Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Patricia Marilena │- │
│Ionea │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chirazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Excepţia a fost ridicată de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi în Dosarul nr. 27.649/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 265D/2019. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Mădălin Niculeasa, cu împuternicire avocaţială ataşată la dosar. Lipseşte partea Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Centrului Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate stabilesc un termen de prescripţie de 90 de zile aplicabil cererilor pe care angajatorii pot să le facă pentru a recupera creanţele plătite în numele statului de la bugetul de stat. În anii 2013 şi 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod expres că aceste creanţe au natura unor creanţe fiscale. Cu privire la această creanţă fiscală, legiuitorul stabileşte două termene de prescripţie diferite, în raport cu subiectul care formulează cererea. Dacă cererea este formulată de angajator, termenul de prescripţie este de 90 de zile; dacă statul este în postura de a recupera aceleaşi creanţe fiscale, are la dispoziţie 5 ani. Deci există un regim juridic diferit din perspectiva recuperării acestei creanţe fiscale. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 694 din 20 octombrie 2015, paragraful 38, a stabilit că nu există nicio justificare obiectivă sau constituţională pentru a se stabili un regim juridic diferit cu privire la recuperarea unei creanţe fiscale. De asemenea, arată că în doctrină şi în jurisprudenţă s-a stabilit că termenul de prescripţie este un element constitutiv al dreptului de acces la justiţie. Dreptul de acces la justiţie trebuie să fie efectiv. Or, termenul de prescripţie de 90 de zile aplicabil unui drept substanţial este unic, neputând fi întâlnit în alt caz în Codul civil sau în Codul de procedură fiscală un termen mai mic de un an. Se impune a se analiza în ce măsură acest termen afectează efectivitatea dreptului de acces la justiţie. Comparat cu termenul de 5 ani pe care îl are la dispoziţie statul pentru a recupera creanţele fiscale, deşi nu are nevoie să iniţieze un litigiu pentru a-şi constitui titlul executoriu, contribuabilul, care are nevoie şi de procesul de constituire a titlului de creanţă, pentru că trebuie să se ducă la judecător pentru a obţine hotărârea judecătorească ce este titlu executoriu, are la dispoziţie doar 90 de zile. Consideră că, în contextul dat, acest termen de 90 de zile afectează dreptul de acces liber la justiţie. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată. Astfel, referindu-se la criticile de neconstituţionalitate vizând încălcarea art. 16 din Constituţie, arată că, potrivit celor reţinute în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 instituie o normă de protecţie, de favoare a asiguratului şi nu se poate reţine, în mod contrar, că sunt în defavoarea acestuia. De asemenea, apreciază că nu este încălcat dreptul de acces liber la justiţie, întrucât, practic, este vorba despre stabilirea unor condiţii de exercitare a unui drept material în instanţă, prin instituirea unui termen. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 21 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 27.649/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate. Excepţia a fost ridicată de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că a plătit indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate şi că a solicitat ulterior Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti restituirea acestor sume, dar că solicitarea a fost respinsă, fiind invocată depăşirea termenului de 90 de zile reglementat de art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. Face o expunere a evoluţiei reglementărilor în materie şi arată că în timp ce termenul în care solicitanţii pot cere restituirea sumelor reprezentând indemnizaţii de asigurări de sănătate a scăzut de la 3 ani la 90 de zile, termenul în care casa de asigurări de sănătate trebuie să efectueze plata sumelor aprobate creşte în mod considerabil de la 15 zile la 60 de zile. 7. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât sunt lipsite de claritate şi previzibilitate în ceea ce priveşte termenul aplicabil pentru solicitarea restituirii indemnizaţiilor şi categoriile de persoane care trebuie să respecte termenul de 90 de zile. 8. În susţinerea acestor critici, arată că, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 7.193 din 8 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, şi Decizia nr. 647 din 25 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, creanţa constând în sumele solicitate la restituire de angajatorul plătitor ca fiind achitate salariaţilor săi cu titlu de indemnizaţii de concedii medicale care depăşesc suma contribuţiilor de concedii şi indemnizaţii datorate de plătitor către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate are natură fiscală. Potrivit art. 219 din Codul de procedură fiscală, dreptul contribuabilului/ plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire. În acelaşi sens dispuneau şi prevederile vechiului Cod de procedură fiscală, şi anume art. 135 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003. Or, în vreme ce casele de asigurări de sănătate pot recupera de la angajatorii plătitori sumele achitate în mod excedentar cu titlu de indemnizaţii în cadrul termenului general de prescripţie în materie fiscală, de 5 ani - potrivit art. 42 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, coroborat cu dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv cu cele ale art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 -, angajatorii plătitori pot recupera aceleaşi sume reprezentând indemnizaţii achitate către beneficiari în mod excedentar faţă de sumele datorate Fondului naţional unic de asigurări de sănătate (FNUASS) cu titlu de contribuţii de concedii şi indemnizaţii într-un termen de numai 90 de zile de la momentul la care aceştia devin îndreptăţiţi la restituire. Se configurează, în raport cu cele de mai sus, antinomiile legislative relevate de interpretarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 în coroborare cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 (pentru cererile corespunzătoare perioadei septembrie-decembrie 2015) şi, respectiv, în coroborare cu prevederile Legii nr. 227/2015 (pentru cererile corespunzătoare perioadei ianuarie 2016-iulie 2016), care circumstanţiază şi diferenţa de tratament juridic instituită între angajatorul plătitor şi casele de asigurări de sănătate. Or, cel puţin în ceea ce priveşte antinomia legislativă ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 în coroborare cu prevederile Legii nr. 227/2015, aceasta va trebui întotdeauna soluţionată în favoarea legii, având în vedere că dispoziţiile Codului de procedură fiscală constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor fiscale. 9. Autorul aminteşte şi că, în jurisprudenţa sa, aşa cum este Decizia nr. 694 din 20 octombrie 2015, Curtea Constituţională nu a ezitat să reţină că din ansamblul reglementării Codului de procedură fiscală nu rezultă argumente ce ar putea justifica în mod obiectiv o diferenţă substanţială de tratament juridic între stat şi contribuabil, în cadrul raportului juridic de drept fiscal. 10. De asemenea, arată şi că este necesar a se observa disproporţia vădită între cele două termene în care poate fi obţinută restituirea. Mai precis, diferenţa de tratament trebuie analizată cu luarea în considerare a disproporţiei dintre termenul de 5 ani şi cel de 90 de zile, respectiv cu observarea raportului de proporţionalitate dintre cele două termene. Consideră că nu este vorba despre o diferenţă de tratament care se configurează la nivelul nuanţelor, ci despre una care afectează însăşi substanţa dreptului la restituire al angajatorului plătitor. 11. Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt lipsite de claritate şi previzibilitate din cauza lărgirii succesive a sferei de aplicare a termenului de 90 de zile, prin adăugarea unor noi categorii de persoane cărora acesta urmează a li se aplica. În acelaşi timp, aceste modificări aduse dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 nu ţin seama de jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale cu privire la natura fiscală a raportului juridic dintre angajatorii plătitori şi casele de asigurări sociale de sănătate. Încălcarea dreptului de proprietate privată se evidenţiază în raport cu modul în care prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 restrâng dreptul angajatorului de a solicita restituirea sumelor cu care acesta din urmă a creditat un buget special al statului, respectiv: (i) configurarea angajatorului plătitor ca o verigă intermediară între asigurat şi casele de asigurări sociale de sănătate; (ii) obligaţia legală a angajatorului de a credita bugetul special al statului; şi (iii) restrângerea dreptului angajatorului plătitor de a solicita restituirea, prin reducerea termenului în care poate fi solicitată restituirea, de la 5 ani la 90 de zile. Astfel, aminteşte că în ipoteza în care asiguratul se află în situaţia de a solicita şi de a i se acorda drepturile băneşti reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005, indemnizaţiile vor fi plătite de angajator salariatului, angajatorul urmând să reţină sumele plătite din contribuţiile de concedii şi indemnizaţii datorate FNUASS pentru luna respectivă, în acord cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) din acelaşi act normativ. De multe ori, sumele reprezentând indemnizaţii ce trebuie achitate salariaţilor depăşesc suma contribuţiilor de concedii şi indemnizaţii datorate de angajator într-o anumită lună. Într-o atare situaţie, până la momentul la care angajatorul va recupera de la FNUASS sumele achitate salariaţilor în mod excedentar faţă de sumele reprezentând contribuţii de concedii şi indemnizaţii, angajatorul creditează practic FNUASS cu resursele băneşti proprii. 12. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 stabileşte posibilitatea pentru angajatorul plătitor de a obţine restituirea de la FNUASS a sumelor de bani achitate salariaţilor în mod excedentar faţă de contribuţiile datorate FNUASS, însă atingerea adusă dreptului de proprietate privată rezultă cu evidenţă din limitarea posibilităţii de a solicita restituirea într-un termen de 90 de zile, iar aceasta în condiţiile în care termenul de prescripţie în materie fiscală este de 5 ani, iar termenul de prescripţie în materia dreptului civil este de 3 ani. 13. Nerespectarea termenului de 90 de zile pentru recuperarea sumelor plătite din patrimoniul propriu conduce, în practică, la pierderea definitivă a posibilităţii de a obţine rambursarea acestor sume, în lipsa oricărei alte posibilităţi procedurale de a obţine restituirea. 14. Relevantă în aprecierea încălcării dreptului de proprietate privată a angajatorului plătitor consideră că este şi practica administrativă. Astfel, chiar dacă angajatorul formulează cererile sale de restituire cu respectarea termenului de 90 de zile, autoritatea administrativă competentă nu soluţionează aceste cereri în termenul legal, ci de abia după momentul formulării unei acţiuni judiciare de către angajatorul plătitor, la un interval de 3-4 ani de la momentul formulării cererii de restituire. 15. Drept consecinţă, se ajunge la situaţia în care contribuabilul suferă o diminuare a activului său patrimonial şi este lipsit de posibilitatea de a folosi sumele de bani reprezentând indemnizaţii cu care acesta a creditat bugetul FNUASS, în timp ce statul se îmbogăţeşte fără temei juridic prin folosirea cu titlu gratuit a aceloraşi sume, ceea ce pune în evidenţă lipsa de proporţionalitate între exigenţele interesului general şi imperativul apărării drepturilor fundamentale ale omului. 16. Autorul excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor constituţionale ale art. 53. În acest sens, arată că lipsa de previzibilitate şi de precizie a prevederilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 atrage neîndeplinirea condiţiei ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, întrucât îndeplinirea acestei condiţii presupune, ca premisă, respectarea exigenţelor referitoare la calitatea legii. De asemenea, lipsa totală a compensaţiei, ca urmare a privării de proprietate, conduce la încălcarea dreptului de proprietate privată, prin ruperea echilibrului dintre interesul individual şi cel general. În plus, diferenţa semnificativă de tratament dintre stat şi contribuabil/plătitor nu apare a avea o justificare obiectivă. 17. În sfârşit, autorul excepţiei susţine că efectul concret al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 este acela de a transfera într-o bună măsură obligaţia FNUASS de a suporta costul indemnizaţiilor de concedii medicale către plătitorii angajatori, cu încălcarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale şi cu încălcarea dreptului de proprietate al plătitorilor. 18. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal apreciază că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale. În acest sens, arată, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate au mai fost analizate de Curtea Constituţională, care a constatat constituţionalitatea acestora. 19. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele de vedere solicitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005, aşa cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1005 din 19 decembrie 2017. Curtea constată că, ulterior sesizării sale, textul de lege criticat a fost modificat prin dispoziţiile art. II pct. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, pentru abrogarea unor prevederi legale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 25 august 2020, soluţia legislativă criticată fiind păstrată. În prezent, dispoziţiile de lege criticate au următoarea redactare: „Indemnizaţiile pot fi solicitate pe baza actelor justificative, cu respectarea prevederilor art. 36^1, în termen de 90 de zile de la data de la care persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1), precum şi plătitorii prevăzuţi la art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) erau în drept să le solicite“. 23. Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii de lege sunt contrare următoarelor prevederi constituţionale: art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi privind proprietatea privată, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textul de lege criticat reglementează termenul în care persoanele asigurate pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, casele de asigurări de sănătate, angajatorii sau instituţia care administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj pot solicita acordarea indemnizaţiilor de asigurări de sănătate cuvenite sau recuperarea sumelor plătite cu titlu de indemnizaţii de asigurări sociale de la cei care au obligaţia să suporte plata acestor sume. În prezenta cauză, textul de lege este relevant pentru autorul excepţiei întrucât stabileşte termenul în care se poate adresa casei de asigurări de sănătate pentru a recupera sumele plătite asiguraţilor cu titlu de indemnizaţii de asigurări de sănătate care depăşesc suma contribuţiilor datorate de acesta către Fondul naţional unic de asigurări de sănătate (FNUASS). 25. O primă critică de neconstituţionalitate formulată se referă la lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 în ceea ce priveşte termenul aplicabil pentru solicitarea restituirii indemnizaţiilor şi categoriile de persoane care trebuie să respecte termenul de 90 de zile. 26. Faţă de această critică, Curtea reţine că termenul de 90 de zile, precum şi momentul de la care începe să curgă - respectiv „data de la care persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (2), art. 32 alin. (1), precum şi plătitorii prevăzuţi la art. 36 alin. (3) lit. a) şi b) erau în drept să le solicite“ - sunt clar menţionate în conţinutul reglementării. Prin Decizia nr. 371 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 1 noiembrie 2016, paragraful 29, Curtea a reţinut şi că „efectele nerespectării termenului sunt evidente, de vreme ce textul de lege stabileşte că numai în termenul prevăzut persoanele aflate în ipoteza normei «sunt în drept» să solicite restituirea de la casele de asigurări sociale de sănătate, depăşirea termenului având ca efect decăderea din dreptul de a formula cererea de restituire“. 27. Pretinsa neclaritate invocată de autorul excepţiei ar decurge din natura fiscală a creanţei, care, în opinia acestuia, ar face incidente dispoziţiile art. 219 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „Dreptul contribuabilului/ plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire“. 28. Curtea reţine că obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale de sănătate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 este reglementată de prevederile titlului V capitolul III din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, constituind o obligaţie fiscală. În mod corelativ, dreptul de a solicita plata indemnizaţiilor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 reprezintă o creanţă fiscală. 29. Cu toate acestea, Curtea apreciază că nu este susţinută critica de neconstituţionalitate, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu îi interzice legiuitorului ca, în funcţie de obiectivele reglementării, să stabilească în anumite cazuri regimuri juridice diferite, derogatorii de la dreptul comun în materie. Astfel, referitor la stabilirea unui termen de doar 90 de zile pentru a solicita sumele reprezentând indemnizaţiile de asigurări sociale, Curtea apreciază că sunt relevante cele reţinute prin Decizia nr. 324 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 19 iulie 2013, în sensul că „prin instituirea unui termen de 90 de zile, în ipoteza textului de lege criticat, legiuitorul a urmărit să asigure o corelare între veniturile încasate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin contribuţia asiguraţilor şi plăţile din acest fond către aceiaşi asiguraţi, pentru a evita situaţiile când, din cauza decalajului mare dintre data naşterii dreptului la indemnizaţie şi data solicitării acestuia, s-ar putea ajunge la un dezechilibru între veniturile fondului şi cuantumul drepturilor decontate. În acest sens, trebuie amintit că art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 a prevăzut, înainte de modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010, că «Indemnizaţiile pot fi solicitate, pe baza actelor justificative, în termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite». Modificarea acestui termen în sensul diminuării sale a reprezentat una dintre măsurile prin care, pe calea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/2010, legiuitorul şi-a propus să implementeze un mecanism menit să protejeze asiguraţii de o eventuală incapacitate de plată de către Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate a drepturilor decontate din acest fond, măsuri impuse, aşa cum se arată în preambulul acestei ordonanţe, de «presiunile financiare exercitate asupra Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, determinate de creşterea cheltuielilor şi a numărului beneficiarilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, nedublată însă de o creştere proporţională a veniturilor realizate din sumele reprezentând contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii», precum şi de «insuficienţa sumelor alocate în cadrul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, asupra căruia în ultimii ani s-a exercitat o presiune din ce în ce mai crescută a sumelor decontate beneficiarilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate».“ 30. Cât priveşte categoria persoanelor care intră în ipoteza textului de lege criticat, Curtea, prin Decizia nr. 371 din 2 iunie 2016, paragraful 28, a constatat că aceasta este precis indicată de textul de lege, prin trimiterea expresă la dispoziţiile din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 care enumeră persoanele vizate. 31. Prin urmare, Curtea apreciază că susţinerile autorului excepţiei referitoare la contrarietatea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 158/2005 cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sunt neîntemeiate. 32. În continuare, analizând criticile de neconstituţionalitate raportate la prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi şi ale art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Curtea constată că, prin Decizia nr. 575 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 6 septembrie 2016, paragraful 19, a reţinut că „instituirea unui termen în care plătitorii indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate sunt în drept să le solicite, pe baza actelor justificative, nu încalcă dreptul de proprietate privată şi nici libertatea economică, de vreme ce aceste drepturi fundamentale se exercită în condiţiile legii“. 33. În prezenta cauză, autorul excepţiei invocă drept argument al încălcării prevederilor art. 53 din Constituţie şi tratamentul diferit dintre cel în drept să solicite sumele reprezentând indemnizaţii de asigurări de sănătate şi casa de asigurări de sănătate din perspectiva termenelor în care pot fi recuperate sumele încasate necuvenit cu titlu de indemnizaţii în temeiul art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005. 34. Analizând o critică asemănătoare, Curtea, prin Decizia nr. 324 din 25 iunie 2013, a observat că numai în mod aparent situaţiile invocate sunt analoage ori comparabile. Astfel, deşi atât art. 40 alin. (1), cât şi art. 42 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 se referă la sume acordate cu titlu de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate aferente concediilor medicale, situaţiile avute în vedere de legiuitor sunt evident diferite. În timp ce textul de lege supus analizei de constituţionalitate stabileşte una dintre condiţiile obţinerii dreptului la indemnizaţia acordată în temeiul ordonanţei amintite, respectiv termenul în care beneficiarul poate solicita acordarea acestei indemnizaţii, art. 42 se referă la dreptul celor care au plătit aceste sume de a le recupera de la cei care le-au încasat necuvenit. Diferenţa de situaţie este determinată în primul rând de efectele urmărite de legiuitor prin instituirea celor două termene. Astfel, prin instituirea unui termen de 90 de zile, în ipoteza textului de lege criticat, legiuitorul a urmărit să asigure o corelare între veniturile încasate la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate prin contribuţia asiguraţilor şi plăţile din acest fond către aceiaşi asiguraţi, pentru a evita situaţiile când, din cauza decalajului mare dintre data naşterii dreptului la indemnizaţie şi data solicitării acestuia, s-ar putea ajunge la un dezechilibru între veniturile fondului şi cuantumul drepturilor decontate. Pe de altă parte, recuperarea sumelor de bani acordate în mod necuvenit din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate nu urmăreşte satisfacerea unui drept individual, ci protejarea unui interes public care constă în asigurarea şi protejarea fondurilor publice din care se decontează aceste indemnizaţii, situaţie evident diferită de cea avută în vedere de textul de lege supus analizei de constituţionalitate. 35. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 56 alin. (2) din Constituţie, Curtea apreciază că aceste prevederi constituţionale nu au legătură cu dispoziţiile de lege criticate care instituie un termen de solicitare a indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate. 36. În sfârşit, referitor la criticile de neconstituţionalitate vizând încălcarea dreptului de acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, Curtea constată că acestea au fost formulate direct în faţa instanţei de contencios constituţional, în cadrul şedinţei de judecată, şi nu se regăsesc în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, aşa cum a fost ridicată în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, nefiind reţinute, în consecinţă, în încheierea prin care instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională. 37. Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale, temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate sunt cele precizate prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepţiei decât cele stabilite prin încheierea de sesizare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 272 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 4 septembrie 2013). 38. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi în Dosarul nr. 27.649/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
