşedinţii, preşedintele Secţiei penale sau decanul de vârstă, iar art. 29 alin. (1) că, în scopul stabilirii completurilor de 5 judecători în materie penală, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie desemnează anual, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, câte 4 sau, după caz, câte 5 judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru fiecare complet, situaţia fiind identică şi în alte materii decât cea penală. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a decis, însă, să desemneze în componenţa completurilor, din oficiu, atât pe preşedinte, cât şi pe vicepreşedinţi, în unele cazuri şi pe şefii de secţii, refuzând astfel aplicarea Legii nr. 255/2013 în litera şi spiritul ei. Prin urmare, s-a ajuns la situaţia în care, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, completurile de 5 judecători să fie compuse dintr-un membru de drept şi patru membri desemnaţi prin tragere la sorţi, contrar art. 32 din Legea nr. 304/2004. 51. Se menţionează că, prin Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017 şi nr. 68/2017, s-a stabilit, de asemenea, că în compunerea completurilor de 5 judecători există câte un membru de drept, iar ceilalţi sunt aleşi prin tragere la sorţi. Nici în urma publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu şia modificat practica, în condiţiile în care aceasta este general obligatorie, inclusiv în ceea ce priveşte considerentele sale, sensul constituţional al articolului de lege analizat fiind clarificat. Dacă până la acest moment această practică a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie viza o eroare de interpretare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, aceasta a căpătat şi semnificaţia încălcării art. 147 alin. (4) din Constituţie. Refuzul intrării de îndată în legalitate şi consacrarea expresă a voinţei de a continua încălcarea legii sunt de natură să determine un conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, a cărui soluţionare, precum şi stabilirea conduitei de urmat revin Curţii Constituţionale. 52. Acest conflict juridic de natură constituţională poate fi plasat/analizat, pe două coordonate; în primul rând, şi cel mai evident, este vorba despre o înfrângere sistematică a voinţei legiuitorului şi chiar a Curţii Constituţionale; în al doilea rând, mai puţin evident, dar la fel sau poate chiar mai grav, înfrângerea garanţiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie, care are vocaţie de drept, dar şi de principiu constituţional, aplicabil tuturor drepturilor fundamentale. 53. Cu privire la primul aspect antamat se constată că art. 126 alin. (4) din Constituţie consacră la nivel constituţional că regulile de funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi compunerea acesteia se stabilesc numai prin lege organică, nefiind aşadar permis niciunei instanţe să refuze aplicarea acestor norme, să amâne aplicarea lor, să dispună în completarea lor sau în contra acestora prin reguli proprii, adoptate de către colegiul de conducere prin acte infralegale. Cu privire la compunerea completurilor de judecată se arată că instanţa constituţională a dat expresie art. 126 din Constituţie, stabilind că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti şi de compunere a completului de judecată este de competenţa legiuitorului; se invocă, în acest sens, Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003, Decizia nr. 402 din 14 iulie 2005, Decizia nr. 741 din 13 septembrie 2007, sau Decizia nr. 1.042 din 14 septembrie 2010. Se mai arată că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, paragraful 36, Curtea a statuat că nulitatea absolută intervine în cazul încălcării normelor referitoare la compunerea completului de judecată. 54. Se susţine că regulile care guvernează constituirea completurilor de judecata pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forţă juridică similară legii, aspecte ce reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului ordinar sau delegat - în speţă art. 32 din Legea nr. 304/2004. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea obligaţia de a aplica art. 32 din Legea nr. 304/2004, atât în vechea formă, dată de Legea nr. 255/2013, cât şi în cea intrată în vigoare prin Legea nr. 207/2018, conform regulilor stabilite de legiuitor, fapt ce impunea punerea de îndată în acord cu legea a modalităţii de compunere a completurilor de 5 judecători, respectiv ca toţi judecătorii să fie desemnaţi prin „tragere la sorţi, în şedinţă publică“. 55. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut abstracţie atât de dispoziţiile exprese ale legii, cât şi de competenţa sa, prevăzută de art. 126 din Constituţie, a procedat, în mod continuu, din 2014, prin Colegiul de conducere, potrivit unei „reguli“ proprii, la stabilirea componenţei completurilor de 5 judecători, pentru ca, prin ultima hotărâre a Colegiului de conducere, să refuze explicit aplicarea imediată a noii legi, creând ea însăşi aşa-zise norme tranzitorii, care nu reprezintă altceva decât o consfinţire expresă a încălcării legii (Hotărârea nr. 89/2018). 56. Având în vedere caracterul continuu al acestei practici, confirmată printr-o hotărâre recentă a Colegiului de conducere, se apreciază că nu se poate vorbi de acte ce ar putea fi contestate în cadrul unor proceduri prevăzute de lege, ci de un veritabil conflict juridic de natură constituţională între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlament, generat de depăşirea rolului constituţional al instanţei supreme, cu încălcarea competenţei autorităţii legiuitoare. Faţă de normele constituţionale de referinţă, instanţele nu pot legifera şi, de asemenea, nu pot refuza aplicarea legii, astfel de conduite echivalând cu încălcarea normelor constituţionale menţionate. Prin refuzul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pune în aplicare prevederile Legii nr. 207/2018 care au oferit, practic, prilejul corectării unei conduite nelegale a instanţei supreme, aceasta a continuat în mod deschis conflictul juridic de natură constituţională cu Parlamentul, căruia îi neagă practic puterea de a legifera. 57. În ceea ce priveşte al doilea aspect enunţat, care vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin faptul că nu este asigurată imparţialitatea obiectivă a instanţei judecătoreşti, datorită modului de constituire a completului de 5 judecători, sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018. Se subliniază că, deşi prezumţia de imparţialitate obiectivă a judecătorului nu poate fi înlăturată prin simplul fapt că acesta ocupă şi o funcţie de conducere, în cauză este, însă, vorba de asumarea încălcării legii, din moment ce un judecător ce ocupă o funcţie de conducere este consacrat ca membru de drept al completului de 5 judecători ai instanţei supreme. Mai mult, odată cu pronunţarea şi publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018 se naşte întrebarea legitimă dacă mai putem vorbi despre păstrarea prezumţiei de imparţialitate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe componenta obiectivă a acesteia. 58. Se fac referiri extinse la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva statului Cipru, paragraful 121, subliniinduse că imparţialitatea obiectivă a unui complet de judecată se apreciază în funcţie de existenţa faptelor care pot fi stabilite şi care pot trezi dubii în ceea ce priveşte imparţialitatea. În această privinţă, chiar aparenţele pot avea o anumită importanţă. De asemenea se invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 iunie 2007, pronunţată în Cauza Tocono şi Profesorii Prometeişti împotriva Republicii Moldova, paragraful 31. 59. Or, în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acceptat şi acţionat în mod direct în sensul de a alcătui completurile cu încălcarea legii, punând în discuţie astfel chestiunea imparţialităţii, în sensul analizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se subliniază obligaţia instanţei supreme de a respecta şi aplica hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza art. 20 din Constituţie. 60. În concluzie, se arată că, de la intrarea in vigoare a Legii nr. 255/2013, compunerea completurilor de 5 judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a făcut în alt mod decât cel prevăzut de lege, adică nu „prin tragere la sorţi“ pentru toţi membrii completului, înfrângându-se astfel voinţa Parlamentului, ca autoritate legiuitoare. Decizia Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018, din care rezultă, implicit, că o astfel de practică ridică problema lipsei de imparţialitate a instanţei supreme, nu a fost respectată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a continuat conservarea acestei conduite, devenită de la această dată în mod făţiş contrară atât jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 89/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis să continue încălcarea legii, contrar voinţei Parlamentului şi cu ignorarea jurisprudenţei instanţei constituţionale şi a celei europene, aşadar implicit a art. 1 din Constituţie, care consacră valorile fundamentale ale statului român - stat de drept, bazat pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, în care este obligatorie respectarea legii şi a supremaţiei Constituţiei. În acest mod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a săvârşit şi săvârşeşte acte şi acţiuni concrete, prin care îşi arogă competenţe ce nu îi aparţin, încălcând competenţa constituţională a altei autorităţi, şi anume a Parlamentului. Se mai invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, în sensul că instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege, considerente aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă. 61. Aşadar, arogându-şi competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, modificând, prin modul de aplicare, prevederile legale şi instituind dispoziţii cu valoare de norme tranzitorii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a generat un conflict juridic de natură constituţională cu Parlamentul, a cărui gravitate însă se răsfrânge în mod direct în garantarea accesului liber la justiţie, în sensul afectării acestuia pe componenta asigurării imparţialităţii instanţelor de judecată (în sens obiectiv). 62. În temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate punctele de vedere ale părţilor aflate în conflict asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia. 63. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere comunicat, arată, cu titlu prealabil, că întreaga analiză şi demonstraţie juridică a prim-ministrului României se fundamentează exclusiv pe dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, cu modificările şi completările ulterioare, făcând abstracţie de dispoziţiile art. 33 din aceeaşi lege, ce reglementează conducerea de drept a completurilor de 5 judecători. Or, art. 33 din Legea nr. 304/2004, existent inclusiv după modificarea adusă textului prin Legea nr. 207/2018, este de o deosebită importanţă şi a adus o soluţie de interpretare a prevederilor art. 32, în condiţiile în care acestea cuprindeau termeni imprecişi, fără corelaţii logice, punând serioase probleme de interpretare. 64. De asemenea se arată că prim-ministrul respinge ideea conducerii de drept a completurilor de 5 judecători, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013, deşi art. 32 stabileşte că sunt conducători de drept ai acestor completuri preşedintele Secţiei penale şi decanul de vârstă, iar art. 33 îl menţionează pe preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în lipsa acestuia, pe vicepreşedinţi. 65. Sub un al doilea aspect se remarcă faptul că autorul sesizării nu critică explicit interpretarea dată de Colegiul de conducere prin hotărârea criticată, în sensul că menţiunea „la începutul fiecărui an“, din cuprinsul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, obligă la constituirea noilor completuri de 5 judecători la termenul pe care legea îl prevede. 66. Prin urmare, pretinsul conflict juridic de natură constituţională nu vizează faptul că norma nu ar fi aplicabilă de la data de 1 ianuarie 2019, ci faptul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, colegiul de conducere nu a corectat practica instanţei supreme, născută încă din anul 2014, de a constitui completuri de 5 judecători, conduse de preşedintele instanţei supreme, de vicepreşedinţi, de preşedintele Secţiei penale sau de decanul de vârstă. Se mai subliniază că autorul sesizării ocoleşte foarte abil data la care, potrivit legii, se naşte obligaţia constituirii noilor completuri de 5 judecători, limitânduse să demonstreze, în tot conţinutul sesizării, că funcţionarea completurilor de 5 judecători ar fi fost nelegală încă de la 1 februarie 2014 şi că instanţa supremă avea obligaţia constituirii unor noi completuri de 5 judecători, doar pentru a intra în legalitate, în sensul că cei cinci membri ai fiecărui complet ar fi trebuit traşi la sorţi. 67. Completurile de 5 judecători, ca formaţiuni jurisdicţionale ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost înfiinţate în anul 2010, prin modificarea intervenită asupra Legii nr. 304/2004, prin dispoziţiile art. III pct. 5 dinLegea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. În forma reglementării iniţiale a Completurilor de 5 judecători, compunerea acestora - în sensul desemnării judecătorilor care fac parte din aceste completuri - era un atribut al preşedintelui instanţei supreme sau, în lipsa acestuia, a vicepreşedintelui acestei instanţe, legea lăsându-i practic acestuia o libertate totală în alegerea modalităţii de concretizare a acestei prerogative. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în scopul de a oferi cele mai puternice garanţii ale imparţialităţii actului de justiţie realizat la nivelul Completurilor de 5 judecători, a adoptat, prin intermediul Hotărârii nr. 24/2010 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, regula desemnării judecătorilor Completurilor de 5 judecători, prin tragere la sorţi. Se subliniază că instanţa supremă a fost iniţiatorul adoptării regulii tragerii la sorţi a judecătorilor ce compun Completurile de 5 şi, astfel, cea care a dat sensul de „tragere la sorţi“ noţiunii de „desemnare“, cuprinse în textul de lege. 68. Prin intermediul Legii nr. 255/2013, legiuitorul nu a făcut altceva decât să ridice la nivel de soluţie legislativă congruenţa semantică şi operaţională stabilită anterior, prin norme infralegale, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, între cei doi termeni, în ceea ce priveşte desemnarea judecătorilor în completurile de 5 judecători. După intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, noile dispoziţii ale art. 32 au pus serioase probleme de interpretare şi aplicare, deoarece nu se coroborau cu alte texte din Legea nr. 304/2004 şi cuprindeau reglementări imprecise şi incoerente. Astfel, deşi art. 19 alin. (2) din lege prevedea în termeni lipsiţi de echivoc că în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează 4 completuri de 5 judecători, articolul 32, prin forma modificată a alineatelor (1), (2) şi (4), impunea constituirea unui număr nelimitat de completuri de judecată în materie penală şi doar două în materie nonpenală, deşi activitatea instanţei supreme este covârşitor nonpenală. Un lucru nou şi inexplicabil, introdus prin modificările art. 32, se referea la faptul că numai preşedintele Secţiei penale avea competenţa de a propune Colegiului de conducere numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă. 69. Din interpretarea literală a art. 32 alin. (5) în forma modificată, pe care o acreditează autorul sesizării, ar fi reieşit că preşedintele Secţiei penale era conducător de drept al tuturor completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, ceea ce era de natură a încălca principiul specializării, lucru cu atât mai inexplicabil cu cât preşedinţii secţiilor civile erau excluşi cu desăvârşire de la conducerea completurilor de 5 judecători în materie civilă, iar preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii ar fi urmat să conducă completurile doar dacă ar fi fost traşi la sorţi. 70. Potrivit aceleiaşi reglementări, părea că nici decanul de vârstă (decanul de vârstă al instanţei, în lipsa oricărei alte precizări) nu trebuia desemnat prin tragere la sorţi, el fiind conducător de drept al completurilor de 5 judecători. Nici în ceea ce priveşte decanul de vârstă nu s-ar fi respectat principiul specializării, pentru că, având vocaţia de a conduce de drept toate completurile de 5 judecători, decanul de vârstă penalist putea conduce completuri de 5 judecători în materie civilă şi invers, decanul de vârstă civilist putea conduce completuri de penal. În plus, art. 32 părea că include preşedintele şi vicepreşedinţii în tragerea la sorţi şi era în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 33 care erau categorice în a dispune ca preşedintele instanţei şi, în lipsa acestuia, vicepreşedinţii, conduc completurile de 5 judecători. Se constată că dispoziţiile art. 33 lăsau fără conţinut dispoziţiile art. 32, iar dispoziţiile art. 32 lăsau fără conţinut dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 304/2004. Abia prin modificările aduse prin Legea nr. 207/2018 textele au devenit mai clare, ca urmare a introducerii în corpul art. 32 a alineatului (6), conform căruia „În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora“. 71. Cu privire la admisibilitatea cererii formulate se arată că, pentru a exista un conflict juridic de natură constituţională, ar fi trebuit ca Parlamentul să îşi aroge atribuţii de instanţă de judecată sau de unificare a practicii judiciare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să îşi aroge competenţe de legiferare (în cazul unui conflict pozitiv) sau, dimpotrivă, cele două autorităţi să refuze exercitarea prerogativelor constituţionale, ceea ce nu sa întâmplat în cauză. 72. Se arată că susţinerile autorului sesizării, potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, în mod sistematic a înfrânt voinţa legiuitorului şi a Curţii Constituţionale, prin aceea ca a refuzat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 255/2013, lucru agravat şi de faptul că a refuzat inclusiv aplicarea Legii nr. 207/2018, sunt lipsite de temeinicie. 73. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Atribuţia de aprobare a regulamentului aparţine colegiului de conducere, se naşte din lege şi nu reprezintă o formă de exercitare a atribuţiilor constituţionale a instanţei supreme, respectiv de înfăptuire a justiţiei şi asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii. 74. Hotărârea nr. 89/2018 conţine măsuri organizatorice adoptate, în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 304/2004 şi regulamentul propriu, iar nu un act jurisdicţional, în emiterea căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi acţionat în realizarea unei prerogative constituţionale. Hotărârea Colegiului de conducere nu face decât să respecte legea, astfel cum a fost modificată şi adoptată de puterea legiuitoare, nefiind vorba despre un refuz de a aplica o normă legală în cadrul activităţii de înfăptuire a actului de justiţie, care să determine o depăşire a atribuţiilor prevăzute de art. 126 din Constituţie, ci de adoptarea unor măsuri de organizare a activităţii instanţei supreme, respectiv constituirea Completurilor de 5 judecători potrivit textelor de lege modificate, cu respectarea elementului temporal indicat în cuprinsul alin. (1) al art. 32 din Legea nr. 304/2004. Prin urmare, modul în care Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respectat legea în adoptarea hotărârii în discuţie poate face exclusiv obiectul analizei instanţelor judecătoreşti. Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 108/2014. 75. Chiar dacă in extremis s-ar îmbrăţişa opinia potrivit căreia Colegiul de conducere a acţionat în baza regulamentului, care a fost adoptat în baza Legii nr. 304/2004, la rândul său adoptată în baza prevederilor constituţionale care impun că prin lege organică se stabilesc compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia, Colegiul de conducere nu a făcut altceva decât să adopte măsurile organizatorice ce se impuneau ca urmare a intrării în vigoare a noii legi de organizare şi funcţionare a instanţelor. 76. Se arată că, după anul 2013, după publicarea Legii nr. 225/2013, Colegiul de conducere s-a confruntat cu problemele de interpretare ale dispoziţiilor art. 32 şi 33 din lege, astfel încât a trebuit să ia măsuri organizatorice de natură a face funcţionale cele două texte şi de a înlătura blocarea activităţii de judecată a completurilor de 5 judecători. Colegiul de conducere a trebuit să constate, la sfârşitul anului 2013, că art. 32, prin forma modificată, impunea constituirea unui număr nelimitat de completuri de judecată în materie penală şi doar două în materie nonpenală, deşi activitatea instanţei supreme este covârşitor nonpenală. De asemenea a mai constatat că, potrivit modificărilor aduse art. 32 prin Legea nr. 255/2013, numai preşedintele Secţiei penale avea competenţa de a propune Colegiului de conducere numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă. În plus, preşedintele Secţiei penale şi decanul de vârstă păreau a fi conducătorii de drept ai tuturor completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, ceea ce era de natură a încălca principiul specializării, iar preşedinţii secţiilor civile erau excluşi cu desăvârşire de la conducerea completurilor de 5 judecători în materie civilă. 77. Legea nr. 255/2013 a introdus în art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 „tragerea la sorţi“, ca modalitate de desemnare a judecătorilor care fac parte din completurile de 5 judecători. Art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la art. 32 alin. (4) în privinţa preşedintelui şi a vicepreşedintelui, fără să utilizeze noţiunea de desemnare. Prin urmare, trimiterea a fost făcută la teza întâi a alin. (4), care prevede aprobarea compunerii de către colegiul de conducere. Se mai susţine că, în aceste condiţii, Colegiul de conducere a mai trebuit să constate că art. 32 era în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 33, care erau categorice în a dispune că preşedintele instanţei şi, în lipsa acestuia, vicepreşedinţii conduc completurile de 5 judecători. 78. În aceste condiţii, Colegiul de conducere a trebuit să ia acele măsuri organizatorice apte de a da satisfacţie celor două articole contradictorii din lege, astfel încât acestea să capete un sens, să fie aplicabile şi să nu blocheze activitatea de judecată a completurilor de 5 judecători. Pentru punerea în acord a dispoziţiilor art. 32 şi 33 din Legea nr. 304/2004, modificată, s-a constatat că ambele texte conţin un element comun, şi anume, conducerea de drept a completurilor de 5 judecători, conducere care era asigurată de preşedintele Secţiei penale şi decanul de vârstă, (potrivit art. 32) şi de preşedintele sau vicepreşedinţii instanţei (potrivit art. 33). Se mai menţionează faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost singura care a oferit această interpretare textului art. 32 din Legea nr. 304/2004. 79. Se susţine că însuşi prim-ministrul Guvernului, prin ministerul său de resort, respectiv prin Ministerul Justiţiei, oferea, cel puţin la momentul anului 2017, aceeaşi interpretare. Astfel, aşa cum rezultă de pe pagina oficială de internet a Ministerului Justiţiei, potrivit proiectului Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, transmis spre avizare, de către ministrul justiţiei, către Consiliul Superior al Magistraturii, la data de 30 august 2017, modificarea legislativă aferentă articolului 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 propunea următorul conţinut: „Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei doi vicepreşedinţi sau de unul dintre preşedinţii de secţie“. Potrivit Expunerii de motive însoţitoare a acestui proiect legislativ, iniţiatorul preconiza exclusiv „reglementarea, în sensul clarificării, a unor aspecte care privesc organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“; concluzia potrivit căreia Ministerul Justiţiei oferea la acel moment aceeaşi interpretare cu cea oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie textului de lege în discuţie se impune de la sine. 80. Prin urmare, Guvernul, în exercitarea prerogativei prevăzute de art. 74 din Constituţie, a urmărit în privinţa acestui text de lege - art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 - exclusiv o clarificare, iar nu o modificare, în sensul readucerii lui la forma anterioară Legii nr. 255/2013. Or, acest lucru oferă cea mai clară dovadă a faptului că interpretarea instanţei supreme nu era una singulară, ci era îmbrăţişată chiar de către autoritatea care o acuză în prezent de o voită încălcare a unui înţeles clar şi lămurit al textului de lege în discuţie. 81. De asemenea se menţionează că în cadrul dezbaterilor parlamentare ce au avut loc asupra propunerilor de modificare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, finalizate prin adoptarea Legii nr. 207/2018, membrii corpului legislativ au subliniat că noutatea pe care o aduce art. 32, astfel modificat, constă în faptul că preşedintele şi vicepreşedintele instanţei supreme nu vor mai putea face parte din completurile de 5 judecători decât dacă vor fi traşi la sorţi. 82. Cu privire la constituirea completurilor de 5 judecători se subliniază faptul că toate modificările aduse formei iniţiale a art. 32 din Legea nr. 304/2004 au păstrat neatinsă sintagma „la începutul fiecărui an“. Prin indicarea momentului la care se constituie noile completuri de 5 judecători, legiuitorul a impus o excepţie de la principiul funcţionării completurilor obişnuite de judecată, consacrând regula anualităţii în compunerea şi activitatea acestor formaţiuni de judecată. Se arată că legiuitorul nu foloseşte o astfel de sintagmă atunci când stabileşte regulile de constituire a completurilor din cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Caracterul anual este ceea ce deosebeşte completurile de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de reglementarea instituită pentru celelalte instanţe, prin art. 52 din Legea nr. 304/2004, care prevede că la stabilirea compunerii completurilor de judecată, colegiile de conducere ale instanţelor trebuie să urmărească asigurarea continuităţii completului. La Înalta Curte, dimpotrivă, legiuitorul a stabilit ca regulă schimbarea anuală a compunerii completului de 5 judecători, lucru care se realizează la începutul fiecărui an. 83. Intrarea în vigoare, la data de 23 iulie 2018, a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a adus o modificare importantă în privinţa compunerii Completurilor de 5 judecători, în sensul stabilirii cu claritate a regulii desemnării prin tragere la sorţi a tuturor membrilor acestor completuri, fără a modifica, însă, şi regula potrivit căreia aprobarea numărului şi a compunerii acestor completuri se face la începutul fiecărui an, astfel cum prevăd dispoziţiile alineatului (1) al aceluiaşi articol. Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii, care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători, astfel încât interpretarea potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia să pună de îndată în aplicare dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 207/2018, în sensul constituirii Completurilor de 5 judecători la mijlocul anului, nu are niciun suport legal. 84. Se arată că nu a existat o practică nelegală cu privire la constituirea şi compunerea completurilor de 5 judecători. Astfel, timp de 4 ani nimeni nu a invocat nelegalitatea funcţionării acestor completuri, deşi atât judecătorii ce le alcătuiau, cât şi părţile din dosare aveau cadrul legal să o facă. Nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018, nimeni nu a invocat, în cadrul proceselor în derulare, excepţia nelegalei constituiri a completului de 5 judecători, nici în materie civilă şi nici în materie penală. Astfel, nu există un refuz explicit al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 207/2018, instanţa supremă urmând să aplice regula stabilită în forma modificată a alineatului (5) al art. 32 din Legea nr. 304/2004, de îndată ce aceasta va fi aplicabilă, respectiv la începutul anului următor, la momentul constituirii Completurilor de 5 judecători aferente anului 2019. Susţinerea autorului sesizării, în sensul că Legea nr. 207/2018 a dat prilejul Înaltei Curţi să corijeze modul nelegal în care a constituit completuri de 5 judecători, începând cu anul 2014, nu poate fi primită, deoarece Înalta Curte nu a refuzat aplicarea legii şi nici nu a creat lege, ci pur şi simplu a interpretat dispoziţiile contradictorii ale unor articole ce reglementau constituirea completurilor de 5 judecători. 85. Susţinerile din cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională privitoare la o înfrângere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a voinţei Curţii Constituţionale, exprimată în Decizia nr. 68/2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018, sunt, de asemenea, neîntemeiate. 86. Curtea Constituţională, în limitele sesizării, a fost învestită doar cu analiza de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, fără a fi nevoită a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea art. 33 sau cu privire la necorelarea celor două texte contradictorii care necesitau interpretare. De asemenea se arată că, în plus, contrar celor susţinute de autorul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională analizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a refuzat să se conformeze celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 68/2018, câtă vreme despre un astfel de refuz se putea vorbi doar în condiţiile în care la nivelul instanţei supreme ar mai fi avut loc, ulterior pronunţării acestei decizii, o desemnare a judecătorilor ce compun Completurile de 5, cu aplicarea textului alineatului (5) al art. 32, într-un sens diferit de cel dat de Curtea Constituţională. Astfel, prin raportare la regula anualităţii care guvernează funcţionarea Completurilor de 5 judecători, în condiţiile în care de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68/2018 nu a mai avut loc o altă stabilire a Completurilor de 5 judecători, şi cum efectele unei astfel de decizii au putere doar pentru viitor, susţinerile privitoare la încălcarea acestei decizii sunt în mod evident neîntemeiate. 87. Sub aspectul înfrângerii garanţiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit dispoziţiilor Constituţiei, are două mari prerogative şi anume: rolul de instanţă judecătorească şi rolul de a asigura aplicarea unitară a legii. Aceste competenţe constituţionale se realizează doar prin completurile de judecată ce funcţionează în cadrul instanţei supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuţii pur administrative. Prin urmare, se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la o instanţă şi de încălcarea garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, doar atunci când Înalta Curte îşi exercită rolul de instanţă judecătorească. De altfel, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului prevede în mod explicit faptul că de protecţia oferită de acest text convenţional beneficiază orice persoană, atunci când instanţa este chemată să hotărască asupra încălcărilor drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil sau asupra unei acuzaţii în materie penală. Or, Colegiul de conducere nu tranşează niciodată asupra unui litigiu cu caracter civil şi nici asupra vreunei acuzaţii în materie penală. Problema în discuţie este, însă, generată de modul în care Colegiul de conducere al instanţei supreme a înţeles să interpreteze şi să aplice legea, în adoptarea hotărârilor sale de stabilire a Completurilor de 5 judecători. Sub acest aspect se susţine că, deşi Colegiul de conducere are atribuţii administrative prevăzute de lege în ceea ce priveşte aprobarea numărului şi compunerii completurilor de 5 judecători, cea care stabileşte cu privire la legalitatea constituirii completului învestit cu soluţionarea unei cauze este instanţa judecătorească. Codurile de procedură reglementează remedii în eventualitatea greşitei compuneri a completurilor de judecată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când au fost date de o instanţă cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, iar potrivit art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, atunci când instanţa nu a fost compusă potrivit legii. Mai mult decât atât, excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată poate fi invocată oricând de instanţă din oficiu şi de părţile din raportul juridic dedus judecăţii. Or, se arată că, deşi prim-ministrul României susţine că încă din anul 2014 completurile de 5 judecători au fost nelegal constituite, nicio parte nu a invocat această excepţie în cadrul procedurilor de judecată parcurse. Se mai arată că în cadrul procedurii de dezbatere a prezentului conflict juridic de natură constituţională a fost depusă la dosar o intervenţie sub forma amicus curiae, autorul intervenţiei fiind el însuşi parte într-un litigiu soluţionat de un complet de 5 judecători şi nu a invocat pe parcursul procedurii la care a participat problema legalei constituiri a completului. 88. Se menţionează că trebuie făcută distincţia între stabilirea compunerii completurilor de judecată din care fac parte judecătorii instanţei supreme, a căror imparţialitate este prezumată, care, potrivit jurisprudenţei consolidate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, constă în absenţa prejudecăţii sau părtinirii, a convingerii personale sau a interesului personal şi pretinsa lipsă de imparţialitate, susţinută de autorul sesizării. Dimpotrivă, independenţa justiţiei poate fi pusă sub semnul îndoielii atunci când persoane cu funcţii de demnitate publică fac declaraţii în spaţiul public cu privire la componenţa completurilor care judecă anumite cauze şi la existenţa unor idei preconcepute (favorabile sau nu părţilor) ale judecătorilor care compun aceste completuri. 89. Se susţine că, în cauză, nu se poate vorbi de existenţa unui blocaj instituţional în activitatea Parlamentului, ca urmare a adoptării Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 89/2018, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin aplicarea textului de lege de la data prevăzută în chiar cuprinsul său, nu a săvârşit un act prin care să aducă atingere atribuţiilor constituţionale ale puterii legiuitoare sau să se substituie Parlamentului României. Dincolo de faptul că în cauză nu poate fi vorba de un refuz de a pune în aplicare prevederile Legii nr. 207/2018 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmând să procedeze la aplicarea acestor prevederi de îndată ce termenul lor de aplicare, prevăzut chiar în conţinutul legii, se va fi împlinit - se menţionează că autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale stabileşte premisa existenţei, între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parlamentul României, a unui conflict juridic de natură constituţională prelungit (susţinându-se, în esenţă, faptul că Înalta Curte ar fi trebuit să procedeze la constituirea Completurilor de 5 judecători în mod diferit decât a făcut-o, chiar şi în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018, respectiv din anul 2014). Or, această presupunere intră în mod vădit în contradicţie cu însăşi ideea existenţei unui blocaj instituţional, fiind exclusă, din punctul de vedere al logicii construite de Curtea Constituţională în jurul noţiunii de „conflict juridic de natură constituţională“, existenţa unui blocaj instituţional care să treneze ani de zile, dar care să justifice, totuşi, la un moment ulterior, intervenţia sa în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie. 90. Se mai arată că, în contextul aplicării imediate, deci de la un alt moment decât cel prevăzut de textul de lege, a dispoziţiilor art. 32, activitatea de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi suferit un real blocaj, avându-se în vedere că în prezent funcţionează 4 Completuri de 5 judecători desemnate pentru anul 2018, la care s-ar adăuga alte Completuri de 5 judecători, constituite potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 207/2018, iar de la începutul anului 2019 urmează a fi constituite alte asemenea completuri. Nerespectarea termenului impus de legiuitor privind obligaţia constituirii noilor completuri de 5 judecători ar fi dus la situaţia în care completurile constituite legal pentru anul 2018 ar fi trebuit să funcţioneze în continuare, în virtutea principiului continuităţii, aplicabil atât în materie civilă, cât şi în materie penală, potrivit dispoziţiilor codurilor de procedură şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. La 23 iulie 2018, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, modificată, s-ar fi constituit noi completuri, operaţionale abia de la data de 1 septembrie 2018, deoarece în perioada vacanţei judecătoreşti funcţionează doar completuri speciale. Aceste completuri noi, în virtutea aceluiaşi principiu al continuităţii, ar fi trebuit să funcţioneze în cursul anului 2019 pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite în perioada septembrie - decembrie 2018. Apoi, la 1 ianuarie 2019 ar fi trebuit trase la sorţi noi completuri de 5 judecători. Nerespectarea datei stabilite de legiuitor pentru obligaţia de constituire de noi completuri de 5 judecători, pe lângă faptul că nu ar fi respectat regula anualităţii, ar fi condus în egală măsură la demersuri ale părţilor prin care să reclame nerespectarea legii în ceea ce priveşte compunerea acestor completuri. În plus, se susţine că judecătorii care compun completurile de 5 judecători nu sunt scutiţi de activitatea de judecată în cadrul secţiilor, astfel încât nerespectarea termenului impus de art. 32 alin. (1) ar fi condus la situaţia teoretică în care un judecător care face parte din completul legal constituit în anul 2018 să facă parte şi din completul ce urma să funcţioneze în perioada septembrie - decembrie 2018, dar şi din completul constituit pentru anul 2019. Această situaţie nu este doar teoretică, cel puţin pentru Secţia penală, care are un număr determinat de judecători în funcţie. De aceea, se apreciază că legiuitorul a fost înţelept, a întrevăzut blocajul ce ar fi putut fi creat în activitatea de judecată a instanţei supreme şi a menţinut soluţia consacrată încă din anul 2010, aceea a constituirii de noi completuri la începutul anului. De altfel, se susţine că, atunci când a constatat un blocaj instituţional, Guvernul a reacţionat prompt pentru a-l remedia, intervenind pe calea unei ordonanţe de urgenţă. În acest context semnalăm şi faptul că, în măsura în care a apreciat că există un blocaj sau o întârziere în punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 207/2018, Guvernul a intervenit pe calea unei ordonanţe de urgenţă (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 10 octombrie 2018), având, aşadar, instrumentul legislativ care să permită constituirea unor noi Completuri de 5 judecători în a doua parte a anului 2018, prin derogare de la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004. 91. Pentru toate aceste considerente se solicită respingerea sesizării, în principal, ca inadmisibilă, pentru că obiectul său nu se încadrează în definirea noţiunii de conflict juridic de natură constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţia României, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale; şi, în subsidiar, ca nefondată, pentru că împrejurările invocate de prim-ministru nu sunt de natură a contura un conflict juridic de natură constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercitându-şi doar atribuţiile constituţionale de interpretare şi aplicare unitară a legii, fără a interfera cu atribuţiile puterii legislative. 92. Preşedintele Senatului, în punctul de vedere comunicat, susţine că Legea nr. 207/2018 a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, dispoziţiile sale devenind opozabile de la această dată şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, Colegiul de conducere al instanţei supreme a adoptat la 4 septembrie 2018 Hotărârea nr. 89/2018, prin care a decis următoarele: „d. Analizând dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 207/2018, cu referire la activitatea completelor de 5 judecători, cu majoritate, constată că dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite la începutul fiecărui an şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019“. 93. În motivarea acestei soluţii de reglementare cu caracter intern, a organizării completurilor formate din 5 judecători, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a prevalat chiar de dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 207/2018, care prevăd că aceste formaţiuni de judecată se formează „la începutul fiecărui an“. 94. Se susţine că Hotărârea nr. 89/2018, adoptată de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - act juridic inferior ca forţă normativă unui act legislativ adoptat de Parlament -, exprimă refuzul explicit al acestui organism de a respecta şi de a se conforma unei norme legislative cu caracter suveran, situând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai presus de forul legislativ şi în afara Constituţiei, care prevede la art. 1 alin. (5) că „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. 95. Se susţine că principiul desemnării aleatorii a membrilor completului de 5 judecători, prin tragere la sorţi, este infirmat dacă această procedură nu se aplică unitar tuturor judecătorilor desemnaţi. Combinarea desemnării aleatorii a completului de 5 judecători cu desemnarea „de drept“ a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei supreme este de natură să infirme imparţialitatea obiectivă a instanţei de judecată. 96. Potrivit actualei formulări a art. 32 din Legea nr. 304/2004, intrată în vigoare la 23 septembrie 2018, întreg completul de 5 judecători trebuie desemnat prin tragere la sorţi în şedinţă publică, având vocaţia să intre în compunerea acestui organism, potrivit procedurii aleatorii, atât preşedintele Înaltei Curţi, cât şi vicepreşedinţii acesteia, alături de alţi judecători. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie refuză, însă, să constituie noi completuri formate din 5 judecători, potrivit dispoziţiilor imperative în vigoare, ale art. 32 din Legea nr. 304/2004, prelungind activitatea precedentelor completuri, în compunerea cărora au intrat „de drept“, cu încălcarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, persoane din conducerea instanţei supreme. 97. Pretextul acestui refuz constă în dispoziţia cuprinsă la art. 32 alin. (1) din legea menţionată, potrivit căruia compunerea completurilor se face la începutul fiecărui an. În condiţiile în care dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, modificate prin Legea nr. 255/2013, prevedeau că „judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, în şedinţă publică [...]“, aceeaşi reglementare fiind preluată de Legea nr. 207/2018, este evident că instanţa supremă se situează, din anul 2014, din punctul de vedere al procedurii de desemnare a componenţei completurilor de 5 judecători, în afara cadrului legal de funcţionare a puterii judecătoreşti, cu încălcarea principiului constituţional referitor la obligaţia de respectare a legilor, precum şi a principiului cooperării instituţionale loiale între autorităţile publice. 98. Din moment ce prevederile art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate încă prin Legea nr. 255/2013, prevedeau că „completul este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele Secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz“, este evidentă voinţa legiuitorului din 2013 de a stabili o egalitate deplină între vocaţia oricărui judecător de la instanţa supremă şi vocaţia judecătorilor care au funcţii de conducere la aceeaşi instanţă, de a fi desemnaţi aleatoriu în completurile respective. Aceeaşi voinţă legislativă o are şi Parlamentul care, în actuala legislatură, a modificat şi completat Legea nr. 304/2004 prin Legea nr. 207/2018. Această voinţă legislativă cu caracter imperativ ar trebui respectată întocmai şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 99. Noua reglementare a art. 32 din Legea nr. 304/2004, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018, obligă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reconfigureze compunerea completurilor de 5 judecători, astfel încât toţi aceştia să fie desemnaţi în mod aleatoriu, fără stabilirea unei poziţii privilegiate pentru preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Rezultă, astfel, că între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte, există un grav conflict juridic de natură constituţională, care afectează caracterul statului român ca stat de drept. 100. Se mai arată că o formaţiune de judecată, aşa cum este considerat completul de 5 judecători, este constituită prin încălcarea legii şi în desconsiderarea principiilor statului de drept care guvernează, în general, înfăptuirea actului de justiţie, ceea ce contravine angajamentelor asumate de România în calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi al Uniunii Europene. 101. Se subliniază faptul că revine Curţii Constituţionale rolul de a aprecia dacă funcţionarea unei instanţe instituite în mod ilegal poate să asigure un proces penal echitabil şi dacă judecătorii membri ai unor astfel de completuri se mai bucură de prezumţia de imparţialitate. 102. Se menţionează că soluţionarea acestui conflict juridic de natură constituţională se desfăşoară într-un context social mai larg, în care activitatea de înfăptuire a justiţiei în România este monitorizată de organisme internaţionale, şi în care structuri ale Uniunii Europene şi-au exprimat interesul pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii actului de justiţie. 103. Totodată, în soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, dedus judecăţii Curţii Constituţionale, sunt realizate referiri la art. 126 alin. (4) din Constituţie, indicânduse, în acest context, că Hotărârea nr. 89/2018 a Colegiului de conducere al instanţei supreme are o valoare şi o forţă juridică inferioară actului normativ organic adoptat de Parlament. Se apreciază că este inadmisibil pentru un stat de drept ca procedura de constituire a unei formaţiuni de judecată să fie stabilită de puterea judecătorească. Procedura legală de constituire a unei instanţe este o problemă de politică penală, aspect care aparţine sferei de competenţă a forului legislativ, şi nu puterii judecătoreşti sau a unui organism intern de conducere al Înaltei Curţi, căreia nici Constituţia, nici Legea nr. 304/2004 nu îi recunosc o astfel de competenţă. 104. Se arată că Hotărârea nr. 89/2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contravine şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018, prin care s-a reţinut că „potrivit art. 32 alin. (5) teza întâi, completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet [...]“. Din această perspectivă se achiesează la concluzia reţinută în sesizare, potrivit căreia „alin. (5) al art. 32, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018, nu face altceva decât să precizeze că preşedintele şi vicepreşedinţii fac parte din completul de 5 judecători, pe care îl şi prezidează, doar atunci când au fost desemnaţi după procedura de la alin. (4), şi anume prin tragere la sorţi, în şedinţă publică“ şi se apreciază că aceasta este pe deplin întemeiată. 105. Faţă de cele arătate se apreciază că există un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, ca unică autoritate legiuitoare, responsabilă pentru stabilirea politicii penale a statului român, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, generat de adoptarea de către Colegiul de conducere al acesteia a Hotărârii nr. 89/2018 şi de refuzul instanţei supreme de aplicare imediată a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 207/2018. În consecinţă, se solicită Curţii Constituţionale să constate existenţa acestui conflict care duce la blocarea actului de justiţie înfăptuit la nivelul instanţei supreme şi să o oblige să reconfigureze noile completuri, potrivit procedurii stabilite de dispoziţiile în vigoare ale art. 32 din Legea nr. 304/2004, care sunt în deplină concordanţă cu Decizia instanţei de contencios constituţional nr. 68/2018. 106. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul de vedere comunicat, arată că cererea de constatare a conflictului juridic de natură constituţională este întemeiată. 107. În acest sens se arată că, odată cu adoptarea Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conflictul constituţional dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, este evident. Deşi Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării, respectiv la 23 iulie 2018, prin Hotărârea nr. 89/4 septembrie 2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a hotărât că: "d. Analizând dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 207/2018, cu referire la activitatea Completelor de 5 Judecători, cu majoritate, constată că dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite ‹‹la începutul fiecărui an›› şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019. Cu opinia separată a doamnei judecător Simona Neniţă în sensul că, dispoziţiile legii noi sunt norme de organizare ce vizează compunerea completelor şi, în absenţa unei norme tranzitorii, sunt de imediată aplicare." 108. În mod evident, Hotărârea nr. 89/4 septembrie 2018 are valoarea unui refuz explicit al Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a se conforma dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind compunerea şi funcţionarea Completurilor de 5 Judecători. 109. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, compunerea Completurilor de 5 judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a făcut prin tragere la sorţi, aşa cum prevede art. 32 din Legea nr. 304/2004, ci contrar legii, din moment ce acestea cuprind membri „de drept“. Astfel, şi înainte şi după ultima modificare adusă art. 32, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are atribuţia de a aproba compunerea completurilor de 5 judecători. Prin Legea nr. 207/2018 au fost menţinute dispoziţiile alineatului (4), cu privire la desemnarea prin tragere la sorţi în şedinţă publică, însă a fost modificat alineatul (5), care prevede că „Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4).“ 110. Din redactarea alineatului (5) al articolului 32 rezultă cert că preşedintele sau vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigurau conducerea completului de 5 judecători doar atunci când aceştia făceau parte din complet, potrivit procedurii prevăzute de alin. (4), respectiv prin tragere la sorţi, în şedinţă publică. Tocmai de aceea a fost prevăzută ipoteza în care niciunul dintre judecătorii care au funcţii de conducere nu este desemnat în complet, situaţie în care completul va fi prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora. Acest conflict de natură constituţională în mod evident înfrânge sistematic atât voinţa legiuitorului, cât şi garanţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie. 111. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, prin care s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora; întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat această competenţă, Curtea Constituţională a reţinut „existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte“. 112. Tot astfel, Curtea a stabilit cu exactitate calea de urmat pentru autorităţile publice în conflict, în situaţii în care textul constituţional de referinţă nu cuprindea prevederi exprese, ceea ce a impus o interpretare sistematică şi logică a normelor legii fundamentale. În temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi principiului supremaţiei Constituţiei, aceste dezlegări sunt obligatorii. Este, de altfel, concluzia enunţată de Raportul general pentru cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în privinţa tuturor statelor participante la Congres: „în toate statele, actele pronunţate de instanţele de contencios constituţional privind soluţionarea conflictelor organice sunt obligatorii“. În acest sens, Raportul citează, între altele, exemplul Germaniei, unde „prevederile Articolului 93.1 no. 1 din Legea fundamentală, coroborate cu cele ale § 67.1 propoziţia 1 din BVerfGG instituie prezumţia că, în cadrul raporturilor reciproce, organele constituţionale vor respecta decizia Curţii Constituţionale Federale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei măsuri, fără a mai fi necesar să pronunţe o obligaţie expresă şi executarea acesteia. Această stare de respect reciproc (Interorganrespekt) între organele constituţionale, care decurge din principiul statului de drept prevăzut de Articolul 20.3 din Legea fundamentală şi ca obligaţie a executivului şi a legislativului de a nu întreprinde măsuri care să contravină Legii fundamentale, oferă suficiente garanţii că toate părţile implicate în procedura de litigiu se supun constatărilor juridice ale Curţii Constituţionale Federale“. 113. Tot astfel, Curtea Constituţională a României a statuat de principiu că „Deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi lipsite de efecte juridice şi trebuie aplicate, potrivit principiului constituţional al comportamentului loial“, subliniindu-se, în acelaşi timp, importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial, sens în care revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. 114. Având în vedere considerentele prezentate, se susţine că neaplicarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în privinţa compunerii completurilor de 5 judecători, a legii, astfel cum a fost adoptată de Parlament, în înţelesul confirmat şi de către Curtea Constituţională, coroborată cu refuzul explicit de a modifica configuraţia completurilor în acord cu prevederile legale, reprezintă o depăşire de către instanţa supremă a atribuţiilor sale constituţionale prin arogarea unor atribuţii care revin Parlamentului - căruia îi neagă practic puterea de a legifera -, situaţie care generează un conflict de natură constituţională, ce poate fi dezlegat numai de către Curtea Constituţională. 115. La dosarul cauzei, domnul Adrian Toni Neacşu, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Romanian Community Coalition din Statele Unite ale Americii au depus, în calitate de amicus curiae, memorii cu privire la prezenta cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. CURTEA, examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Guvernului, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale reprezentantului Senatului, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele: (1) Admisibilitatea cererii formulate de către primministrul Guvernului 116. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională se constată că prim-ministrul Guvernului este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 3 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 55, sau Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragraful 59, sau Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragrafele 53 şi 54) ilustrează situaţii în care sesizarea a aparţinut fie Preşedintelui României, fie preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, fie preşedintelui Senatului, cu toate că aceste autorităţi publice nu erau părţi ale conflictelor reclamate. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea. Prin urmare, Curtea a constatat că subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, deşi nu sunt părţi în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu. Aşadar, textul constituţional al art. 146 lit. e) operează o distincţie între cele două categorii de subiecte de drept, şi anume titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului. 117. În cauza de faţă se constată că prim-ministrul Guvernului este un subiect de drept care are competenţa ca, în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, fără a fi, însă, parte în cadrul conflictului juridic de natură constituţională cu care a sesizat Curtea Constituţională. În consecinţă, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul cererii este îndeplinită. 118. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 55], autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008]. De asemenea pot fi părţi în conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul sau ministrul justiţiei, atunci când îşi exercită o atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 57, 62]. 119. În cauza de faţă, Curtea constată că părţile implicate în pretinsul conflict juridic de natură constituţională sunt chiar cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 120. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“ (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, sau Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014). 121. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că cererea formulată de prim-ministru vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la limitele de competenţă ale acestora. De asemenea, litigiul are un caracter juridic, întrucât ceea ce se impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o conduită care interferează cu rolul constituţional al Parlamentului, excedând, astfel, rolului său constituţional. 122. În continuare, Curtea urmează să stabilească dacă această situaţie juridică litigioasă are natură constituţională sau legală, urmând a fi analizată conduita imputată, din perspectiva rolului şi competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Parlamentului, în cadrul ordinii constituţionale. 123. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, act administrativ unilateral cu caracter normativ, ca natură juridică. Conform art. 19 lit. a^1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul completurilor de 5 judecători în materie penală, la propunerea preşedintelui Secţiei penale, aprobă compunerea completurilor de 5 judecători şi a completurilor din cadrul secţiilor; de asemenea, potrivit art. 19 lit. j) din acelaşi Regulament, Colegiul de conducere dezbate şi aprobă măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 124. După intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, prin Hotărârea nr. 3/2014 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a modificat regulamentul antereferit, stabilind, din coroborarea noilor art. 28 şi 29, că un complet de 5 judecători cuprinde un membru de drept şi 4 traşi la sorţi, în condiţiile în care legea reglementa desemnarea tuturor membrilor completului prin tragere la sorţi. După intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, care menţinea aceeaşi soluţie legislativă de tragere la sorţi a tuturor membrilor completului, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că se impune amânarea aplicării Legii nr. 207/2018, până la data de 1 ianuarie 2019. 125. În aceste condiţii, se poate observa că actul Colegiului de conducere, organ administrativ cu caracter colegial, este unul administrativ, indiferent că este vorba de un act generat pentru modificarea/completarea/abrogarea Regulamentului sau de un act adoptat în aplicarea acestuia. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ se defineşte ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. La o primă vedere s-ar putea susţine că ar exista un conflict de drept administrativ, în sensul că o autoritate publică, în exercitarea atribuţiilor sale administrative, emite un act unilateral cu caracter normativ cu încălcarea legii, iar controlul legalităţii acestuia revine instanţei de contencios administrativ. Prin urmare, se pune în discuţie depăşirea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a competenţei sale derivate din art. 29 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 304/2004 şi art. 19 lit. j) din Regulament, prin raportare la art. 32 şi 33 din Legea nr. 304/2004. Întrucât actul astfel adoptat este unul administrativ, conţinutul său nu poate viza aplicarea şi interpretarea legii de procedură; or, modul de desemnare a membrilor Completului de 5 judecători ţine tocmai de aplicarea normelor procedurale. Astfel, Curtea Constituţională trebuie să stabilească, pe de o parte, procedura în care trebuie constatată depăşirea competenţei sau mai degrabă lipsa de congruenţă între conţinutul actului adoptat şi temeiul de drept invocat, iar, pe de altă parte, autoritatea ce trebuie învestită cu soluţionarea acesteia. 126. Pentru a răspunde aspectelor relevate mai sus, Curtea reţine că, potrivit art. 28 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie exercită, alături de preşedinte şi vicepreşedinţi, conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este compus din preşedintele, vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi câte 2 judecători de la fiecare secţie [există 4 secţii], aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor. Această conducere este una administrativă, ceea ce înseamnă că este menită să ia măsurile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii administrative şi jurisdicţionale a instanţei supreme. În acest sens, art. 28 alin. (3) teza a doua şi a treia din Legea nr. 304/2004 stabileşte următoarele: „Când se dezbat probleme economico-financiare şi administrative, la şedinţele colegiului de conducere participă managerul economic al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are vot consultativ. La şedinţele colegiilor de conducere pot participa şi preşedinţii de secţii“. 127. De aceea, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate prelua atribuţii jurisdicţionale din chiar sfera de competenţă primară a puterii judecătoreşti. Or, în cauză, se impută faptul că, pe de o parte, hotărârile Colegiului de conducere nr. 3/2014 şi nr. 89/2018 au normat aspecte care vizează activitatea jurisdicţională a instanţei, şi, pe de altă parte, modul, contrar voinţei legiuitorului, de interpretare a legii. Astfel, prin actele Colegiului de conducere - acte administrative unilaterale cu caracter normativ - privind compunerea Completurilor de 5 judecători la care completurile înseşi au trebuit implicit să achieseze s-a ajuns la poziţionarea instituţiei în sine a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o paradigmă, care pune în discuţie atât depăşirea competenţelor sale constituţionale, cât şi plasarea sa în afara ordinii normative constituţionale. 128. Curtea reţine că nu este vorba doar de utilizarea unui temei regulamentar deficitar în adoptarea hotărârilor Colegiului de conducere sau de o simplă eroare regulamentară de apreciere asupra conţinutului legii, întrucât actele adoptate, nu numai că nu vizează competenţa administrativă a Colegiului de conducere, pentru a fi considerate simple încălcări ale legii, dar exprimă, în realitate, o luare de poziţie a instanţei supreme faţă de actul adoptat de Parlament, ce poate avea consecinţe asupra corectei evaluări atât a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cât şi a dreptului constituţional la un proces echitabil, din perspectiva imparţialităţii obiective a instanţei supreme. 129. Prin urmare, fără a se pronunţa în acest stadiu al analizei sale cu privire la încălcarea art. 1 alin. (4) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că actele emise de Colegiul de conducere - acte administrative -, precum şi întreaga sa practică dezvoltată, după adoptarea Hotărârii sale nr. 3/2014, sub imperiul Legii nr. 255/2013, constituie un ansamblu unitar de acte şi acţiuni cu semnificaţie constituţională în raport cu actul de legiferare. Astfel, Curtea Constituţională nu este chemată să se pronunţe asupra caracterului legal sau nu a Hotărârilor nr. 3/2014 şi nr. 89/2018, ci asupra conduitei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere al acesteia, faţă de actul de legiferare al Parlamentului, materializat atât în Legea nr. 255/2013, cât şi în Legea nr. 207/2018. 130. Stabilirea conduitei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se raportează, în mod necesar, numai la un anumit act, ci la un complex de acte/acţiuni/inacţiuni care, împreună, au aptitudinea de a indica relevanţa şi natura constituţională a conflictului. Prin urmare, pentru a se determina conduita unei autorităţi publice nu are relevanţă faptul că fiecare act în parte, respectiv hotărâri ale Colegiului de conducere, poate fi atacat de justiţiabili în faţa instanţei de contencios administrativ sau faptul că, în faţa Completurile de 5 judecători, justiţiabilii puteau invoca excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată. 131. Curtea observă că art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 defineşte excesul de putere ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor“. Aspectele invocate în prezenta cerere se referă la un exces de putere, care însă depăşeşte sfera contenciosului administrativ, având relevanţă constituţională. Arogarea unor competenţe jurisdicţionale de către un organ administrativ şi opunerea faţă de actul Parlamentului se convertesc într-o conduită şi o poziţionare sistematică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe coordonate contrare principiului separaţiei puterilor în stat. Continuitatea şi forţa cu care s-a impus în sistemul juridic această autoritate interpretativă indică geneza şi consolidarea unei paradigme juridice, în care interpretarea normei juridice subordonează însăşi conţinutul normativ al acesteia. Or, Constituţia reglementează în sarcina instanţelor judecătoreşti sau a administraţiei numai interpretarea, aplicarea şi executarea normei juridice, după caz, acestea neputând interfera cu activitatea generatoare de norme. Astfel, ceea ce se solicită a se sancţiona este paradigma dezvoltată la nivelul instanţei supreme care, pe de o parte, acordă un rol preeminent Colegiului de conducere al acesteia faţă de completurile de judecată şi, pe de altă parte, califică dispoziţiile legii de procedură ca fiind reguli de organizare judiciară, tocmai pentru a justifica, în esenţă, intruziunea organului administrativ în activitatea de judecată. 132. Dezvoltând jurisprudenţa sa, conturată prin Decizia nr. 108/2014, Curtea observă că în acea cauză a stabilit că intervenţia sa „devine legitimă ori de câte ori autorităţile şi instituţiile publice menţionate în titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională“. Atunci când Curtea a stabilit că intervenţia sa este subsidiară, a avut în vedere faptul că autorităţile publice implicate în „litigiul“ respectiv puteau găsi alte soluţii punctuale pentru a reintra în starea de legalitate, ceea ce înseamnă că litigiul astfel dedus judecăţii sale nu s-a ridicat, prin implicaţiile sale, la o relevanţă constituţională. Or, în speţa de faţă, relevanţa constituţională este dată chiar de paradigma juridică dezvoltată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi susţinută de lipsa unui mecanism instituţional autoreglator, din moment ce, chiar prin punctul de vedere exprimat, instanţa supremă propune ca însuşi justiţiabilul, şi nu autorităţile publice, să utilizeze mecanismele prevăzute de lege pentru a îndrepta eventualul derapaj al unei autorităţi publice. 133. Aşadar, Curtea constată că regula este aceea ca, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar. În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituţional revine în exclusivitate în sarcina justiţiabilului, care este pus, astfel, în situaţia de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăţilor sale în contra unei paradigme juridice neconstituţionale, dar instituţionalizate, rolul Curţii Constituţionale devine unul principal şi primordial pentru înlăturarea blocajului constituţional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituţiei. 134. Prin urmare, decizia antereferită nu poate fi opusă situaţiei de faţă, din moment ce în ipoteza acesteia exista un mecanism de autoreglare efectiv chiar între autorităţile implicate în acel conflict juridic. În schimb, în prezenta cauză, nu numai că reglarea întregului sistem constituţional, sub aspectul raporturilor existente între Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, respectiv Parlament, se realizează prin intermediul justiţiabilului, dar apare ca fiind, în acelaşi timp, un demers dubitabil, inclusiv sub aspectul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. 135. Cu privire la relevanţa constituţională a problemei de drept deduse judecăţii sale, Curtea constată că principiul separaţiei puterilor în stat impune o anumită ordine constituţională, grefată pe activitatea generatoare de norme primare a Parlamentului, celorlalte ramuri ale puterii publice revenindu-le competenţa de a pune în aplicare aceste norme; numai Curţii Constituţionale îi este permis să constate neconstituţionalitatea acestora şi, astfel, să le elimine din fondul activ al legislaţiei primare. În schimb, celelalte autorităţi publice nu pot completa, modifica, sau abroga actele legislative ale Parlamentului [cu excepţia Guvernului, atunci când acţionează ca legiuitor delegat], nici prin acte administrative şi nici prin hotărâri judecătoreşti [a se vedea şi Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 641 din 3 iulie 2009]. Fiecare dintre autorităţile publice trebuie să se cantoneze în limitele propriei sale competenţe, neputând să îşi aroge competenţe legislative. Ordinea constituţională, astfel cum este consacrată prin Legea fundamentală, nu poate fi nesocotită chiar de autorităţile publice care sunt învestite să o apere; într-o atare situaţie, şi anume când o autoritate, prin acţiuni concrete, se opune politicii legislative a Parlamentului, este generată o poziţionare instituţională a acesteia în afara ordinii constituţionale, iar restabilirea acesteia poate fi realizată atât prin intermediul instanţelor judecătoreşti, cât şi prin intermediul Curţii Constituţionale. Însă, în cazul de faţă, restabilirea ordinii constituţionale prin potenţiale acţiuni individuale ale justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti, pe lângă faptul că reprezintă o sarcină disproporţionată în privinţa acestora, impune, prin ipoteză şi formularea acestor acţiuni la aceeaşi instanţă care a generat prezentul conflict, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, trebuie evitate situaţiile în care o persoană să devină judecătorul propriei cauze - Nemo debet esse iudex in causa sua, principiu reflectat în dreptul anglo-saxon încă din 1610 [a se vedea Cauza Dr. Bonham, 1610, Court of Common Pleas, Anglia]. De asemenea, în acest sens, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dacă un judecător, după ce a ocupat în cadrul Parchetului o funcţie ce l-a condus la a examina un anumit dosar în cadrul atribuţiilor sale, se află în situaţia de a fi sesizat cu judecarea aceluiaşi dosar ca magistrat de scaun, justiţiabilii au tot dreptul să creadă că el nu oferă toate garanţiile de imparţialitate [Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30 lit. d) ]. 136. De aceea, din această perspectivă, este legitimă o intervenţie a Curţii Constituţionale, pentru tranşarea raporturilor de ordin constituţional dintre Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma actelor pe care acestea le generează. Curtea nu contestă faptul că fiecare act în parte al acestor autorităţi publice cunoaşte un anumit mecanism constituţional de contestare, respectiv legea, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, actele administrative, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, iar hotărârile judecătoreşti prin intermediul căilor de atac, însă, problema ridicată în cauza de faţă transcende încălcărilor punctuale ale legii şi aduce în discuţie definirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice. Astfel, din punct de vedere instituţional, problema de drept constituţional constă în stabilirea relaţiei existente între art. 126 alin. (1), (2) şi (4), respectiv art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi raportarea concluziei astfel rezultate la situaţia de fapt generatoare a litigiului. 137. În concluzie, Curtea constată că, prin cererea formulată, este vizat un veritabil conflict juridic de natură constituţională între autorităţi publice prevăzute în Constituţie, iar competenţa soluţionării acestuia revine Curţii Constituţionale, ţinând seama de gravitatea conduitei imputate la adresa ordinii constituţionale şi de lipsa unui mecanism de autoreglaj instituţional direct, nemijlocit şi efectiv, cu deplasarea către justiţiabili a sarcinii restabilirii ordinii constituţionale pretins încălcate. Prin urmare, având în vedere raporturile constituţionale anterior relevate, Curtea urmează să constate că situaţia litigioasă dintre cele două autorităţi publice de rang constituţional, poate fi soluţionată în cadrul competenţei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie. (2) Contestarea autorităţii Parlamentului de unică autoritate legiuitoare 138. Art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară. De asemenea, instanţelor judecătoreşti nu le este permisă realizarea controlului de constituţionalitate [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009], să nesocotească deciziile Curţii Constituţionale [Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018] ori să verifice oportunitatea emiterii actelor legislative/administrative [Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, şi Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018]. 139. Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. Conceptul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, cu prevederile art. 67,76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare [Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2018, paragraful 73]. 140. Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar“. „Sensul art. 124 alin. (1) [din Constituţie] este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică“. De asemenea, Curtea a reţinut că „este unanim acceptat că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“. Curtea a constatat, cu acel prilej, că, „în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective“. 141. De asemenea, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca subiect de drept, este o persoană juridică de drept public, care, pe lângă latura jurisdicţională a activităţii sale, cunoaşte şi o latură administrativă. Această din urmă dimensiune priveşte organizarea şi funcţionarea în concret a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru realizarea funcţiei sale jurisdicţionale, fiind reglementată prin lege şi, în aplicarea acesteia, printr-un act administrativ unilateral cu caracter normativ [Regulamentul]. Cele două laturi - jurisdicţională/administrativă - nu pot interfera între ele, niciuna neputând prelua obiectul activităţii celeilalte. Astfel, actele administrative generate nu pot stabili/influenţa compunerea completurilor sau procedura de judecată din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cum nici hotărârile judecătoreşti pronunţate nu se substituie actelor administrative, ci controlează legalitatea acestora. 142. Cu privire la actele administrative, având în vedere definiţia acestora reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Curtea constată că aceasta valorifică un criteriu material în determinarea actelor administrative, astfel încât natura emitentului actului nu este una decisivă în calificarea dată actului. Astfel, este de observat că nu numai autorităţile publice care fac parte din puterea executivă emit acte administrative, ceea ce înseamnă că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate emite astfel de acte, atunci când nu acţionează în sfera înfăptuirii justiţiei, caz în care actele nu au caracter jurisdicţional. Actele administrative sunt emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia. Astfel, spre exemplu, hotărârile Guvernului se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor [Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 89]. În cauza de faţă, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constituie în acte administrative unilaterale cu caracter normativ, emise în vederea organizării executării legii. 143. În cauza dedusă judecăţii Curţii Constituţionale se aduce în discuţie poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport cu Parlamentul, exprimată printr-o serie de acte administrative cu incidenţă asupra actului jurisdicţional ce priveşte, în mod nemijlocit, înfăptuirea justiţiei. Cele două acte administrative contestate [Hotărârea nr. 3/2014 şi Hotărârea nr. 89/2018] transgresează limitele actului administrativ normativ ce privesc organizarea executării legii, ceea ce duce la preluarea unei funcţii jurisdicţionale de către organele cu caracter administrativ ale instanţei supreme. De altfel, în acest sens, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere transmis la dosar, arată că „rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a înfăptui justiţia şi de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii nu se realizează prin Colegiul de conducere - entitate cu atribuţii strict administrative de organizare a activităţii instanţei supreme, ci prin intermediul formaţiunilor de judecată“. Se mai arată că „atribuţiile de aprobare a regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme sunt atribuţii ale colegiului de conducere care se nasc din lege, şi nu în baza unor prerogative constituţionale. În plus, aceste atribuţii nu sunt o formă de exercitare a atribuţiilor constituţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv acelea de a înfăptui justiţia şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii“. Din aceste susţineri rezultă că nu Colegiul de conducere trebuia să dea o interpretare a acestor norme cu vădit caracter procedural (chiar dacă acestea sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească) şi care vizau compunerea legală a Completului de 5 judecători, ci chiar completul de judecată. De altfel, în acest sens, în punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că „Înalta Curte nu a refuzat aplicarea legii (...), ci pur şi simplu a interpretat dispoziţiile contradictorii ale unor articole ce reglementau constituirea completurilor de 5 judecători“. Interpretare care, însă, s-a făcut de către Colegiul de conducere, entitate cu atribuţii strict administrative, cu încălcarea/depăşirea evidentă a atribuţiilor sale legale, ceea ce a interferat cu atribuţiunile jurisdicţionale de natură constituţională ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 144. În punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că hotărârea Colegiului nu face decât să respecte legea, „nefiind vorba despre un refuz de a aplica o normă legală în cadrul activităţii de înfăptuire a actului de justiţie, care să determine o depăşire a atribuţiilor prevăzute de art. 126 din Constituţie, ci de adoptarea unor măsuri de organizare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv constituirea Completurilor de 5 judecători potrivit textelor de lege modificate, cu respectarea elementului temporal indicat în cuprinsul alin. (1) al art. 32 din Legea nr. 304/2004“. Totuşi, în acelaşi punct de vedere, se subliniază că „Problema în discuţie este, însă, generată de modul în care Colegiul de conducere al instanţei supreme a înţeles să interpreteze şi să aplice legea, în adoptarea hotărârilor sale de stabilire a Completurilor de 5 judecători“. Astfel, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte că, în realitate, Hotărârea nr. 89/2018 nu a vizat simple măsuri organizatorice, ci interpretarea şi aplicarea legii în privinţa legalei compuneri a unei formaţiuni de judecată. 145. Practic, prin propriile sale hotărâri, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a atribuit competenţe ce aparţin completului de judecată, în interpretarea unor texte legale cu vădit caracter procedural, subrogându-se completului de judecată. Întrucât Colegiul de conducere şi-a atribuit lui însuşi această funcţie jurisdicţională aparţinând Completurilor de 5 judecători, Curtea urmează să stabilească dacă şi în ce măsură Colegiul de conducere a realizat şi o interpretare greşită a legii, respectiv a art. 32 din Legea nr. 304/2004. 146. Curtea observă că în perioada noiembrie 2010 - ianuarie 2014, potrivit art. 32 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aproba compunerea completurilor de 5 judecători. Judecătorii care făceau parte din aceste completuri erau desemnaţi de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 5 judecători era prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În lipsa acestora, completul putea fi prezidat de un preşedinte de secţie desemnat în acest scop de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, legea nu prevedea tragerea la sorţi a membrilor completului, aceasta realizându-se prin regulamentul instanţei supreme, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 24/2010 (a se vedea art. I pct. 5 din hotărâre). Se mai reţine că tragerea la sorţi era efectuată numai în privinţa a patru din cei cinci judecători ai completului, din moment ce preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezida completul antereferit. 147. Curtea reţine că, la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 255/2013, care, prin art. 72 pct. 9, a modificat art. 32 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr. 304/2004. În urma modificării operate, art. 32 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 304/2004 prevedea că „Judecătorii care fac parte din aceste complete [Completurile de 5 judecători - s.n.] sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. Totodată, art. 32 alin. (5) din aceeaşi lege prevedea: „Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, potrivit alin. (4), de preşedintele Secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz“. Din cele de mai sus, rezultă că art. 32 alin. (4) din lege a reglementat, în mod expres, tragerea la sorţi a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferenţiere între aceştia şi fără să consacre instituţia membrului „de drept“. De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează completul doar dacă au fost desemnaţi prin tragere la sorţi ca membri ai acestuia, aceeaşi regulă aplicându-se, evident, şi în privinţa preşedintelui secţiei penale. Prin urmare, textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, şi nu pe acela de a face parte de drept din complet. Astfel, voinţa legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorţi în privinţa tuturor membrilor completului, în vederea asigurării imparţialităţii obiective a acestuia şi a evitării stabilirii unor raporturi de preeminenţă între membrii completului. 148. Totuşi, după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, prin Hotărârea Colegiului de conducere nr. 3/2014, s-a stabilit o practică menţinută până în prezent, prin care unul dintre membrii Completurilor de 5 judecători era de drept o persoană din conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei (preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie). Astfel, s-a creat şi menţinut o evidentă diferenţă de optică între voinţa legiuitorului, exprimată prin lege, şi interpretarea dată acestei voinţe, exprimată printr-un act administrativ. În timp ce legea stabilea că toţi judecătorii care fac parte din complet sunt traşi la sorţi, actul administrativ a limitat/limitează sfera legii, timp de aproape 5 ani. Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a ignorat intrarea în vigoare a noii legi (Legea nr. 255/2013), cu privire la modul de compunere a completurilor de 5 judecători, rămânând tributar Legii nr. 202/2010, care, într-adevăr, prevedea că preşedintele instanţei supreme prezida Completurile de 5 judecători şi de unde se putea trage concluzia că acesta era un membru de drept al acestora. În aceste condiţii, pe cale regulamentară, a stabilit că numai 4 din cei 5 judecători sunt traşi la sorţi, cel de-al cincilea membru fiind considerat „de drept“ un judecător cu funcţie de conducere, respectiv preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vicepreşedinţii sau şefii de secţie, ceea ce poate fi calificat drept o formă de control a activităţii completului din partea conducerii. În acest fel, hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca act administrativ - a creat şi premisele excluderii de la aplicare a unei norme procedurale, anume textul legal care permitea şi decanului de vârstă din componenţa Completului să îl conducă, după caz. 149. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Decizia nr. 68 din 27 februarie 2018, par. 18, şi a reţinut că, potrivit art. 32 alin. (5) teza întâi, Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta face parte din complet, iar judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deci, Curtea Constituţională a exclus posibilitatea ca legea să permită unei persoane din conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să facă parte din Completul de 5 judecători, altfel decât prin tragere la sorţi, numai în acest mod putând să îl conducă, după caz. Curtea a prezumat că, în aplicarea prevederilor legale mai sus menţionate, toţi judecătorii care compun Completul de 5 judecători sunt traşi la sorţi. Curtea a arătat că „judecătorii care compun Completul de 5 judecători sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, deci în mod aleatoriu, în şedinţă publică, iar faptul că unul dintre aceştia deţine şi funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de vicepreşedinte al acestei instanţe nu conduce de plano la concluzia că ar fi lipsit de imparţialitate“ (paragraful 20). Desigur, per a contrario prezumţia de imparţialitate este înlăturată dacă se constată că membrii Completului de 5 judecători nu au fost desemnaţi prin tragere la sorţi. 150. Curtea, în analiza sa, a raportat criticile de neconstituţionalitate formulate în sprijinul excepţiei de neconstituţionalitate - potrivit cărora anumite cauze sunt „repartizate spre a fi judecate anumitor judecători“, care judecă aceste cauze automat, doar în virtutea funcţiei de conducere, administrative pe care o îndeplinesc în cadrul instanţei“ - la conţinutul normativ al textului legal supus controlului de constituţionalitate. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind respectivul articol tocmai în considerarea argumentelor antereferite, prin raportare la realitatea normativă primară existentă. Numai în aceste condiţii Curtea a confirmat prezumţia de constituţionalitate a normei juridice. Prin urmare, revenind la coordonatele cauzei de faţă, Curtea constată că ataşarea unui alt înţeles acestuia, pe cale de interpretare, decât cel rezultat din conţinutul său strict normativ aduce în discuţie un conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv o tensiune între activitatea creatoare de norme şi cea de interpretare şi aplicare a acestora. 151. De altfel, în par. 8 al deciziei antereferite, Guvernul, în punctul său de vedere, înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 10462/3 noiembrie 2016, menţionează expres că, „din prevederile art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 rezultă că judecătorii care fac parte din Completurile de 5 judecători sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar schimbarea membrilor completurilor se face doar în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din redactarea alin. (5) al art. 32 rezultă, de asemenea, că preşedintele ori vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie intră în compunerea Completului de 5 judecători doar atunci când aceştia fac parte din complet, potrivit procedurii de desemnare prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, reglementate de alin. (4). Totodată, în conformitate cu prevederile alin. (6) al art. 32 din Legea nr. 304/2004, cauzele care intră în competenţa acestor completuri sunt repartizate aleatoriu în sistem informatizat“. 152. Observând această incongruenţă între conţinutul legii şi interpretarea acesteia, de multe ori motivată pe o pretinsă lipsă de claritate a legii [a se vedea punctul de vedere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aflat la dosarul cauzei], Parlamentul a adoptat Legea nr. 207/2018, care, la art. 32 alin. (4) teza întâi, stabileşte că „Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“, iar la art. 32 alin. (5) şi (6) din lege prevede: „Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau de preşedinţii de secţie atunci când aceştia fac parte din complet, desemnaţi potrivit alin. (4). (6) În cazul în care niciunul dintre aceştia nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii în magistratură a acestora“. 153. Urmare a acestei modificări legislative, prin Hotărârea nr. 89/2018, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite «la începutul fiecărui an» şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019“. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deşi a invocat în permanenţă caracterul neclar şi confuz al vechilor norme legale, în aplicarea cărora a adoptat Hotărârea nr. 3/2014, prin noua hotărâre a persistat în conduita neloială faţă de principiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, în consecinţă, a refuzat aplicarea imediată a noii legi procedurale şi a decis să aplice vechile texte legale până la data de 31 decembrie 2018, dar şi după această dată, din moment ce completurile învestite cu judecarea cauzelor îşi păstrează componenţa până la soluţionarea definitivă a acestora. 154. Practic, începând cu septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat intrarea în vigoare a legii în urma adoptării unei hotărâri a Colegiului de conducere, menţinând, astfel, Completurile de 5 judecători stabilite prin Hotărârea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 68 din 22 noiembrie 2017, prin care au fost desemnaţi prin tragere la sorţi numai patru din cei cinci membri. Nu se poate susţine că noua reglementare se aplică numai de la începutul anului 2019, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 17 dinLegea nr. 207/2018, potrivit căruia „La începutul fiecărui an, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători“. În acest sens, se observă că textul legal antereferit indică momentul temporal la care se aprobă numărul şi compunerea completurilor de 5 judecători, fără să condiţioneze de acest moment aplicarea în timp a art. 32 alin. (4) din lege, potrivit căruia „Judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre cei 2 vicepreşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. Prin urmare, alin. (4) fiind o normă de procedură ce vizează modul de compunere a completului, este de imediată aplicare şi nu se subsumează în mod exclusiv alineatului (1), normă de organizare judiciară. De aceea, nu era necesară o normă tranzitorie, care să stabilească aplicarea independentă a art. 32 alin. (4) faţă de alin. (1) din lege. 155. Faptul că aceste completuri au o existenţă anuală nu constituie un temei pentru neaplicarea imediată a legii de procedură noi, care vizează modul de desemnare a membrilor completului. De altfel, s-ar ajunge şi la o situaţie paradoxală: dacă completul ar fi avut o existenţă permanentă, noua lege cu privire la modul de desemnare a membrilor săi s-ar aplica imediat pentru cauzele care vor fi înregistrate după data intrării sale în vigoare [aplicându-se art. 25 din Codul de procedură civilă pentru cauzele aflate deja pe rolul instanţelor], în schimb, dacă are un caracter temporar/anual, noua lege cu privire la modul de desemnare a membrilor săi s-ar aplica la momentul ajungerii la termen a „mandatului“ completului, ceea ce înseamnă că ea s-ar aplica doar pentru cele înregistrate după data ajungerii la termen a mandatului completului de 5 judecători, constituit pe vechile reglementări. O asemenea interpretare nu poate fi acceptată în privinţa normelor de procedură, de imediată aplicare, pentru cauzele care sunt înregistrate după data intrării lor în vigoare. De asemenea, nu poate fi acceptat faptul că se continuă activitatea deja începută a unor completuri în care nu toţi membrii sunt traşi la sorţi, ci doar 4, iar unul este numit de drept, fiind necesară asigurarea compunerii integral aleatorii a completurilor deja existente. 156. În consecinţă, instanţa supremă, prin Colegiul de conducere, pe cale de interpretare, a denaturat conţinutul legii în privinţa modului de alegere a membrilor Completului de 5 judecători şi, totodată, tot pe cale de interpretare, a refuzat aplicarea imediată a noii legi. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe cale de interpretare, a dat un alt conţinut normelor de lege privind desemnarea membrilor completurilor de 5 judecători şi a refuzat, în mod expres, să urmeze conţinutul acestora. 157. Este de observat că textul art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, nu comporta nicio dificultate de înţelegere cu privire la desemnarea şi compunerea Completurilor de 5 judecători în materie penală; de asemenea, deşi veridică susţinerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la desemnarea membrilor Completurilor de 5 judecători în materie extrapenală - aspect neglijat de legiuitor la momentul anului 2014, întrucât Legea nr. 255/2013 viza punerea în aplicare a Codului de procedură penală, iar intervenţia legislativă operată nu a fost corelată cu dispoziţiile referitoare la Completurile de 5 judecători în materie extrapenală -, Curtea reţine că această problemă putea fi rezolvată prin aplicarea interpretării sistemice a normei juridice. Astfel, dacă în privinţa primului aspect marja de apreciere interpretativă a Colegiului de conducere este inexistentă, în privinţa celui de-al doilea aspect, prin apelarea la metoda de interpretare sistemică a normei de organizare judiciară, marja de apreciere interpretativă trebuia să ducă la o concluzie similară, respectiv desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor completului. Însă, se constată că actul administrativ stabileşte existenţa unor membri de drept; astfel, dacă în primul caz în mod expres se stabileşte acest lucru, în cel de-al doilea caz se stabileşte prin intermediul unei norme de trimitere, care se aplică în mod corespunzător ipotezei Completurilor de 5 judecători extrapenale. 158. Cu privire la amânarea intrării în vigoare a unei legi pe cale interpretativă, se constată că acest procedeu este unul inadmisibil în ordinea constituţională, pentru că, în realitate, un act administrativ, precum în speţa de faţă, dobândeşte forţa legii. Or, un act administrativ are menirea de a organiza executarea sau de a executa legea, şi nu de a se substitui legii sau a contracara legea. Mai mult, nici măcar legiuitorului delegat nu îi este permis ca, printr-un act de reglementare primară, să contracareze o măsură de politică legislativă [Decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008]. Cu alte cuvinte, dacă nici măcar printr-un act normativ având forţa juridică a legii nu se poate contracara o lege, cu atât mai puţin o normă de reglementare secundară ar putea modifica/ completa/abroga o lege sau o ordonanţă ori ordonanţă de urgenţă. 159. Este de observat că actul administrativ antereferit nu vizează o situaţie tranzitorie, întrucât nu se referă la cauzele aflate pe rolul actualelor Completuri de 5 judecători desemnate pentru anul 2018, ci la Completurile care trebuie alcătuite după noua lege, care corectează practica în curs, contrară, ea însăşi, Legii nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013. Astfel, Completurile de 5 judecători ar urma să continue să judece respectivele cauze cu care au fost deja învestite, până la intrarea în vigoare a noii legi, în timp ce noile Completuri de 5 judecători ar urma să judece cauzele cu care vor fi învestite după constituirea lor. 160. De altfel, în acest sens, Curtea constată că, în realitate, există două tipologii de cauze, respectiv cele aflate deja pe rolul Completurilor de 5 judecători în materie penală şi cele viitoare care urmează a se înregistra, astfel că Hotărârea nr. 89/2018 nu rezolvă nicio situaţie tranzitorie, ci doar mută limita temporală dintre cele două categorii de cauze. 161. În privinţa Completurilor de 5 judecători extrapenale, neexistând vreun aspect care să vizeze procesele în curs, nu se poate invoca faptul că Hotărârea Colegiului de conducere nr. 89/2018 ar fi fost justificată/întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Procesele în curs de judecată [...] începute sub legea veche rămân supuse acelei legi“. Curtea reţine că nelegala compunere a instanţei reprezintă o nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări, ceea ce, în esenţă, exprimă nulitatea absolută a actelor efectuate de un astfel de complet, din moment ce s-a încălcat o normă care ocroteşte un interes public [a se vedea art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 4 din Codul de procedură civilă]. De asemenea, Curtea reţine că nelegala alcătuire a instanţei constituie motiv de casare; în acest sens, art. 488 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă prevede: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale“. Mai mult, hotărârea dată în recurs este supusă contestaţiei în anulare, dacă a fost pronunţată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, în condiţiile în care se invocase excepţia corespunzătoare, iar instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia [art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă]. Se mai reţine că o asemenea normă este de ordine publică şi nu poate fi, astfel, acceptată în niciun fel încălcarea normelor legale referitoare compunerea instanţei. 162. În materie penală, având în vedere că art. 354 din Codul de procedură penală [care prevede că „Instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege“], care este o normă de trimitere, încorporează în mod ideal norma la care se trimite, se poate constata că acesta califică în sine compunerea instanţei drept o normă de procedură penală, iar normele de procedură penală, ca regulă, sunt de imediată aplicare. În acest sens, art. 281 - Nulităţile absolute din Codul de procedură prevede în mod expres că „determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată“ (a se vedea, în acest sens, cu privire la perspectiva istorică a instituţiei nulităţii absolute, cu referire la compunerea nelegală a completului, în Codurile de procedură penală din 1936, 1968 şi 2009, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragrafele 23, 24 şi 36). Mai mult, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală indică faptul că dacă instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii, se poate formula contestaţie în anulare împotriva unei asemenea hotărâri penale. 163. În sensul că legea procesual penală este de imediată aplicare, Curtea reţine Decizia nr. 178/2018, prin care s-a statuat că „normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât şi cele aflate în faza judecăţii. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispoziţiile art. 7 privind legalitatea incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum. Totodată, Curtea Constituţională a constatat, în jurisprudenţa sa, că instituirea regulilor de desfăşurare a procesului constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind sensul prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea «sunt prevăzute numai de lege» (Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004)“. 164. De asemenea, prin Decizia nr. 215/2018, Curtea a statuat că, având în vedere „premisa că, în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al legii procesual penale, a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau de judecată, instanţa judecătorească a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin dispoziţiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel“. 165. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că legea a intrat în vigoare în cursul anului 2018 şi, în lipsa vreunei prevederi care să proroge aplicarea sa pentru anul următor în privinţa modului de desemnare a membrilor completurilor de 5 judecători, rezultă că textul art. 32 din lege a intrat în vigoare la trei zile de la publicarea sa, respectiv la data de 23 iulie 2018. În aceste condiţii, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi revenea obligaţia constituţională de a aplica legea de îndată ce aceasta a intrat în vigoare, indiferent de materia penală sau extrapenală în care judecă aceste completuri, iar Colegiul de conducere nu putea face altceva decât să ia măsurile organizatorice necesare aplicării legii. 166. În schimb, Colegiul de conducere - entitate esenţialmente administrativă - a preluat un atribut ce ţine de sfera jurisdicţională a instanţei supreme, contrar art. 126 alin. (1) din Constituţie, şi nu numai că a preluat un atare atribut, dar a şi interpretat eronat textul art. 32 din Legea nr. 207/2018, refuzându-i aplicarea în cursul anului 2018, aspect care este contrar art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. 167. De asemenea, alăturat constatării anterior realizate, Curtea reţine că o practică administrativă a fost transformată, fără a fi contestată în vreun fel, într-una judiciară. S-a conturat, astfel, o paradigmă juridică ce acordă un rol central interpretării normei, subordonând, în mod vădit, norma. 168. În realitate, problema legalei compuneri a Completului de 5 judecători este un aspect de procedură, iar soluţionarea acesteia ţine, în mod primar, de competenţa formaţiunii de judecată. Astfel, în materie penală, Completul de 5 judecători avea posibilitatea să invoce în orice stare a procesului din oficiu excepţia nelegalei sale compuneri, având în vedere că încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată se sancţionează întotdeauna cu nulitatea absolută [a se vedea, în acest sens, art. 281 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. Situaţie este identică şi în materie extrapenală, art. 176 pct. 4 şi art. 178 alin. (1) din Codul de procedură civilă sancţionând cu nulitate necondiţionată şi absolută încălcarea normelor procedurale privind compunerea instanţei. 169. În subsidiar, Curtea mai reţine că, în condiţiile în care au îmbrăţişat o anumită practică judiciară, Completurile de 5 judecători, dacă apreciau că se pune problema nelegalei lor compuneri, aveau la dispoziţie, potrivit art. 34 alin. (1) din Regulament, potrivit căruia „La sesizarea completelor de judecată, judecătorii secţiilor dezbat fiecare caz privind schimbarea jurisprudenţei şi hotărăsc, cu votul majorităţii, sesizarea Secţiilor Unite pentru a decide potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată“, coroborat cu art. 26 din Legea nr. 304/2004, posibilitatea sesizării secţiei corespunzătoare, ai cărei judecători dezbat fiecare caz privind schimbarea jurisprudenţei şi hotărăsc, cu votul majorităţii, sesizarea Secţiilor Unite pentru a decide potrivit art. 26 din Legea nr. 304/2004, republicată. Se reţine că art. 25 lit. b) din Legea nr. 304/2004 prevede că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: [...] b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“, în timp ce art. 26 din aceeaşi lege: „Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă“. 170. Totodată, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, „La sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunică ministrului justiţiei“. 171. Prin urmare, existau mecanisme de reglaj atât de natură jurisdicţională, în cazul în care se dorea modificarea jurisprudenţei referitoare la legala compunere a completurilor de 5 judecători, cât şi de natură mixtă jurisdicţional-interinstituţională, în cazul în care se aprecia că norma nu este clară, precisă sau previzibilă. Însă, s-a preferat o preluare a unei practici administrative la nivel jurisdicţional, ceea ce s-a convertit într-o încălcare a legii atât la nivel administrativ, cât şi la cel jurisdicţional. Aşadar, Completurile de 5 judecători au preluat practica administrativă a Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ignorând ele însele legea. 172. Cele de mai sus demonstrează faptul că poziţia Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost însuşită, începând cu 1 februarie 2014 până în prezent, şi de practica judiciară, de jurisprudenţa generată de Completurile de 5 judecători, şi, astfel cum se afirmă în punctul de vedere al instanţei supreme, aflat la dosarul cauzei, întrucât nimeni nu a contestat legala compunere a Completului de 5 judecători, aşadar, nu s-a ridicat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată nici măcar din oficiu, pentru ca eventual sistemul judecătoresc să se autoregleze, ele au rămas ca atare învestite cu soluţionarea cauzelor şi au pronunţat hotărâri judecătoreşti. 173. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că „respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităţilor publice, comportamente şi practici constituţionale, care îşi au sorgintea în ordinea normativă constituţională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăţi. Altfel spus, această ordine normativă constituţională are o semnificaţie mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituţională specifică unei comunităţi naţionale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei“ [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 107]. 174. Or, modul atipic de poziţionare a instanţei supreme faţă de Parlament, din 1 februarie 2014 până în prezent, denotă o nesocotire atât a obligaţiei de respectare a legilor, prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi a exigenţelor statului de drept, mai exact a loialităţii constituţionale - element intrinsec al acestuia - de care instanţa supremă trebuie să dea dovadă. 175. În concluzie, Curtea constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Hotărârile nr. 3/2014 şi nr. 89/2018 ale Colegiului de conducere, a modificat, printr-un act administrativ, o lege, adoptată de Parlament, ceea ce denotă o opoziţie/contracarare a politicii legislative. Rezultă că, în aceste condiţii, Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a arogat o competenţă ce ţinea de funcţia jurisdicţională a instanţei supreme, funcţie care se realizează prin intermediul completurilor de judecată, singurele în drept să hotărască asupra legalei compuneri a acestora. Astfel, Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin practica sa administrativă, a influenţat, în mod nepermis, practica judiciară a Completurilor de 5 judecători, cu privire la aspectul legalei lor compuneri, din moment ce Completurile de 5 judecători au achiesat, în mod tacit, la o compunere nelegală, încălcând ele însele Legea nr. 304/2004, începând cu 1 februarie 2014 şi până în prezent. (3.2.) În raport cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil, prevăzut la nivel legal la art. 6 din Codul de procedură civilă şi art. 8 din Codul de procedură penală, expresie a art. 21 alin. (3) din Constituţie 176. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că puterea publică, în mod axiomatic, are caracter unic şi organizat, iar în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituţia sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 66]. 177. Transpunând acest considerent la nivelul organizării completurilor de judecată, Curtea reţine că instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt reglementate prin Constituţie şi Legea nr. 304/2004, îşi realizează funcţia de înfăptuire a justiţiei prin intermediul judecătorilor organizaţi în completuri de judecată. Pentru ca organizarea puterii judecătoreşti să nu devină în sine aleatorie şi pentru a nu permite apariţia unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabileşte prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât şi regulile de funcţionare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituţional se referă la compunerea instanţei supreme - noţiune autonomă folosită de Constituţie - nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea şi compunerea secţiilor, secţiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcţia sa jurisdicţională. Astfel, Curtea constată că legiuitorul constituţional a dat o mare importanţă ordonării acţiunii puterii judecătoreşti atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe inferioare. Această construcţie constituţională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanţei judecătoreşti, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigenţă de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta. 178. O astfel de viziune asigură coerenţă acţiunii puterii judecătoreşti, garantând, în acelaşi timp, independenţa şi imparţialitatea judecătorului. Dreptul la un proces echitabil are la baza sa exact aceste două caracteristici esenţiale, iar încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea instanţei chiar de către aceasta atrage, în mod cert, o suspiciune/îndoială rezonabilă cu privire la posibilitatea ca instanţele să nu fie independente sau imparţiale. 179. Noţiunile de „independenţă“ şi „imparţialitate obiectivă“ sunt strâns legate între ele, astfel încât, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie analizate împreună [a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 9 octombrie 2008, pronunţată în cauza Moiseyev împotriva Rusiei, paragraful 175]. Prin urmare, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie - dreptul la un proces echitabil şi garanţiile generale ale unui proces echitabil, arată că independenţa tribunalului nu poate fi separată de imparţialitatea acestuia, iar aceste două condiţii trebuie întrunite cumulativ atunci când se apreciază asupra respectării art. 6 din Convenţie. În acelaşi sens, în doctrină s-a subliniat că art. 6 paragraful 1 impune în mod distinct atât condiţia imparţialităţii tribunalului, cât şi pe cea a independenţei lui. Însă, în situaţii deduse judecăţii Curţii, aceste condiţii apar strâns îmbinate, ceea ce a determinat instanţa europeană să le examineze împreună. 180. Cu privire la independenţa judecătorului, Curtea constată că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, precizează că „Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare“. Sintagma „fie chiar autorităţi judiciare“ se referă la conduita inadecvată, contrară reglementărilor legale, a persoanelor care ocupă diverse funcţii [conducere/execuţie] în sistemul judiciar sau a unor instituţii ce fac parte din autoritatea judecătorească şi care, prin deciziile administrative, luările de poziţie sau activitatea lor, creează o temere magistratului aflat în exerciţiul funcţiunii, de natură a-i influenţa deciziile. Norma exprimă un principiu, acela că independenţa judecătorului, în soluţionarea cauzei pe care acesta o judecă, nu poate fi limitată de nicio persoană sau autoritate a statului. Desigur, independenţa de care se bucură judecătorul nu înseamnă arbitrariu, acesta trebuind să se supună legii [Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, par. 108]. 181. Curtea Constituţională reţine că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în privinţa determinării caracterului independent al instanţei, aparenţele joacă un rol deosebit, întrucât ceea ce este în discuţie este încrederea pe care instanţele judecătoreşti, într-o societate democratică, trebuie să o inspire publicului şi, înainte de toate, în privinţa procedurilor penale, acuzatului [Hotărârea din 29 septembrie 2001, pronunţată în Cauza Sahiner împotriva Turciei, paragraful 44]. De asemenea, alături de aparenţe, independenţa instanţei se evaluează în funcţie de modul de numire a membrilor acesteia, durata mandatului lor şi garanţiile împotriva presiunilor exterioare [Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată în Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, paragraful 73]. 182. Cu privire la imparţialitatea judecătorului, în jurisprudenţa sa [cu titlu exemplificativ reţinându-se Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 şi 26, şi, în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 19, Decizia nr. 278 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 şi 52, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 şi urm.], Curtea Constituţională a statuat că imparţialitatea magistratului - garanţie a dreptului la un proces echitabil - poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului. 183. Curtea Constituţională a mai subliniat că, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, datorită circumstanţelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a instanţei, care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (a se vedea în acest sens şi Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28-32, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25-30, sau Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46-52). 184. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în măsura în care normele legale nu satisfac exigenţele antereferite, ele încalcă principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 185. De asemenea, Curtea Constituţională reţine că, prin Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018, paragraful 19, a reluat cele de mai sus, constatând constituţionalitatea art. 32 din Legea nr. 304/2004. Soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma imparţialităţii obiective şi a independenţei instanţei judecătoreşti, a fost fundamentată pe conţinutul normei juridice, fără a fi luat în considerare modul concret de interpretare şi aplicare a acesteia, întrucât Curtea nu a avut cunoştinţă de modul de interpretare realizat de Colegiul de conducere al instanţei supreme. Prin urmare, din perspectiva acestui aspect, Curtea reţine că prin prezenta decizie va înlătura din ordinea constituţională interpretarea contrară conţinutului normei juridice privitoare la modul de compunere al instanţei supreme, ceea ce înseamnă că toţi membrii completurilor de 5 judecători trebuie să fie desemnaţi prin tragere la sorţi. 186. Cu referire la imparţialitatea obiectivă a tribunalului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta constă în a determina dacă, independent de conduita personală a membrilor săi (valenţa subiectivă a imparţialităţii), unele împrejurări sau fapte ce se pot verifica autorizează a pune în discuţie imparţialitatea lor. Testul obiectiv priveşte, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător şi ceilalţi participanţi la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relaţie de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparţialităţii tribunalului [Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Morice împotriva Franţei, paragraful 77]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuşi şi, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privinţa imparţialităţii sale [Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54]. 187. Astfel, normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiţie. De aceea, „nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se şi vadă că se face dreptate“ [„Justice must not only be done, it must also be seen to be done“] - Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragraful 26. 188. În considerarea celor de mai sus, textul art. 32 din Legea nr. 304/2004 reprezintă o garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei, parte a dreptului la un proces echitabil. Între aceste garanţii se înscrie caracterul aleatoriu atât al distribuirii cauzelor în sistem informatic, cât şi al compunerii completului de judecată instituit prin lege. Astfel, repartizarea cauzelor în mod aleatoriu, fiind o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, a fost instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, cu scopul de a conferi o garanţie în plus independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică [a se vedea şi Decizia nr. 5103 din 1 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal]. Prin urmare, şi în privinţa compunerii aleatorii a completului de judecată, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - de la momentul aplicării prevederilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013 şi Legea nr. 207/2018 (respectiv din 1 februarie 2014 până în prezent) - trebuiau să fie o expresie a acestei garanţii şi să înlăture orice posibilitate de a nu fi traşi la sorţi toţi membrii completului, evitând, astfel, instituirea introducerii „de drept“ a unui judecător cu funcţie de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca membru al Completului de 5 judecători, care, pe această cale, devine şi preşedinte al Completului. O asemenea obligaţie incumba Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în virtutea loialităţii pe care aceasta trebuia să o manifeste faţă de principiile constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 189. Alegând o atitudine contrară celor anterior menţionate, Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dat prevalenţă aspectelor de conducere a Completului de 5 judecători, precum şi altor aspecte de organizare, faţă de necesitatea respectării compunerii aleatorii a acestor completuri, prin tragere la sorţi - ca garanţie a exigenţelor obiective ce asigură imparţialitatea completurilor şi, prin aceasta, dreptul la un proces echitabil. În acest context, Curtea reţine că, prin impunerea unor membri de drept în componenţa Completurilor de 5 judecători, pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia [a se vedea, cu privire la acest parametru de analiză, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 decembrie 2009, pronunţată în cauza Parlov-Tkalčić împotriva Croaţiei, paragraful 91]. 190. Totodată, Curtea reţine că preluarea de către Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a unei atribuţiuni ce vizează ideea de iuris dictio a transformat această entitate administrativă într-una jurisdicţională, din moment ce Colegiul de conducere a decis legala compunere a instanţei, ceea ce a afectat dreptul la un proces echitabil, în componenta sa esenţială ce priveşte imparţialitatea completului de judecată. 191. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat că folosirea noţiunii de tribunal stabilit prin lege, o altă condiţie ce se subsumează dreptului la un proces echitabil, pe lângă caracterul independent şi imparţial al acesteia, este de natură a asigura că organizarea judiciară într-o societate democratică nu depinde de bunul plac al executivului şi că ea este reglementată printr-o lege adoptată de Parlament. Nici în statele unde dreptul este codificat, organizarea sistemului judiciar nu poate fi lăsată la discreţia autorităţilor judiciare, fără ca acest lucru să însemne că instanţele nu ar avea o anumită marjă în interpretarea legislaţiei naţionale relevante. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în principiu, o încălcare de către o instanţă a prevederilor legale naţionale referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare este contrară art. 6 paragraful 1 din Convenţie [a se vedea, Hotărârea din 5 octombrie 2010, pronunţată în Cauza DMD GROUP, A.S. împotriva Slovaciei, paragrafele 60 şi 61]. 192. Prin urmare, maniera în care sunt desemnaţi membrii Completurilor de 5 judecători, şi anume printr-un mecanism care eludează legea, cu stabilirea unor „membri de drept“ - inexistenţi în corpul legii - coroborată cu refuzul de a aplica noua lege demonstrează că, în prezent, instanţa nu este compusă potrivit legii şi pune în discuţie independenţa şi imparţialitatea obiectivă a acestor completuri. 193. Curtea constată că, în acest mod, a fost încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin prisma exigenţelor de independenţă şi imparţialitate obiectivă care trebuie să caracterizeze orice instanţă judecătorească. Totodată, Curtea reţine că instanţa judecătorească nu poate fi calificată ca fiind prevăzută de lege în compunerea realizată pe cale interpretativă şi, prin urmare, se încalcă şi această garanţie a dreptului la un proces echitabil, respectiv instanţă prevăzută de lege. (4) Efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat 194. Odată constatat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora «este garantul supremaţiei Constituţiei», are obligaţia să soluţioneze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 1 alin. (3),(4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autorităţile/instituţiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc [Decizia nr. 838/2009, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013,Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123, sau Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 139]. Una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013,Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituţie nu conferă Curţii Constituţionale atribuţia de a constata doar existenţa conflictelor juridice de natură constituţională, ci pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuţiei sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în conflict [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragraful 120]. 195. Curtea constată că pot fi identificate, în principal, două categorii de cauze la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după cum vor fi redate mai jos. 196. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele aflate deja pe rolul Completurilor de 5 judecători, cu privire la care Curtea nu a fost sesizată, dar constată că este necesară o abordare unitară şi coerentă a tuturor aspectelor procedurale existente. Cu privire la acestea, Curtea constată că 4 membri ai Completurilor de 5 judecători (precum şi toţi membrii supleanţi) au fost desemnaţi aleatoriu, prin tragere la sorţi, în timp ce cel de-al cincilea nu a fost desemnat aleatoriu, ci, prin hotărâri succesive ale colegiului de conducere din 2014 până în prezent, acesta a fost introdus ca membru de drept al completului, pe care l-a şi prezidat. În raport cu aceste aspecte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie [a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, paragrafele 60, 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovšek şi Božičnik împotriva Sloveniei, paragraful 43], însă ea nu poate fi privită distinct de obligaţia legală de a asigura compunerea aleatorie a respectivului complet de judecată, astfel încât, ţinând cont de aceste două principii/reguli care se aplică împreună, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să asigure de îndată constituirea noilor completuri de judecată prin tragerea la sorţi a tuturor celor cinci membri ai acestora şi nu numai a locului celui considerat ca fiind membru de drept. De asemenea, tragerea la sorţi se va realiza dintre toţi judecătorii în funcţie ai secţiei/secţiilor respective. În egală măsură, dată fiind conduita sancţionabilă sub aspect constituţional a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, care nu este de natură să ofere garanţii cu privire la restabilirea corectă a cadrului legal de funcţionare a Completurilor de 5 judecători, revine Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, în baza prerogativelor sale constituţionale şi legale [art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, precum şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii], obligaţia de a identifica soluţiile la nivel de principiu cu privire la legala compunere a completurilor de judecată şi de a asigura punerea lor în aplicare. 197. A doua categorie de cauze este reprezentată de cele viitoare, cu privire la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a asigura, de asemenea, compunerea aleatorie integrală a completurilor. Aceasta trebuie realizată, în privinţa completurilor din materie penală, dintre toţi judecătorii în funcţie ai secţiei/secţiilor respective, întrucât legea nu face nicio distincţie în acest sens. Niciun act administrativ nu poate înlătura sau limita acţiunea legii, aceasta trebuind a fi interpretată şi aplicată în deplină concordanţă cu conţinutul său normativ. Totodată, pentru a nu exista nicio urmă de îndoială cu privire la independenţa/imparţialitatea obiectivă a acestor completuri şi pentru a nu se afecta imaginea şi credibilitatea instanţei supreme, organizarea tragerii la sorţi trebuie să fie, în integralitatea sa, neutră, publică, transparentă, astfel încât să fie prevenite şi înlăturate orice suspiciuni care vizează corecta desfăşurare a procedurii. 198. Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare. 199. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013. 2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a proceda de îndată la desemnarea prin tragere la sorţi a tuturor membrilor Completurilor de 5 judecători, cu respectarea art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 207/2018. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 7 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, deoarece: - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuţii, competenţe sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în limitele competenţelor conferite de lege, dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr. 255/2013 şi ale Legii nr. 207/2018, cu privire la configuraţia/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputându-se, totodată, pune în discuţie vreun refuz explicit al instanţei supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situaţie conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituţiei, exercitarea atribuţiilor de către Colegiul de conducere al instanţei supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competenţe de rang constituţional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituţională nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuţii de rang legal; – în fapt, a fost dedus judecăţii Curţii Constituţionale un conflict clasic de drept administrativ, de competenţa unei instanţe judecătoreşti; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorităţi din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât instanţa supremă nu a încălcat atribuţiile Parlamentului, forul legislativ exercitându-şi nestingherit competenţa de legiferare. 1. Motivarea autorului sesizării La data de 2 octombrie 2018 prim-ministrul României, doamna Vasilica Viorica Dăncilă, a sesizat Curtea Constituţională cu o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict generat - aşa cum a susţinut autorul sesizării - de refuzul acesteia din urmă de a aplica întocmai dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr. 255/2013 şi ale Legii nr. 207/2018, cu privire la configuraţia/compunerea completurilor de 5 judecători. Prin aceeaşi cerere s-a solicitat Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii prin care instanţa de contencios constituţional să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională, prin indicarea conduitei de urmat, în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze, respectiv exercitarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a atribuţiilor sale, prin aplicarea de îndată şi întocmai a Legii nr. 207/2018, de modificare a prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar şi corectarea efectelor generate de această conduită de la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 şi până în prezent. În concret, autorul sesizării a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere: - a adoptat Hotărârea nr. 89 din 4 septembrie 2018 prin care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018, analizând dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată, cu referire la activitatea Completurilor de 5 judecători, a constatat că dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite „la începutul fiecărui an“ şi, în absenţa unei norme tranzitorii, aceste dispoziţii devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019; – a încălcat prevederile art. 32 din Legea nr. 304/2004, întrucât, la intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013, prin care sa modificat acest articol, Completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost compuse dintr-un membru „de drept“ şi patru membri desemnaţi prin tragere la sorţi; – invocând şi încălcarea dispoziţiilor art. 126 din Legea fundamentală, în cererea formulată, autorul acesteia plasează conflictul juridic de natură constituţională, pe două coordonate: – înfrângerea sistematică a voinţei legiuitorului şi chiar a Curţii Constituţionale, sens în care se raportează la Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 533 din 27 iunie 2018 şi – înfrângerea garanţiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie. 2. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională. Cadrul legal În jurisprudenţa sa evolutivă, dezvoltată în privinţa competenţei ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a stabilit conţinutul noţiunii de „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţile publice, pentru ca, ulterior, să examineze situaţia litigioasă dedusă judecăţii prin raportare la cadrul astfel fixat. Potrivit dispoziţiilor articolului 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituţionale o regăsim în dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora: (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. (2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii. 3. Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“ Reamintim, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţi publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situaţiei dedusă judecăţii, în raport de cadrul fixat chiar de instanţa constituţională pentru acest tip de cauze. Astfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“. De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.“ În aceeaşi cauză, Curtea a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvern, întrucât sesizarea privea neîndeplinirea de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare care, însă, nu a afectat procesul legislativ, prin crearea unui blocaj instituţional. În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele: "Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă.“ (pct. B.1 lit. a din decizie)" Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257/9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că: "V. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de „conflict juridic de natură constituţională“. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie. Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături: - sunt conflicte juridice; – sunt conflicte juridice de natură constituţională; – creează blocaje instituţionale; – vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei; – se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia. Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 1. Doctrina în materie a relevat că un conflict juridic de natură constituţională „priveşte «competenţele» sau «atribuţiile» autorităţilor publice; aceste «competenţe» sau «atribuţii» pentru a fi de «natură constituţională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867). Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405)." Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte: • să verifice dacă există o situaţie conflictuală între două autorităţi publice, de natură a crea blocaje instituţionale, care nu pot fi înlăturate în alt mod; • în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale între două autorităţi publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituţiei, şi nu dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II). Circumscris acestei din urmă condiţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a statuat că: „Eventuala depăşire a limitelor de competenţă ale misiunilor de audit nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci strict de legalitate, astfel încât raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.“ • să constate că toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 4. Obiectul verificărilor Curţii în cadrul prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională Faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior şi prin care au fost definite, determinate trăsăturile conflictului juridic de natură constituţională, precum şi cerinţa ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport de actele şi lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării şi calificate de acesta ca fiind generatoare ale unui conflict juridic de natură constituţională se circumscriu sau nu dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României. Conflictul juridic de natură constituţională între două sau mai multe autorităţi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, nu şi competenţe prevăzute de texte infraconstituţionale. 4.1 Cadrul normativ de rang constituţional şi infraconstituţional care normează competenţele părţilor aflate în conflict Potrivit art. 126 alin. (1)-(4) din Constituţie: "(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, stabilite de lege.(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se stabilesc prin lege organică." În mod constant, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragraful 117 teza a II-a, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, paragraful 18, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015), Curtea Constituţională a statuat că stabilirea normelor privind structura instanţelor de judecată, secţiile şi completurile specializate din cadrul acestora sau compunerea completurilor de judecată cad în competenţa de reglementare a legiuitorului ordinar. Acesta are o marjă semnificativă de apreciere în virtutea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (1), care se referă la „instanţele judecătoreşti stabilite de lege“, precum şi în art. 126 alin. (4), potrivit cărora „Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare ale acesteia se stabilesc prin lege organică.“ Pronunţându-se asupra unei propuneri legislative privind revizuirea Constituţiei României în sensul ca, prin lege organică distinctă, să fie reglementate compunerea, organizarea şi regulile de funcţionare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 361, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, a constatat că „nu se justifică o reglementare distinctă a acestei instanţe, întrucât, pe de o parte, ea este supusă aceloraşi reguli generale de organizare şi funcţionare cărora li se supun toate instanţele judecătoreşti, iar, pe de altă parte, raţiuni de reglementare unitară a organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti, respectiv de eficienţă a acestui sistem, susţin soluţia legislativă existentă în prezent, a unei legi unice de organizare şi funcţionare a tuturor instanţelor judecătoreşti.“ În aceste condiţii, organizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie face obiect al reglementării conţinute în Capitolul I - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“ al Titlului II - „Instanţele judecătoreşti“ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată. Modalitatea concretă de constituire a Completurilor de 5 Judecători face obiectul dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, mai exact al prevederilor art. 32 şi art. 33 din lege, integrându-se astfel într-o reglementare destinată organizării instanţelor judecătoreşti, adoptată de legiuitorul ordinar. Acestor dispoziţii li se adaugă cele conţinute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1076 din 30 noiembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. 4.2. Atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificări, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Atribuţiile de aprobare a Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme sunt atribuţii ale Colegiului de conducere care se nasc din lege, şi nu în baza unor prerogative constituţionale. În plus, aceste atribuţii nu sunt o formă de exercitare a atribuţiilor constituţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv acelea de a înfăptui justiţia şi de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii, aşa cum se statuează prin dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, conform cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Aceste competenţe constituţionale se realizează doar prin completurile de judecată ce funcţionează în cadrul instanţei supreme, iar nu prin Colegiul de conducere care are atribuţii pur administrative. Totodată, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezbate şi aprobă măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Colegiul de conducere nu tranşează niciodată asupra unui litigiu cu caracter civil şi nici asupra vreunei acuzaţii în materie penală. Sub acest aspect, deşi Colegiul de conducere are atribuţii administrative prevăzute de lege în ceea ce priveşte aprobarea numărului şi compunerii completurilor de 5 judecători, cea care stabileşte cu privire la legalitatea constituirii completului învestit cu soluţionarea unei cauze este instanţa judecătorească. Codurile de procedură reglementează remedii în eventualitatea greşitei compuneri a completurilor de judecată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. 2 pct. 1 din Codul de procedură civilă, hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când au fost date de o instanţă cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, iar potrivit art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive, atunci când instanţa nu a fost compusă potrivit legii. Mai mult decât atât, excepţia nelegalei constituiri a completului de judecată poate fi invocată oricând de instanţă din oficiu şi de părţile din raportul juridic dedus judecăţii. 4.3. Adoptarea de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018 Intrarea în vigoare, la data de 23 iulie 2018, a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, a adus o modificare importantă în privinţa compunerii Completurilor de 5 judecători, în sensul stabilirii, cu claritate, a regulii desemnării prin tragere la sorţi a tuturor membrilor acestor completuri, fără a modifica, însă, şi regula potrivit căreia aprobarea numărului şi a compunerii acestor completuri se face la începutul fiecărui an, astfel cum prevăd dispoziţiile alineatului (1) al aceluiaşi articol. Legiuitorul nu a prevăzut nici norme tranzitorii care să stabilească o derogare de la norma constituirii la începutul anului a Completurilor de 5 judecători. În aceste condiţii, Colegiul de conducere al instanţei supreme a trebuit să stabilească, conform competenţelor sale, dacă legea nouă afectează sau nu, prin dispoziţiile sale, continuitatea completurilor de 5 judecători, existente deja şi care funcţionau la Înalta Curte de la începutul anului 2018, în ambele materii - penală şi civilă. Prin Hotărârea nr. 89 din 4 septembrie 2018, Colegiul de conducere al instanţei supreme a stabilit că: "d. analizând dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 207/2008, cu referire la activitatea Completurilor de 5 judecători, cu majoritate, constată că dispoziţiile noii legi sunt norme de organizare ce vizează formaţiuni de judecată cu reglementare specifică, constituite «la începutul fiecărui an» şi, în absenţa unei norme tranzitorii, devin aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2019" Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul său de conducere, nu a făcut altceva decât să interpreteze dispoziţiile unei legi noi, de modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în limitele competenţelor conferite de lege, în scopul aplicării acestor dispoziţii la momentul prevăzut de legea astfel modificată - la începutul fiecărui an, şi nu în cursul anului, pentru că, în caz contrar, ar fi afectat principiul continuităţii completurilor de judecată de 5 judecători, în lipsa unei dispoziţii tranzitorii exprese. O interpretare contrară ar conduce la situaţii inacceptabile, în care orice pretinsă neaplicare sau aplicare pretins greşită a dispoziţiilor unei legi (nu a Constituţiei României), unei situaţii de fapt specifice, stabilite într-un anumit dosar, să poată face obiectul unei sesizări pentru soluţionarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească şi autoritatea legislativă. Prin emiterea Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul său de conducere, nu şi-a arogat o competenţă de legiferare şi, prin urmare, nu a încălcat competenţa Parlamentului României de a legifera, ci, pur şi simplu, a emis un act în temeiul atribuţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi de art. 19 lit. j din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 25 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare. Pe de altă parte, Hotărârea nr. 89 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu priveşte conţinutul ori întinderea atribuţiilor acestuia decurgând din Constituţie, fiind un act administrativ realizat în baza unei legi infraconstituţionale, respectiv a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, naşterea situaţiei presupus conflictuale aduse pe rolul Curţii Constituţionale în prezentul dosar nu rezidă în mod direct în textul Constituţiei. Această hotărâre a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează, fără putinţă de tăgadă, măsuri organizatorice adoptate în exercitarea atribuţiunilor conferite Colegiului, prin Legea nr. 304/2004 şi regulamentul propriu, iar nu un act jurisdicţional, în emiterea căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi acţionat în realizarea unei prerogative constituţionale, respectiv aceea de înfăptuire a justiţiei. Hotărârea Colegiului nu face decât să respecte textul de lege, respectiv art. 32 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat şi adoptat de puterea legiuitoare, nefiind vorba despre un refuz de a aplica o normă legală în cadrul activităţii de înfăptuire a actului de justiţie, care să determine o depăşire a atribuţiilor prevăzute de art. 126 din Constituţie, ci de adoptarea unor măsuri de organizare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv constituirea Completurilor de 5 judecători, potrivit textelor de lege modificate, cu respectarea elementului temporal indicat în cuprinsul alin. (1) al art. 32 din Legea nr. 304/2004. Modul în care Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respectat legea în adoptarea hotărârii în discuţie poate face exclusiv obiectul analizei instanţelor judecătoreşti. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul oficial al României nr. 257 din 9 aprilie 2014, că, „deşi prin neîndeplinirea unei obligaţii ce izvorăşte dintr-un act normativ inferior Constituţiei (..) s-a născut un conflict juridic, acesta nu poate fi asimilat unuia de natură constituţională. Altfel spus, neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe (...) nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.“ Prin urmare, Curtea Constituţională, prin decizia mai sus menţionată, şi-a delimitat strict competenţa constituţională, statuând că „(...) nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie sesizate prin acţiuni specifice.“ Curtea Constituţională a mai arătat, în aceeaşi decizie, că intervenţia Curţii devine legitimă doar atunci când „autorităţile şi instituţiile publice menţionate în Titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională.“ 4.4. Completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completurile de 5 judecători, ca formaţiuni jurisdicţionale ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost înfiinţate în anul 2010, prin modificarea intervenită asupra Legii nr. 304/2004 prin dispoziţiile art. III pct. 5 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. În forma reglementării iniţiale a Completurilor de 5 judecători, compunerea acestora - în sensul desemnării judecătorilor care fac parte din aceste completuri - era un atribut al preşedintelui instanţei supreme sau, în lipsa acestuia, a vicepreşedintelui acestei instanţe, legea lăsându-i practic acestuia o libertate totală în alegerea modalităţii de concretizare a acestei prerogative. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - aşa cum a susţinut în punctul de vedere înaintat Curţii Constituţionale - cu privire la Completurile de 5 judecători, a adoptat, prin intermediul Hotărârii Colegiului de conducere nr. 24 din 25 noiembrie 2010 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 819 din 8 decembrie 2010, regula desemnării judecătorilor Completurilor de 5 judecători, prin tragere la sorţi. De altfel, instanţa supremă a fost iniţiatorul adoptării regulii tragerii la sorţi a judecătorilor ce compun Completurile de 5 şi, astfel, cea care a dat sensul de „tragere la sorţi“ noţiunii de „desemnare“ cuprinse în textul art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. A mai susţinut instanţa supremă că, după publicarea Legii nr. 255/2013 în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 515 din 24 august 2013 - lege de modificare a Legii nr. 304/2004 - Colegiul de conducere al instanţei supreme s-a confruntat cu serioase probleme de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, deoarece aceste dispoziţii nu se coroborau între ele şi nici cu alte texte din lege şi cuprindeau reglementări imprecise, astfel încât a trebuit să ia măsuri organizatorice de natură a face funcţionale şi aplicabile cele două texte de lege şi de a înlătura blocarea activităţii de judecată a Completurilor de 5 judecători. Dacă norma juridică ar fi fost clară şi precisă nu s-ar fi impus luarea unor astfel de măsuri. Culpa legiuitorului care a legiferat confuz nu poate fi acum imputată Înaltei Curţi, care era obligată să pună în aplicare norme neclare şi contradictorii între ele. Astfel, deşi art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevedea, în termeni lipsiţi de echivoc, că în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează 4 completuri de 5 judecători - două în materie penală şi alte două în materie civilă -, articolul 32 prin forma modificată a alineatelor (1), (2) şi (4) impunea constituirea unui număr nelimitat de completuri de judecată în materie penală şi doar două în materie nonpenală, deşi activitatea instanţei supreme este covârşitor nonpenală. Un lucru nou şi inexplicabil introdus prin modificările art. 32 se referea la faptul că numai preşedintele Secţiei penale avea competenţa de a propune Colegiului de conducere numărul şi compunerea Completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, deşi la nivelul instanţei supreme existau 4 secţii (Secţia I Civilă, Secţia Comercială - în prezent Secţia a II-a Civilă -, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia Penală), fiecare secţie fiind condusă de câte un preşedinte de secţie. În plus, preşedintele Secţiei penale, potrivit art. 32 alin. (5), părea a fi conducătorul de drept al tuturor Completurilor de 5 judecători, inclusiv în materie civilă, ceea ce era de natură a încălca principiul specializării judecătorilor, lucru cu atât mai inexplicabil cu cât preşedinţii secţiilor civile erau excluşi, cu desăvârşire şi fără nicio justificare, de la conducerea Completurilor de 5 judecători în materie civilă, iar preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii ar fi urmat să conducă completurile, doar dacă ar fi fost traşi la sorţi; potrivit aceleiaşi reglementări, părea că nici decanul de vârstă (decanul de vârstă al instanţei, în lipsa oricărei alte precizări) nu trebuie desemnat prin tragere la sorţi, fiind şi el conducător de drept al Completurilor de 5 judecători. Nici în ceea ce priveşte decanul de vârstă nu s-ar fi respectat principiul specializării judecătorilor, pentru că, având vocaţia de a conduce de drept toate completurile de 5 judecători, decanul de vârstă penalist putea conduce completuri de 5 judecători în materie civilă şi, invers, decanul de vârstă civilist putea conduce Completuri de 5 judecători în materie penală. În plus, art. 32 părea că include preşedintele şi vicepreşedinţii în tragerea la sorţi şi era în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 33 care erau categorice în a dispune că preşedintele instanţei şi, în lipsa acestuia, vicepreşedinţii conduc de drept Completurile de 5 judecători. S-a mai susţinut de instanţa supremă că: - în aceste condiţii, Colegiul de conducere, constatând că dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, erau în totală contradicţie cu dispoziţiile art. 33 din aceeaşi lege, că dispoziţiile art. 33 lăsau fără conţinut dispoziţiile art. 32, iar dispoziţiile art. 32 lăsau fără conţinut dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 304/2004, a trebuit să ia acele măsuri organizatorice - contestate în prezent de autorul sesizării - apte de a da satisfacţie celor două articole contradictorii (art. 32 şi art. 33) din Legea nr. 304/2004, astfel încât acestea să capete un sens, să fie aplicabile şi să nu blocheze activitatea de judecată a Completurilor de 5 judecători; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost singura care a oferit această interpretare textului art. 32 din Legea nr. 304/2004. A mai susţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că însuşi prim-ministrul Guvernului, prin ministerul său de resort, respectiv prin Ministerul Justiţiei, oferea, cel puţin la momentul anului 2017, aceeaşi interpretare. Astfel, aşa cum rezultă de pe pagina oficială de internet a Ministerului Justiţiei, potrivit proiectului Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, transmis spre avizare, de către ministrul justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, la data de 30 august 2017, modificarea legislativă aferentă articolului 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 propunea următorul conţinut: „Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unul dintre cei doi vicepreşedinţi sau de unul dintre preşedinţii de secţie“. Potrivit Expunerii de motive însoţitoare a acestui proiect legislativ, iniţiatorul preconiza exclusiv „reglementarea, în sensul clarificării, a unor aspecte care privesc organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie“. Or, acest lucru - susţine instanţa supremă - reprezintă cea mai clară dovadă a faptului că interpretarea instanţei supreme nu era una singulară, ci era îmbrăţişată chiar de către autoritatea care o acuză în prezent de o voită încălcare a unui înţeles al textului de lege în discuţie. De asemenea, s-a mai arătat de preşedintele instanţei supreme, în cuvântul acordat în şedinţa publică de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, că, în cadrul dezbaterilor parlamentare ce au avut loc asupra propunerilor de modificare a art. 32 din Legea nr. 304/2004 (a se vedea C.D.ul cu înregistrarea dezbaterilor parlamentare, depus la dosar de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), finalizate prin adoptarea Legii nr. 207/2018, membrii corpului legislativ au subliniat că noutatea pe care o aduce art. 32, astfel modificat, constă în faptul că preşedintele şi vicepreşedintele instanţei supreme nu vor mai putea face parte din completurile de 5 judecători decât dacă vor fi traşi la sorţi. Abia prin modificările aduse prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 636 din 20.07.2018, textele au devenit mai clare, urmare a introducerii în corpul art. 32 a alineatului (6), conform căruia „în cazul în care niciunul dintre aceştia (s.n. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unul dintre cei 2 vicepreşedinţi sau preşedinţii de secţie) nu a fost desemnat să facă parte din completurile de 5 judecători, completul este prezidat, prin rotaţie, de fiecare judecător, în ordinea vechimii in magistratură a acestora.“ 4.5. Decizia Curţii Constituţionale nr. 68 din 22 februarie 2018 Susţinerile din cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională privitoare la o înfrângere de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a voinţei Curţii Constituţionale, exprimată în Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.707D/2016, decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 533 din 27.06.2018, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, sunt neîntemeiate. Prin decizia mai sus menţionată, instanţa de contencios constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de D.D.D. şi a constatat că dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate. Curtea Constituţională, în limitele sesizării, a fost învestită, în dosarul menţionat mai sus, doar cu analiza de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, fără a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea art. 33 din aceeaşi lege sau cu privire la necorelarea celor două texte contradictorii care necesitau interpretare. În plus, contrar celor susţinute de autorul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională analizate, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a refuzat să se conformeze celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 68/2018, câtă vreme despre un astfel de refuz se putea vorbi doar în condiţiile în care la nivelul instanţei supreme ar mai fi avut loc, ulterior pronunţării acestei decizii, o desemnare a judecătorilor ce compun Completurile de 5, cu aplicarea textului alineatului (5) al art. 32, într-un sens diferit de cel dat de Curtea Constituţională. Astfel, prin raportare la regula anualităţii care guvernează funcţionarea Completurilor de 5 judecători, în condiţiile în care de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 68/2018 nu a mai avut loc o altă stabilire a Completurilor de 5 judecători, şi cum efectele unei astfel de decizii au putere doar pentru viitor, susţinerile privitoare la încălcarea acestei decizii sunt în mod evident neîntemeiate. Pe de altă parte, forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale este asociată de Legea fundamentală numai cazurilor de admitere a excepţiilor sau obiecţiilor de neconstituţionalitate, iar nu şi cazurilor de respingere a acestora, aşa cum a procedat instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 68 din 22 februarie 2018. Un efect obligatoriu al considerentelor Deciziei nr. 68 din 22 februarie 2018 a Curţii Constituţionale s-ar fi produs dacă acestea făceau corp comun cu un dispozitiv de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Numai în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost admisă, obiectul acesteia intrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, şi s-ar fi constatat o încălcare a Constituţiei, ar fi putut lua naştere obligaţia legiuitorului, impusă de art. 147 alin. (4) din Constituţie, de a pune în acord normele legale neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, în sensul precizat de Curte. 4.6. Cu privire la nesocotirea dreptului la un proces echitabil, expresie a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a art. 21 alin. (3) din Constituţie - invocată de autorul sesizării, sub aspectul lipsei de imparţialitate a instanţei, prin modul de constituire a Completurilor de 5 judecători -, arătăm următoarele: Potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Referitor la imparţialitatea magistratului, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că imparţialitatea poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (paragraful 30). Această definiţie este reluată şi în Hotărârea din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară (paragraful 47). În schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Prezumţia de imparţialitate a judecătorilor care fac parte din Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi înlăturată prin simplul fapt că aceştia ocupă şi funcţii de conducere. Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, „Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi (…), dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani (…)“. Chiar dacă ocupă şi o funcţie de conducere, judecătorul care face parte din Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are aceleaşi obligaţii ca şi ceilalţi judecători care nu ocupă funcţii de conducere şi este ţinut, ca toţi ceilalţi judecători, de cerinţele de independenţă şi de imparţialitate. Astfel, critica privind încălcarea imparţialităţii judecătorului care intră în compunerea Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi care deţine şi funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al instanţei este neîntemeiată. Dimpotrivă, potrivit condiţiilor stabilite de lege, numirea unui judecător într-o funcţie de conducere - atât la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi la celelalte instanţe de judecată - presupune cu necesitate, pe de o parte, o foarte bună pregătire profesională a acestuia, în raport cu nivelul instanţei, precum şi faptul că judecătorul a demonstrat exigenţă deosebită în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, iar pe de altă parte, asumarea responsabilităţii exercitării funcţiei de conducere, ambele condiţii formând astfel un ansamblu integrat de cerinţe ce conturează statutul funcţiei respective (a se vedea, în acest sens, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, art. 48-56), astfel că deţinerea de către un judecător şi a funcţiei de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de vicepreşedinte al acestei instanţe nu conduce de plano la concluzia că ar fi lipsit de imparţialitate. Curtea de la Strasbourg a subliniat că, în cazul în care cel puţin jumătate din membrii care compun o „instanţă“ - incluzând şi persoana care o prezidează, având drept de vot - sunt judecători, există un puternic indiciu de imparţialitate (Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, 23 iunie 1981, par. 58; Cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei, cererea nr. 21.722/11, 9 ianuarie 2013, paragraful 109). Or, raportat la acest standard reţinut în jurisprudenţa europeană, o instanţă compusă, în integralitate, din 5 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate fi considerată lipsită de imparţialitate dacă „doar“ 4 dintre aceştia (majoritari) sunt desemnaţi prin tragere la sorţi, presupunând că această ipoteză faptică ar fi corectă. Având în vedere toate împrejurările relevate anterior constatăm că: - toate aspectele pe care autorul sesizării le înfăţişează ca fiind cauze generatoare ale unui conflict juridic de natură constituţională nu rezidă, în mod direct, din textul Constituţiei, ci constituie, în realitate, critici aduse modalităţii de interpretare şi aplicare de către Colegiul de conducere al instanţei supreme a dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, republicată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2013 şi, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018, deci a unor acte normative subsecvente Constituţiei; – conflictul juridic dedus judecăţii instanţei de contencios constituţional nu satisface cerinţa de a decurge dintr-o normă de rang constituţional, ci priveşte modalitatea concretă de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii dintr-un act normativ de rang inferior Constituţiei, respectiv Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată succesiv prin Legea nr. 255/2013 şi prin Legea nr. 207/2018. În consecinţă, pentru identitate de raţiune, în prezenta cauză sunt incidente cele statuate de Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 108 din 5 martie 2014, nr. 97 din 7 februarie 2008 şi nr. 901 din 17 iunie 2009, anterior citate, astfel încât instanţa de contencios constituţional nu poate constata existenţa unui conflict juridic de natură constituţională. Pe de altă parte, situaţia litigioasă dedusă controlului instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, prin sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului, este diferită faţă de cea care a determinat pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 838 din 27 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, invocată de autorul sesizării. Motivele care au stat la baza soluţiei de constatare, în acea cauză, a existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul şi Guvernul României, pe de altă parte, au constat, în esenţă, în: - pronunţarea asupra unor recursuri în interesul legii întemeiate pe practica neunitară a instanţelor cu privire la acordarea unor drepturi salariale, prilej cu care „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a limitat la a clarifica înţelesul unor norme juridice sau a câmpului lor de aplicare. Instanţa supremă, invocând vicii de tehnică legislativă, nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 - sau vicii de neconstituţionalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă - a repus în vigoare norme care îşi încetaseră aplicabilitatea, fiind abrogate prin acte normative ale puterii legiuitoare“; – adoptarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tezei cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror soluţionare au fost învestite. Or, în prezenta cauză, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în limitele competenţelor sale prevăzute în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată, şi în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a instanţei supreme a făcut aplicarea unor dispoziţii în vigoare, privitoare la compunerea Completurilor de 5 judecători, aflate în fondul activ al legislaţiei naţionale (respectiv dispoziţiile Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, precum şi dispoziţiile Legii nr. 255/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, al căror conţinut contradictoriu - aşa cum s-a arătat anterior - a determinat Colegiul să ia acele măsuri organizatorice, apte de a da satisfacţie articolelor 32 şi 33 din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, astfel încât acestea să capete un sens, să fie aplicabile şi să nu blocheze activitatea de judecată a completurilor de 5 judecători) şi nu a efectuat direct sau indirect un control de constituţionalitate asupra acestora. De aceea, motivele cererii formulate de prim-ministrul Guvernului României constituie, în realitate, critici aduse modalităţii concrete de aplicare a legii, ceea ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional, nefiind îndeplinită nici condiţia privind crearea unui blocaj instituţional. A stabili în sens contrar ar echivala cu atribuirea în favoarea instanţei de contencios constituţional a competenţei de a dezlega probleme litigioase ce intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie şi transformarea procedurilor constituţionale în căi de atac sui generis pentru soluţionarea unor incidente procedurale din cauze aflate pe rolul instanţelor, ceea ce nu este în litera şi spiritul Constituţiei şi nici al jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Or, de esenţa conflictului juridic de natură constituţională este ca intervenţia Curţii Constituţionale să apară doar atunci când autorităţile şi instituţiile publice menţionate în Titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă competenţe constituţionale de natură a crea blocaje instituţionale ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Pe de altă parte, eventuala nelegalitate a unui act având ca obiect măsuri administrative nu se poate constata pe calea soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională. Aşa cum neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe poate fi stabilită numai în cadrul controlului a priori şi, respectiv, a posteriori de constituţionalitate, în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie, şi nu în temeiul textului constituţional al art. 146 lit. e), eventuala nelegalitate a unui act administrativ se poate stabili numai în faţa unei instanţe judecătoreşti, în caz contrar, Curtea Constituţională creând ea însăşi un conflict juridic de natură constituţională cu instanţele judecătoreşti. Unicul scop al cererii de soluţionare a aşa-zisului „conflict juridic de natură constituţională“ formulate în prezenta cauză a fost, de fapt, acela de constatare a nelegalităţii Hotărârii nr. 89 din 4 septembrie 2018 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor acte de aceeaşi natură (neindividualizate de autorul sesizării), începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013. Or, atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice nu a fost concepută de legiuitorul constituant ca o a treia cale distinctă de examinare a constituţionalităţii unor acte administrative normative sau individuale, remediul juridic pentru orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim fiind oferit de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, competenţa aparţinând unei instanţe judecătoreşti. Articolul 126 alin. (6) din Constituţie prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat“, ceea ce înseamnă că textul constituţional se referă atât la actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cât şi la refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere [art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004], refuz ce intervine tot într-un raport de drept administrativ. În baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public." De asemenea, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege." De asemenea, instanţele judecătoreşti, inclusiv cele care judecă în materie penală, au competenţa de a soluţiona excepţiile invocate de persoanele interesate privind nelegala compunere a completului de judecată, iar cu caracter incidental, şi problema legalităţii unui act administrativ. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, paragrafele 70-73, a statuat, cu privire la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, pe de altă parte, următoarele: "70. Cu privire la raportul existent între competenţa instanţelor de contencios administrativ şi a celor care judecă în materie penală, Curtea reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, de către instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate. Art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că, în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.71. Prin urmare, atunci când există o bănuială rezonabilă cu privire la săvârşirea unei fapte penale, organul de urmărire penală are posibilitatea să înceapă urmărirea penală in personam, iar instanţa judecătorească, sesizată prin rechizitoriu, se va putea pronunţa asupra legalităţii actului administrativ [a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 267 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 21 iulie 2014]. În cazul în care aceasta constată nelegalitatea actului administrativ, nu mai ţine seama de acesta la soluţionarea cauzei. Astfel, rezultă că şi instanţa care judecă în materie penală are competenţa de a soluţiona, cu caracter incidental, problema legalităţii actului administrativ. Desigur, această competenţă a sa intervine numai în măsura în care de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond.72. În acelaşi sens, Curtea reţine că art. 52 din Codul de procedură penală, având titlul marginal - Chestiuni prealabile prevede că: „(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. (2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. (3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“.73. Prin urmare, Curtea constată că, în măsura în care cercetarea legalităţii actului administrativ individual este o chestiune prealabilă şi incidentală urmăririi penale şi judecării faptei de care este acuzată persoana, atât urmărirea penală, cât şi judecarea de către o instanţă care judecă în materie penală poate fi realizată, fără a se încălca art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie" Având în vedere această distincţie făcută de instanţa de contencios constituţional în Decizia nr. 757/2017, menţionată anterior, se poate spune că, în prezent, Curtea Constituţională este chemată prin sesizarea prim-ministrului Guvernului României să se pronunţe, practic, asupra unei excepţii procesuale vizând eventuala compunere nelegală a completurilor de judecată formate din 5 judecători, precum şi eventuala nelegalitate a unor acte adoptate de o entitate administrativă (Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Or, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, instanţa de contencios constituţional „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial“, iar potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă [...]“. În consecinţă, actele administrative cu caracter normativ sau individual nu pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate, nici pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate, nici pe calea indirectă a conflictului juridic de natură constituţională. În Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat că aceste acte sunt „controlate, sub aspectul legalităţii lato sensu, de instanţele de contencios administrativ“. O interpretare contrară ar deschide pe viitor calea sesizării Curţii Constituţionale cu cereri de verificare implicită a legalităţii oricărui act administrativ (cu caracter individual sau normativ), cu motivarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională între emitentul său şi autoritatea legislativă, în sensul că a fost încălcată prin actul respectiv o dispoziţie legală, invocându-se pur şi simplu că „rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ omisiunea de a respecta dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală conform cărora: „În Romania, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Nu în ultimul rând, deşi este reclamat un aşa-zis conflict între puterea legiuitoare şi Înalta Curte, cel care sesizează Curtea Constituţională nu este, cum ar fi fost firesc, Parlamentul României - autoritatea aparent lezată, ci prim-ministrul Guvernului. Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanţa de contencios constituţional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, deoarece: - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Colegiul de conducere, nu şi-a arogat puteri, atribuţii, competenţe sau prerogative de legiuitor, ci a aplicat, în limitele competenţelor conferite de lege, dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum au fost modificate prin prevederile Legii nr. 255/2013 şi ale Legii nr. 207/2018, cu privire la configuraţia/compunerea completurilor de 5 judecători, în cauză neputându-se, totodată, pune în discuţie vreun refuz explicit al instanţei supreme de a aplica o lege adoptată de Parlament; – nu a existat o situaţie conflictuală între Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, care să rezide în mod direct din textul Constituţiei, exercitarea atribuţiilor de către Colegiul de conducere al instanţei supreme neputând fi calificată, din punct de vedere juridic, drept o exercitare a unor competenţe de rang constituţional, acestea nefiind prevăzute expres în Legea fundamentală, ci doar în Legea infraconstituţională nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fiind deci atribuţii de rang legal; – în fapt, a fost dedus judecăţii Curţii Constituţionale un conflict clasic de drept administrativ, de competenţa unei instanţe judecătoreşti; – nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorităţi din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât instanţa supremă nu a încălcat atribuţiile Parlamentului, forul legislativ exercitându-şi nestingherit competenţa de legiferare. Judecători, prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
