Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Ingrid-Alina │- │
│Tudora │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a „prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, precum şi a altor prevederi din actul atacat de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile art. 15 alin. (2)“, excepţie ridicată de Vlad Marius Boar în Dosarul nr. 5.908/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.629D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată că reglementarea criticată a fost adoptată tocmai în considerarea scopului legitim urmărit, respectiv acela de a acoperi în mod egal toate creanţele de asigurări deţinute împotriva societăţii de asigurare aflate în procedura falimentului, în acest sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 270 din 22 aprilie 2021. Arată, de asemenea, că aceasta este o procedură administrativă, urmând ca ulterior să se protejeze în mod proporţional cu nivelul creanţelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societăţii de asigurare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.908/2/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a „prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, precum şi a altor prevederi din actul atacat de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile art. 15 alin. (2)“. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Vlad Marius Boar cu ocazia soluţionării unei cauze de contencios administrativ şi fiscal având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv a unei decizii emise în anul 2018 de Fondul de garantare a asiguraţilor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că plafonul maxim prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 pentru garantarea plăţii de indemnizaţii/despăgubiri de către Fondul de garantare a asiguraţilor este mult inferior plafoanelor stabilite de acelaşi legiuitor, direct sau indirect, în cazul despăgubirii persoanelor prejudiciate ca urmare a unui accident de circulaţie. Arată că, în situaţia în care s-a produs un accident de circulaţie din culpa conducătorului auto care avea încheiată o poliţă RCA la o societate de asigurare, persoana prejudiciată poate solicita repararea prejudiciului produs de la societatea de asigurare, iar în acest caz Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabilă la momentul producerii accidentului, stabileşte că „pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României“. Arată că, în prezent, limita de despăgubire prevăzută pentru vătămări corporale şi decese a crescut, fiind preluată şi de art. 6 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, ceea ce demonstrează voinţa legiuitorului de a stabili un plafon mult mai mare pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a vătămării corporale suferite în urma unui accident de circulaţie, în conformitate cu reglementările europene. 6. Învederează că, în situaţia în care s-a produs un accident de circulaţie din culpa conducătorului auto care nu avea încheiată o poliţă RCA la o societate de asigurare, persoana prejudiciată poate solicita repararea prejudiciului produs de la Biroul Asigurătorilor Auto din România (BAAR), în calitatea sa de organism de plată, iar în acest caz sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii prevăzute de Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, care stabilesc un plafon maxim de 5.000.000 euro, plafon până la care BAAR este obligat să despăgubească persoanele prejudiciate. Aşadar, precizează că există trei situaţii posibile, şi anume: conducătorul auto vinovat avea încheiată poliţa de asigurare RCA, prin urmare răspunderea revine societăţii de asigurare - plafonul maxim stabilit pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate fiind de 6.070.000 euro în prezent (la momentul producerii accidentului era în vigoare Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, care prevedea un plafon de 5.000.000 euro pentru vătămări corporale şi decese); conducătorul auto vinovat nu avea încheiată poliţa de asigurare RCA, prin urmare răspunderea revine BAAR - plafonul maxim este de 6.070.000 euro (la momentul producerii accidentului - 5.000.000 euro); conducătorul auto vinovat avea încheiată poliţa de asigurare RCA, însă Societatea de Asigurare Carpatica Asig - S.A. a intrat în faliment, în acest caz răspunderea revenind Fondului de garantare a asiguraţilor, însă plafonul maxim stabilit de acelaşi legiuitor care a stabilit plafoanele de mai sus este în prezent de 450.000 lei. 7. Având în vedere că în primele două situaţii legiuitorul român a stabilit, în acord cu reglementările europene, un plafon rezonabil care poate acoperi sumele cuvenite persoanelor prejudiciate prin accidente de circulaţie, autorul excepţiei nu înţelege care este raţiunea stabilirii unui plafon maxim de 450.000 lei în situaţia în care intervine răspunderea Fondului de garantare a asiguraţilor. Aşa fiind, din cauza acestei necorelări şi inegalităţi între prevederi legale similare, apreciază că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 discriminează cetăţenii care se găsesc în situaţii similare prin faptul că legea stabileşte anumite drepturi pentru cetăţenii aflaţi în primele două situaţii, însă limitează drepturile şi despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti cetăţenilor aflaţi în ultima situaţie. 8. Arată, astfel, că potrivit pct. 12 din preambulul Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, statele membre au obligaţia de a garanta, în cazul vătămărilor corporale, despăgubirea integrală şi echitabilă a tuturor victimelor care au suferit răni foarte grave, iar această obligaţie nu cade în sarcina asigurătorilor, care, în caz de faliment, sunt protejaţi de o anumită legislaţie, ci în sarcina statelor membre, context în care autorul excepţiei apreciază că în cazul de faţă statul român nu a transpus în mod corect legislaţia comunitară atunci când a stabilit prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 un plafon maxim de 450.000 lei. 9. Autorul excepţiei apreciază că prin reglementarea criticată îi este încălcat accesul liber la justiţie, prin aceea că, deşi a obţinut o hotărâre judecătorească prin care partea responsabilă civilmente a fost obligată la plata anumitor sume de bani pentru repararea prejudiciului produs, obţinerea efectivă a acestor sume de bani presupune parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 213/2015, procedură care, în opinia autorului excepţiei, îi limitează dreptul de reparare a prejudiciului la suma de 450.000 lei. 10. Raportat la art. 34 alin. (1) din Constituţie, susţine că acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, asigurând cetăţeanului, prin conţinutul său, păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi psihice „care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală“. Or, atât timp cât art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 îi limitează în mod nejustificat dreptul de a obţine sumele cuvenite şi necesare pentru ocrotirea sănătăţii, autorul excepţiei apreciază că prin acest text de lege se aduce o atingere gravă posibilităţii sale de a-şi restaura sănătatea fizică, întrucât, în lipsa unor compensaţii băneşti, se află în imposibilitatea de a efectua intervenţiile chirurgicale necesare. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile criticate din Legea nr. 213/2015 sunt conforme cu Legea fundamentală. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie „prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, precum şi a altor prevederi din actul atacat de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile art. 15 alin. (2)“. În concret, însă, din perspectiva criticilor formulate, Curtea constată că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015, care sunt cuprinse în capitolul III, intitulat „Procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului“, şi care, în redactarea criticată de autorul excepţiei, anterioară modificării prin art. I pct. 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 24 septembrie 2021, prevedeau că „Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“. 16. Curtea observă că, în prezent, ca urmare a modificării prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2021, dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd că „Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 500.000 lei stabilit conform art. 4 alin. (1) lit. e)“. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 213/2015, prin plafon de garantare se înţelege „nivelul maxim al garantării pentru o creanţă de asigurare datorată în temeiul unui contract de asigurare încheiat de asigurătorul aflat în insolvenţă“. 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, precum şi celor ale art. 34 alin. (1) care garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 611 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, Decizia nr. 819 din 10 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 8 februarie 2021, sau Decizia nr. 270 din 22 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 9 august 2021, decizii prin care Curtea a constatat că prevederile criticate sunt constituţionale. 19. Astfel, prin Decizia nr. 270 din 22 aprilie 2021, precitată, paragrafele 29-30, Curtea a reţinut că prin Legea nr. 213/2015 a fost constituit Fondul de garantare a asiguraţilor, ce are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. În esenţă, acest fond garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în această lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii. În cazul în care disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului de garantare a asiguraţilor cu resursele financiare prevăzute de legea analizată. Curtea a arătat că rolul Fondului de garantare a asiguraţilor pe piaţa asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului“ de asigurări şi de a asigura o bună funcţionare şi stabilitate a pieţei asigurărilor, în general, precum şi un grad de predictibilitate a evoluţiei fiecărui asigurător în parte. În aceste condiţii, protecţia oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea. Prin urmare, funcţia Fondului de garantare a asiguraţilor este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizaţii creditorilor de asigurări ai societăţilor de asigurare aflate în faliment, într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, din resursele sale financiare, prevăzute la art. 5 din Legea nr. 213/2015, care provin din următoarele surse: contribuţii de la asigurători; dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători; sume din fructificarea disponibilităţilor; sume din recuperarea creanţelor Fondului de garantare a asiguraţilor; sume din alte surse, stabilite potrivit legii; împrumuturile de la instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului de garantare a asiguraţilor. 20. Curtea a subliniat că Legea nr. 213/2015 prevede o procedură administrativă/necontencioasă pe care potenţialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ceea ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare aflată în faliment. Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma însă, separat, şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, care se bucură de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, prin valorificarea activelor debitoarei falite, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. 21. Astfel, în cazul insolvenţei unei societăţi de asigurare autorizate şi aflate sub reglementarea şi supravegherea Autorităţii de Supraveghere Financiară, creditorii de asigurări beneficiază de suportul Fondului de garantare a asiguraţilor în vederea plăţii indemnizaţilor şi/sau despăgubirilor datorate conform contractelor de asigurare încheiate cu societatea de asigurare. Practic, creditorii de asigurări nu mai trebuie să se adreseze instanţelor judecătoreşti decât dacă doresc să facă acest demers sau dacă suma pe care o solicită depăşeşte plafonul de garantare legal. Potrivit plafonului de garantare stabilit de lege, Fondul de garantare a asiguraţilor poate asigura efectuarea plăţii în sumă de maximum 450.000 lei pentru fiecare creditor de asigurare. Pentru sumele de recuperat care depăşesc plafonul legal de despăgubire, orice persoană este în drept să urmeze procedura legală prevăzută de Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare. 22. Autorul excepţiei consideră că opţiunea legiuitorului de a plafona despăgubirile în limita sumei de 450.000 lei este neconstituţională şi prejudiciază creditorii de asigurări care au obţinut titluri executorii peste limita acestui plafon. Din perspectiva criticii formulate, la paragrafele 33-35 din Decizia nr. 270 din 22 aprilie 2021, Curtea a învederat că, raportat la scopul Legii nr. 213/2015, acest act normativ vizează exclusiv garantarea plăţii unor creanţe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 şi de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, însă în limita plafonului maxim de 450.000 lei, tocmai în considerarea scopului legitim urmărit prin aceste prevederi legale, respectiv acela de a acoperi în mod egal toate creanţele de asigurări deţinute împotriva societăţii de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plăţii în integralitate a tuturor creanţelor de asigurări deţinute de către toţi creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor. 23. Astfel, în privinţa cererilor formulate pentru realizarea creanţelor de asigurări, peste limita maximă de 450.000 lei prevăzută în mod expres de legiuitor, indiferent de calitatea persoanei care depune aceste cereri - persoana asigurată sau asigurătorul, însă în considerarea raporturilor de asigurare existente anterior cu persoana asigurată, nu poate fi recunoscută plata acestor despăgubiri pe cale administrativă, ci exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului, menită să protejeze proporţional cu nivelul creanţelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societăţii de asigurare. Fondul de garantare a asiguraţilor nu este răspunzător de producerea pagubei şi nici succesor în drepturi şi obligaţii al societăţii de asigurare, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale Fondului de garantare a asiguraţilor, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau al beneficiarului asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fondul de garantare a asiguraţilor reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia. Prin urmare, obligativitatea respectării acestui plafon valoric maxim pentru un creditor de asigurare, în sensul precizat de art. 2 alin. (3) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, derivă din intenţia legiuitorului de a asigura exclusiv persoanelor asigurate direct sau indirect (afectate de fapta ilicită a asiguratului societăţii de asigurare aflate în faliment) posibilitatea de a beneficia de plata acestor despăgubiri, însă în limita sumei maxime stabilite prin lege. Aşadar, necesitatea limitării acoperirii despăgubirilor, care rezultă din contractele de asigurări încheiate cu asigurătorul falimentat, din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor la un plafon de garantare maxim reprezintă o consecinţă a faptului că Fondul nu preia funcţiile unui asigurător, nu este coasigurător, nu este reasigurătorul societăţii de asigurare aflate în faliment şi nici fideiusor. 24. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a faptului că prin reglementarea plafonului de 450.000 lei legislaţia naţională intră în conflict cu prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, la paragrafele 38-39 din Decizia nr. 270 din 22 aprilie 2021, Curtea a reţinut că la art. 3 din această directivă se stipulează că „fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare“. De asemenea, la art. 9 se prevede că, "Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menţionată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum: a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; b) în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor. După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.(2) Din cinci în cinci ani începând cu 11 iunie 2005 sau de la termenul perioadei de tranziţie prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf, sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2.494/95." 25. În acest context, Curtea a învederat faptul că transpunerea prevederilor din directiva precitată se regăseşte în cuprinsul art. 12 din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară. Totodată, Curtea a subliniat că directiva precitată are în vedere asigurarea privind răspunderea civilă auto obligatorie, care „acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale şi vătămările corporale“, iar art. 9 din directivă vizează sumele minime acoperite de asigurarea auto obligatorie, însă nu impune şi nici nu face referire la limite ale plafonului în care Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, potrivit legislaţiei naţionale. Aşadar, Curtea a constatat că nu există niciun temei pentru care Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 să fie interpretată în sensul că impune statelor membre obligaţia de a institui scheme de garantare în cazul insolvenţei la nivel naţional sau o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, statele având deci o largă marjă de apreciere asupra condiţiilor în care o fac, putând implicit să recurgă la plafonarea despăgubirilor acordate de Fondul de garantare a asiguraţilor. 26. De altfel, Curtea observă că, în mod similar, un plafon de garantare este reglementat şi pe piaţa bancară, şi anume de 100.000 euro, reprezentând plafonul maxim garantat de Fondul de garantare a depozitelor bancare, în situaţia indisponibilizării depozitelor. Acest aspect este stipulat prin art. 61 alin. (3) din Legea nr. 311/2015 privind schemele de garantare a depozitelor şi Fondul de garantare a depozitelor bancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015, care prevede că „Plafonul de acoperire este stabilit la echivalentul în lei al sumei de 100.000 euro“, reglementare ce reprezintă o transpunere a art. 6 din Directiva 2014/49/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 aprilie 2014 privind schemele de garantare a depozitelor. Şi pe piaţa de capital funcţionează Fondul de compensare a investitorilor, fond ce compensează investitorii în limita unui plafon maxim reprezentând echivalentul a 20.000 euro/investitor, plafon prevăzut prin art. 4 alin. (1) din Directiva 97/9/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori, care stipulează că statele membre se asigură că sistemele garantează o acoperire de minimum 20.000 euro pentru fiecare investitor. Această prevedere din directivă a fost transpusă în dreptul intern prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 88/2021 privind Fondul de compensare a investitorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 21 aprilie 2021, potrivit căruia „Fondul compensează, în mod egal şi nediscriminatoriu, investitorii eligibili, în limita unui plafon maxim reprezentând echivalentul în lei a 20.000 euro.“ 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vlad Marius Boar în Dosarul nr. 5.908/2/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ingrid-Alina Tudora -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
