Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.349 din 2 august 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.225A/2018. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că, prin conţinutul normativ, legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Se arată, în esenţă, că dispoziţiile criticate instituie un paralelism legislativ, fiind în contradicţie cu prevederile cuprinse în art. 11 din Legea nr. 176/2010, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea referitoare la calitatea legii. Aşadar, în cuprinsul aceluiaşi act normativ se regăsesc două dispoziţii contradictorii cu privire la momentul până la care Agenţia Naţională de Integritate poate evalua diferenţele semnificative de avere, existenţa unor conflicte de interese sau a unor stări de incompatibilitate. Mai mult, art. 25 alin. (5), nou-introdus prin legea criticată, conduce la imposibilitatea Agenţiei Naţionale de Integritate - instituţie cu competenţă unică în materia evaluării declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite sau existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, urmată de confirmarea/infirmarea instanţelor de judecată - să mai evalueze şi să sancţioneze nerespectarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese. 4. În acest context, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la ceea ce presupune conceptul statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 582 din 2 iulie 2016), precum şi cu privire la importanţa şi necesitatea reglementărilor în materia combaterii corupţiei şi promovării integrităţii în sectorul public, reglementări ce reprezintă răspunsul societăţii româneşti şi o componentă de bază a dialogului României cu partenerii europeni în cadrul procesului de evaluare a modului de îndeplinire a obligaţiilor asumate de aceasta ca stat membru al Uniunii Europene (a se vedea Decizia nr. 1.412 din 16 decembrie 2008 şi Decizia nr. 1.082 din 8 septembrie 2009), se apreciază că scopul iniţial urmărit de către legiuitor - respectiv acela de a asigura integritatea persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor sau funcţiilor publice - este puternic afectat prin modificarea legislativă preconizată, care lipseşte de eficienţă lupta împotriva corupţiei şi afectează cadrul legislativ în materie de integritate. 5. De asemenea, modificările propuse nu sunt însoţite de dispoziţii care să înlăture confuzia în raport cu legea aplicabilă în materia procedurii de constatare a stărilor de incompatibilitate ori a conflictului de interese în cazul persoanelor care exercită funcţii sau demnităţi publice şi creează premisele pentru lipsirea de finalitate a procedurii reglementate în cuprinsul Legii nr. 144/2007. 6. Prin prisma acestor considerente se apreciază că dispoziţiile legii supuse controlului de constituţionalitate contravin principiului statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, afectând în mod direct activitatea de prevenire şi sancţionare a averilor nejustificate, a conflictelor de interese sau a incompatibilităţilor. 7. Totodată, soluţia legislativă nou-introdusă, care prevede că „faptele (...) se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor“, este lipsită de claritate şi precizie, fiind contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât conduce la concluzia că faptele se prescriu, când, în realitate, norma ar trebui să expliciteze că este vizată prescripţia răspunderii; nu este clară nici natura juridică a acestui termen de 3 ani şi nici nu este clar dacă noul alineat introdus se referă şi la prescripţia răspunderii penale în situaţia în care faptele ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni, având în vedere conţinutul normativ al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Într-o atare situaţie, dispoziţiile criticate sunt şi mai neclare, suprapunându-se cu dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Codul penal, care reglementează prescripţia răspunderii penale. În schimb, dacă legiuitorul nu a intenţionat reglementarea unui termen al răspunderii pentru încălcarea dispoziţiilor referitoare la conflictele de interese sau incompatibilităţi, cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, respectiv „de la data săvârşirii“ faptelor ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate, norma este impredictibilă sub cel puţin două aspecte. În primul rând, prin raportare la cadrul general în materie, şi anume dispoziţiile art. 2.517 din Codul civil, se arată că, potrivit regimului general, prescripţia ar trebui să înceapă să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, în conformitate cu art. 2.523 din acelaşi act normativ. De altfel, neclaritatea vizează incidenţa regimului general al prescripţiei extinctive în ansamblul său, aşa cum acesta este reglementat în cartea a VI-a „despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor“ din Codul civil, aspect deosebit de important de lămurit, mai ales din perspectiva identificării actului întrerupător al acestui termen de prescripţie. În al doilea rând, se arată că, întrucât starea de incompatibilitate presupune o faptă continuă, în sensul că starea de incompatibilitate durează până la data încetării de drept a mandatului în care persoana în cauză a exercitat o funcţie sau o demnitate publică, noţiunea „data săvârşirii“ este neclară, cu consecinţa aplicării textului într-un mod neunitar în practică, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 8. În final, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 456 din 4 iulie 2018, aflată în fază de redactare la data formulării prezentei obiecţii, dar prin care, potrivit comunicatului de presă, s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile articolului unic pct. 5 din Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2013 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, dispoziţii parţial similare cu cele criticate în prezenta cauză, sunt neconstituţionale. Astfel, atât situaţia în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale respectivele dispoziţii pentru faptul că se referă la prescrierea faptelor ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate, cât şi cea în care din modul de formulare a textului nu este clară incidenţa regimului general al prescripţiei reglementat de art. 2.517 din Codul civil sunt aplicabile şi în acest caz, prin raportare la conţinutul normelor supuse controlului de constituţionalitate, aducându-se atingere art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi comunica punctele lor de vedere. 10. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul său de vedere, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, astfel încât solicită respingerea acesteia. În acest sens se arată că statul de drept constituie, în epoca contemporană, o problemă de mare importanţă teoretică şi practică, fiindu-i circumscrise multiple valenţe. În România, statul de drept este organizat, potrivit Legii fundamentale, în baza principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, în cadrul democraţiei constituţionale, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt garantate. Astfel, se observă că, în viziunea autorului sesizării, Parlamentul, deşi are calitatea de unică „autoritate legiuitoare a ţării“, nu îşi poate îndeplini rolul consacrat constituţional, unul dintre atributele acestuia constând în modificarea sau completarea unor dispoziţii normative. Din această perspectivă, prevederile în vigoare ar deveni imuabile, ceea ce este inadmisibil, cu atât mai mult într-o societate în schimbare. 11. Principiul legalităţii, care reiese din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune regula potrivit căreia normele juridice adoptate de Parlament să fie precise, clare şi previzibile. În acest context, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012). 12. Se precizează că autorul prezentei sesizări încearcă să inducă instanţei constituţionale ideea că natura juridică a termenului de prescripţie introdus prin legea criticată ar fi neclară, aspect ce nu poate fi reţinut, întrucât reiese cu claritate că faptele supuse termenului de prescripţie de 3 ani sunt abateri disciplinare. Aceste fapte sunt reglementate în art. 25 din Legea nr. 176/2010. Abaterile disciplinare sunt definite în art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. De asemenea, Codul muncii prevede în art. 278 alin. (1) că „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile“. În acest context se arată că trebuie observat faptul că legea criticată vizează, în mod exclusiv, materia extrapenală a conflictului de interese, neavând nicio incidenţă asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie penală cu privire la săvârşirea infracţiunii de conflict de interese. De aceea nu poate fi reţinută opinia autorului sesizării că dispoziţiile legii criticate se suprapun dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din Codul penal, deoarece reiese cu claritate că termenului de prescripţie nou-introdus îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil, cu toate că acest lucru nu este prevăzut în mod expres în lege. Spre exemplu, şi în Codul muncii sau în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt prevăzute termene de prescripţie pentru abaterile disciplinare săvârşite de salariaţi sau magistraţi, fără a fi specificată în mod expres natura juridică a acestora. 13. Cu privire la susţinerea faptului că art. 25 alin. (5) nu este în concordanţă cu art. 11 din Legea nr. 176/2010, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se arată că aceasta nu are competenţa de a se pronunţa asupra corelărilor legislative (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 190 din 12 februarie 2009). Totodată, se precizează faptul că norma în cauză nu este lipsită de claritate, precizie şi predictibilitate, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative fiind respectată în procesul legislativ. În acest context se arată că această critică nu poate fi reţinută având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 10 iulie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii“, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. 14. Se menţionează că susţinerea potrivit căreia legea criticată conţine dispoziţii contradictorii nu poate fi reţinută întrucât din simpla citire şi interpretare a acestor două articole se poate constata că acestea sunt în concordanţă, Agenţia Naţională de Integritate putând verifica existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate în termen de 3 ani de la săvârşirea faptei, dar nu mai târziu de 3 ani de la încetarea funcţiilor ori demnităţilor publice. De asemenea, din coroborarea celor două articole reiese cu claritate faptul că Agenţia Naţională de Integritate poate constata în raportul de evaluare întocmit că faptele cu privire la care s-a efectuat verificarea sunt prescrise. Mai mult, se observă că art. 325 alin. (5) statorniceşte termenul de prescripţie, în timp ce art. 11 şi următoarele din Legea nr. 176/2010 reglementează reguli de procedură aferente activităţii Agenţiei Naţionale de Integritate, în concordanţă cu denumirea titlului II al legii. 15. În ceea ce priveşte opinia conform căreia noţiunea „data săvârşirii faptei“ este neclară, aceasta nu este întemeiată deoarece legea poate să reglementeze doar regimul general de curgere al termenului de prescripţie, stabilirea în concret, de la caz la caz, a datei împlinirii termenului făcându-se de către organele abilitate în acest sens. Astfel, legea stabileşte data la care se împlineşte termenul de prescripţie („data săvârşirii faptei“), iar organele abilitate stabilesc data exactă la care a fost săvârşită fapta, în funcţie de natura acesteia, de modalitatea de comitere şi de alte criterii necesare. 16. Totodată, se observă că nici celelalte aprecieri cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, iar susţinerile privind înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziţii legale vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele deduse judecăţii, operaţiuni care excedează controlului de constituţionalitate. 17. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis punctele de vedere. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, care au următorul cuprins: "ARTICOL UNIC La articolul 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins: "(5) Faptele săvârşite de persoanele aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor."" 20. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) care consacră faptul că România este stat de drept şi ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii. 21. Cu titlu preliminar, analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul obiectului şi al titularului sesizării, Curtea constată că sesizarea care formează obiectul prezentului dosar îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată de Parlament şi încă nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Preşedintele României. De asemenea, în privinţa termenului în care poate fi formulată obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că sunt respectate exigenţele stabilite prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. 22. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, reglementează proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Astfel, legea cuprinde, pe lângă titlul I - Obligaţii de integritate şi transparenţă în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, şi titlul II - Proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, iar la capitolul I prevede Procedurile în faţa Agenţiei Naţionale de Integritate. 23. Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară o activitate administrativă de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. Agenţia Naţională de Integritate nu pronunţă hotărâri învestite cu autoritate de lucru judecat, ci realizează evaluări care se concretizează în rapoarte cu privire la fapte ori situaţii cu semnificaţie juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanţelor de judecată sau, după caz, a altor autorităţi şi instituţii competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.606 din 15 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 9 februarie 2012, Decizia nr. 210 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 18 iunie 2013, Decizia nr. 311 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 1 august 2013, Decizia nr. 316 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 20 august 2013, Decizia nr. 515 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 27 ianuarie 2014, Decizia nr. 555 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 25 februarie 2014, şi Decizia nr. 69 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 25 aprilie 2014). 24. În ceea ce priveşte critica raportată la art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit căreia normele în discuţie ar impieta asupra activităţii Agenţiei Naţionale de Integritate de a mai evalua şi sancţiona nerespectarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese, în raport cu scopul iniţial urmărit de către legiuitor, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, precum şi faptul că stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, Curtea nu poate reţine presupusa încălcare a acestor prevederi constituţionale, întrucât considerentele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa menţionată în susţinerea obiecţiei nu se pot converti de plano în motive ce ar conduce la suprimarea dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta acte normative, mai ales dacă domeniul supus reglementării ţine de probleme de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului (a se vedea Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, paragraful 94). 25. Astfel, există dreptul legiuitorului de a avea o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea unor incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional pentru funcţiile şi demnităţile prevăzute expres de Constituţie sau de legile infraconstituţionale sau, dimpotrivă, de a renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională ori de a opta pentru o adaptare a standardului de integritate, în funcţie de anumite circumstanţe, desigur nu şi pentru o eliminare a standardului de integritate, cu respectarea obligaţiilor ce decurg din calitatea României de membru al Uniunii Europene, spre exemplu, cu privire la înfiinţarea unei agenţii pentru integritate şi nicidecum obligarea legiuitorului la stabilirea unor incompatibilităţi, conflicte de interese sau proceduri de urmat; în acest context, prin prisma art. 148 din Constituţie, legiuitorul este unul dintre subiecţii ce garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării, iar legiferarea în această materie intră în această marjă de apreciere, în limitele constituţionale în ceea ce priveşte identitatea constituţională, coroborată cu suveranitatea naţională şi cu obligaţiile constituţionale ce decurg din art. 11 şi art. 20 din Constituţie. 26. Prin urmare, având în vedere aceste argumente, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, este neîntemeiată. 27. În ceea ce priveşte critica raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra unor prevederi parţial similare celor criticate în prezenta cauză, sens în care este Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018, prin care s-a constatat, printre altele, că dispoziţiile articolului unic pct. 5 (cu referire la art. 116^1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, potrivit căruia „Faptele săvârşite de persoanele aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 5 alin. (1) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii. 28. Cu acel prilej, cu privire la termenul de prescripţie, ataşat perioadei pentru care se poate efectua evaluarea conflictelor de interese sau a incompatibilităţilor, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că este în logica reglementării ca verificarea existenţei împrejurărilor de natură să atragă un conflict de interese sau o stare de incompatibilitate să vizeze perioada în care persoana în cauză a deţinut funcţia publică (a se vedea Decizia nr. 449 din 16 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 18 august 2015). 29. Prin decizia precitată, Curtea a arătat că normele, regulile şi termenele în care răspunderea civilă (delictuală, pentru fapta proprie), penală sau administrativă (disciplinară) este înlăturată, nemaiputând fi angajată, sunt reglementate de normele specifice acestor materii. Astfel, în materie civilă, care acoperă şi sfera administrativă, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, calculat în funcţie de momentul săvârşirii faptei şi, implicit, de legea aplicabilă. În materie penală, răspunderea pentru săvârşirea infracţiunii de conflict de interese, incriminat ca atare la art. 301 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (în prezent, în urma modificărilor legislative survenite în dinamica legislativă, art. 301 are denumirea marginală: Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod. 30. Ca atare, faţă de cele prezentate, legiuitorul, prin normele criticate din legea dedusă controlului de constituţionalitate, a dat eficienţă celor statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 31. Însă, având în vedere principiul general de drept potrivit căruia o normă juridică trebuie interpretată în sensul său pozitiv, generator de efecte juridice, modalităţile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat ab initio că îşi exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, cât şi a principiilor constituţionale, Curtea observă că textul criticat, astfel cum este formulat, nu respectă cerinţele limbajului juridic consacrat. 32. Astfel, în limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni, iar dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat ori poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispoziţiilor generale, sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie. 33. Or, Codul civil, care cuprinde cartea a Vl-a „despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor“ şi care este reglementarea comună în materie de prescripţie extinctivă, la art. 2.500 alin. (1), prevede că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen (art. 2.517 din Codul civil), în timp ce textul criticat se referă la faptele săvârşite de persoanele aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ce se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor. Însă prescripţia extinctivă este definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege. 34. Ca atare, nu se prescrie fapta, ci dreptul material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar, corelativ, se înlătură şi răspunderea juridică - civilă, administrativă sau penală, după caz - ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv dacă Agenţia Naţională de Integritate nu a îndeplinit niciun act de întrerupere a prescripţiei, potrivit legii, răspunderea juridică nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie. Dacă, în schimb, conform art. 2.537 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act al autorităţii îndrituite prin lege în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 2.541 din Codul civil cu privire la efectele întreruperii prescripţiei. 35. În acest context, Curtea constată că cele statuate prin Decizia nr. 456 din 4 iulie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis şi prezentei cauze, chiar dacă Legea pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative nu face referire expresă la prescripţia extinctivă reglementată ca atare de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. 36. Faţă de această împrejurare, Curtea constată că Legea pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative nu respectă normele de tehnică legislativă cu privire la conţinutul şi limbajul juridic al actului normativ. Raportat la utilizarea în cuprinsul prevederilor criticate a unui limbaj juridic normativ inadecvat, Curtea constată că textul criticat este deficitar din punctul de vedere al tehnicii legislative, ceea ce conduce la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta privind calitatea legii. 37. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
