Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 5/3.472 din 13 iulie 2020, Guvernul României a sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, sesizare care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.966 din 13 iulie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 967A/2020. La sesizare a fost anexat, în copie, un exemplar al legii. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale sunt contrare prevederilor art. 16 din Constituţie. Arată că prin pct. 1 şi 2 ale art. I din legea adoptată se modifică dispoziţiile art. 153 privind prescripţia răspunderii penale din Codul penal şi cele ale art. 154 privind termenele de prescripţie a răspunderii penale, în sensul instituirii imprescriptibilităţii răspunderii penale pentru faptele de viol (art. 218 din Codul penal) şi act sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal). 4. Apreciază că această modificare legislativă instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au comis infracţiuni de gravitate similară, deoarece nu pot fi identificate raţiuni obiective pentru reglementarea imprescriptibilităţii răspunderii penale doar pentru cele două infracţiuni anterior menţionate (viol şi act sexual cu un minor). Astfel, soluţia legislativă aleasă pare arbitrară şi discriminatorie faţă de persoanele care săvârşesc infracţiunile de viol sau act sexual cu un minor, infracţiuni pentru care va opera imprescriptibilitatea răspunderii penale, în timp ce alte fapte de gravitate cel puţin egală şi de natură similară vor fi în continuare supuse curgerii termenelor de prescripţie. 5. Susţine că specificul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale ar putea justifica introducerea unor termene de prescripţie prelungite pentru faptele de acest gen, fiind cunoscut că, în multe cazuri, trece o perioadă considerabilă de timp până când victimele acestor infracţiuni pot aduce la cunoştinţa organelor judiciare fapta comisă. Cu toate acestea, se ajunge la aplicarea unui tratament diferit autorului infracţiunii de viol sau act sexual cu un minor, faţă de autorii altor infracţiuni pedepsite de legea penală la fel de aspru (de exemplu, fapte precum cele de corupţie, tortură, nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, trădare). 6. Astfel, nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil diferenţa de tratament faţă de autorii unor infracţiuni de aceeaşi natură, susceptibile a avea un efect similar asupra victimei şi, prin urmare, a produce acelaşi decalaj în sesizarea organelor judiciare, cum sunt faptele de trafic de persoane (art. 210 din Codul penal), trafic de minori (art. 211 din Codul penal), proxenetism (art. 213 din Codul penal), agresiune sexuală (art. 219 din Codul penal), pornografie infantilă (art. 374 din Codul penal). 7. În continuare, face referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, care a statuat că o diferenţă de tratament trebuie să se bazeze pe justificări obiective şi rezonabile pentru a nu reprezenta o încălcare a art. 16 din Constituţie. Acesta prevede instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). 8. Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). 9. Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (de exemplu, prin Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61). 10. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 11. Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere prin Adresa cu nr. 14.390 din 6 august 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.698 din 6 august 2020, în sensul netemeiniciei criticilor de neconstituţionalitate formulate prin obiecţia de neconstituţionalitate. Astfel, s-a arătat că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia prin modificarea legislativă se aduce atingere art. 16 din Constituţie, neputându-se pretinde uniformitate acolo unde există diferenţe clare şi obiective de situaţie sau, după caz, de regim juridic aplicabil (Decizia Curţii Constituţionale nr. 782 din 12 mai 2009). 12. Se arată că prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Apreciază că fiecare infracţiune săvârşită vatămă o anumită valoare socială ocrotită, însă, în cazul anumitor infracţiuni, pericolul social este mult mai mare. Astfel, în cazul infracţiunilor de viol şi act sexual cu un minor se aduce atingere unor valori supreme în ierarhia drepturilor omului, precum integritatea sexuală, fizică şi psihică şi, uneori, chiar viaţa unei categorii sociale care reclamă o protecţie sporită şi efectivă din partea statului - minorii. 13. În acest context, preeminenţa acestor valori nu doar justifică, ci reclamă o politică penală adecvată, capabilă să răspundă unei situaţii din societate. Apreciază că opţiunea legiuitorului a fost de a stabili imprescriptibilitatea răspunderii penale în cazul infracţiunilor de viol şi act sexual cu un minor, cu atât mai mult cu cât, aşa cum se arată în expunerea de motive a actului normativ criticat, numărul abuzurilor săvârşite asupra minorilor a crescut considerabil, iar răspunderea infractorilor este de multe ori diminuată în spatele unui „pretins“ consimţământ al minorului sau al unor pedepse prea blânde stabilite ori aplicate peste termenele de prescripţie. 14. Susţine că în cazul infracţiunilor de viol şi act sexual cu un minor, victimele îndrăznesc să vorbească despre ce li s-a întâmplat după zeci de ani, acesta fiind motivul modificării legislaţiilor multor ţări democrate. Apreciază că România se află la începutul unei astfel de perioade, ceea ce justifică opţiunea legiuitorului manifestată printr-un vot cu largă majoritate în Parlament, provenind de la toate formaţiunile politice reprezentate. 15. Pornind de la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul egalităţii şi nediscriminării, apreciază că nu poate fi pus semnul egalităţii între infracţiunile de viol şi act sexual cu un minor, pe de o parte, şi infracţiunile de corupţie, de trădare ori de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor, pe de altă parte. Ca atare, apreciază că modificările legislative criticate ţin de opţiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie. 16. Aşa fiind, apreciază că, în considerarea tuturor implicaţiilor mai sus arătate, este dreptul exclusiv al legiuitorului să urmărească asigurarea unei egalităţi relative, care tinde spre proporţionalitate, iar nu spre uniformitate. În aceste situaţii, echitatea este chemată să corijeze o egalitate juridică formală, o egalitate în cadrul legii care stabileşte reguli juridice egale, dar care uneori generează consecinţe atât de inegale/diferite pentru victima unei infracţiuni de act sexual cu un minor sau a unei infracţiuni care lezează patrimoniul. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 18. La dosar a fost depus un memoriu Amicus Curiae, de către doamna Oana Bîzgan, deputat în Parlamentul României, în calitate de iniţiatoare a proiectului de lege supus controlului de constituţionalitate. Acesta a fost înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 5.504 din data de 21 septembrie 2020. În esenţă, se apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale şi se solicită respingerea, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, memoriul Amicus Curiae, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele: 19. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Cu toate acestea, din analiza criticilor de neconstituţionalitate rezultă că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate are în vedere doar modificările aduse dispoziţiilor art. 153 şi 154 din Codul penal. Aşa fiind, Curtea apreciază că obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie art. I pct. 1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. 20. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile legii criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. 21. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia. Astfel cum a stabilit Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018), analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condiţiile referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi care vizează trei aspecte: dreptul de sesizare a Curţii; termenul de sesizare; obiectul sesizării. 22. În prezenta cauză, analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate sub aspectul titularului sesizării, al termenului de sesizare şi al obiectului acesteia, se constată că sesizarea care formează obiectul Dosarului nr. 967A/2020 îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Astfel, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, obiecţia îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind formulată de către Guvernul României, care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. 23. Sub aspectul termenului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă, nefiind tardiv introdusă. În acest sens, Curtea reţine că, în calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor a adoptat legea în data de 30 iunie 2020, dată la care a fost înaintată secretarului general în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României în data de 6 iulie 2020. În calitate de subiect de sezină, Guvernul României a sesizat Curtea Constituţională în data de 13 iulie 2020, fiind înregistrată în aceeaşi zi la Registratura jurisdicţională a Curţii Constituţionale, cu numărul 3.966. Aşadar, obiecţia a fost formulată înainte de promulgare, în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, fiind deci admisibilă. 24. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 25. Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că reglementarea ca infracţiuni imprescriptibile doar a celor prevăzute de art. 218 şi 220 din Codul penal, iar nu şi a celorlalte infracţiuni de aceeaşi gravitate, sau a celor din acelaşi capitol al codului, determină încălcarea principiului nediscriminării. 26. În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. Curtea a reţinut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale este reglementată la art. 153-156 din Codul penal. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. 27. Pe de altă parte, prin Decizia nr. 473 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 7 noiembrie 2018, pronunţându-se asupra soluţiei legislative potrivit căreia prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul săvârşirii infracţiunilor de omor (simplu şi calificat) şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei, Curtea a reţinut că gravitatea atingerii aduse valorilor sociale ocrotite prin incriminarea acestor fapte reclamă o reacţie fermă din partea statului, întrucât nevoia de dreptate nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârşirii lor. 28. Prin urmare, Curtea Constituţională a apreciat că, în contextul preeminenţei dreptului la viaţă, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept, fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu acordă prevalenţă, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valorile protejate. Curtea a constatat că opţiunea legiuitorului nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant, astfel că reglementarea nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale. 29. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 287 din 1 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 11 ianuarie 2002, a reţinut că stabilirea termenelor prescripţiei în general şi deci şi a termenelor prescripţiei răspunderii penale şi ale prescripţiei executării pedepsei este de esenţa instituţiei prescripţiei. Termenele sunt stabilite de legiuitor în raport cu gravitatea pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, respectiv în raport cu gravitatea pedepsei aplicate. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili aceste termene, ca, de altfel, şi celelalte condiţii, precum şi efectele prescripţiei, iar acestea nu pot fi considerate ca fiind contrare Constituţiei. 30. Plecând de la cele reţinute în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea constată că reglementarea răspunderii penale, precum şi cea a prescriptibilităţii/imprescriptibilităţii răspunderii penale reprezintă chestiuni ce ţin de politica penală a statului. De asemenea, în doctrină, s-a precizat că atât prescripţia răspunderii penale, cât şi cea a executării pedepsei se întemeiază pe situaţii obiective şi pe consideraţii social-politice şi răspund unor cerinţe de politică penală. 31. Or, prin Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea a constatat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, aşadar, Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi a principiilor consacrate prin Constituţie. 32. În acest context, Curtea observă că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, Curtea a reţinut că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). 33. Or, Curtea, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, a statuat că instituţia prescripţiei semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură să afecteze însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. Astfel, Curtea a constatat că, în cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care însă se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte. 34. Din jurisprudenţa anterior citată, precum şi din modalitatea de reglementare, rezultă că prescripţia răspunderii penale este analizată şi produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite. Cu alte cuvinte, pentru a analiza incidenţa prescripţiei răspunderii penale se va analiza fapta săvârşită, iar nu persoana infractorului. Împrejurarea că efectul final al aplicării prescripţiei răspunderii penale este acela al stingerii obligaţiei de a primi o pedeapsă nu presupune faptul că persoana celui care a săvârşit o faptă penală influenţează în vreun mod aplicarea acestei instituţii. 35. Aşa fiind, în cazul reglementării prescripţiei răspunderii penale, legiuitorul trebuie să se abţină de la a adopta reglementări ce ar produce efecte diferite prin raportare la aceeaşi infracţiune, plasând astfel persoane ce au săvârşit aceeaşi faptă de natură penală şi care se află în aceeaşi situaţie juridică în situaţii discriminatorii. Cu alte cuvinte, atât timp cât reglementarea prescripţiei răspunderii penale se referă la o anumită infracţiune, producând efecte juridice faţă de toate persoanele ce au săvârşit acea infracţiune, legiuitorul se regăseşte în marja sa de apreciere, fără a fi încălcat principiul nediscriminării. 36. Or, în cazul dedus controlului de constituţionalitate, legiuitorul a reglementat imprescriptibilitatea infracţiunilor prevăzute de art. 218 (violul) şi art. 220 (actul sexual cu un minor) din Codul penal, fără a realiza vreo distincţie referitoare la persoanele ce săvârşesc aceste fapte penale. Cu alte cuvinte, efectul imprescriptibilităţii va fi analizat şi va produce efecte in rem, prin raportare la infracţiunile reglementate de art. 218 şi de art. 220 din Codul penal, producând efecte juridice faţă de toate persoanele ce au săvârşit aceste infracţiuni. 37. În ceea ce priveşte susţinerea autorului obiecţiei potrivit căreia se creează o discriminare între persoanele care săvârşesc infracţiunile de viol sau act sexual cu un minor, infracţiuni pentru care va opera imprescriptibilitatea răspunderii penale, şi cele ce săvârşesc fapte de gravitate cel puţin egală şi de natură similară, care vor fi supuse curgerii termenelor de prescripţie, Curtea constată că cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice diferite. 38. Astfel, Curtea apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis cele reţinute prin Decizia nr. 293 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 18 iunie 2015, paragraful 21, în sensul că nu poate reţine existenţa unei discriminări între persoanele care săvârşesc infracţiunea de furt şi care beneficiază de posibilitatea împăcării, ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi persoanele care săvârşesc infracţiunea de furt de arbori, prevăzută la art. 110 din Legea nr. 46/2008, întrucât acestea se află în situaţii diferite, iar tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor în privinţa acestora are la bază criteriul obiectiv al importanţei valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare, fondul forestier naţional constituind bun de interes naţional. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, Curtea a reţinut că persoanele care săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 296 din Codul penal se află într-o situaţie juridică diferită faţă de cele care săvârşesc infracţiunea prevăzută de art. 272^1 din Codul penal din 1969. 39. Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că persoanele care au săvârşit infracţiuni diferite se află în situaţii juridice diferite, ceea ce permite şi instituirea unui tratament juridic diferenţiat, conform opţiunii libere a legiuitorului, fără a se putea reţine instituirea unor privilegii sau a unor discriminări. 40. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că prin adoptarea reglementării criticate Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, fără a încălca principiul nediscriminării, fiind opţiunea legiuitorului să aprecieze, în funcţie de politica sa penală, instituţia prescripţiei răspunderii penale. 41. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 septembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
