Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Andreea Costin │- magistrat-asistent │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Valentina │- magistrat-asistent │
│Bărbăţeanu │ │
└─────────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind Codul administrativ al României, obiecţie formulată de 44 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară şi de 6 deputaţi neafiliaţi, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Prin Adresa nr. 2/6960 din 11 iulie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.314 din 12 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.117A/2018. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează o serie de critici de neconstituţionalitate intrinsecă cu referire la unele prevederi ale Legii privind Codul administrativ al României, după cum se va arăta în continuare. 4. Dispoziţiile art. 3, prin consacrarea preşedinţilor consiliilor judeţene ca autorităţi ale administraţiei publice locale, contravin prevederilor art. 121 alin. (1) şi art. 122 alin. (1) din Constituţie, din care rezultă că autorităţile administraţiei publice sunt numai primarii, consiliile locale şi consiliile judeţene. 5. Dispoziţiile art. 210 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin care se acordă pensii speciale în beneficiul persoanelor fizice care au exercitat funcţiile de primar, viceprimar, preşedinte şi vicepreşedinte de consiliu judeţean, începând cu anul 1992, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, în condiţiile în care situaţia acestor persoane nu este diferită în comparaţie cu situaţia celorlalţi cetăţeni şi nici nu fac parte dintr-o categorie socio-profesională vulnerabilă sau defavorizată, astfel încât să se poată considera că acordarea unor venituri suplimentare, prin derogare de la principiul contributivităţii la bugetul asigurărilor sociale de stat, ar putea avea ca scop sau ca efect compensarea unor neajunsuri discriminatorii şi restabilirea egalităţii între aceştia şi restul societăţii. Textul criticat încalcă şi prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât preia soluţii legislative cvasi-identice afectate de vicii de neconstituţionalitate, constatate prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016. De asemenea se susţine şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 138 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât textul în discuţie nu reglementează modul de calcul al mandatelor cu tipologie diferită, nu precizează natura juridică a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, coroborată cu deplasarea implicită a acesteia spre o pensie de serviciu, şi stabileşte cheltuieli bugetare fără indicarea unei surse de finanţare reale. În acest sens este indicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 581 din 20 iulie 2016. 6. Prevederile art. 250, art. 251 alin. (5) şi ale art. 396 din Legea privind Codul administrativ al României, referitoare la modul de numire în funcţia de prefect şi subprefect, sunt apreciate ca fiind contrare prevederilor art. 16 alin. (1) şi 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, invocându-se, sub acest ultim aspect, angajamentele asumate de România în perioada de preaderare la Uniunea Europeană cu privire la reforma administraţiei publice, care includeau şi exercitarea controlului de legalitate, prin reprezentanţii Guvernului în teritoriu, care să fie profesionişti, neutri din punct de vedere politic. Or, dispoziţiile art. 250 şi art. 396 din lege elimină prefectul şi subprefectul din categoria înalţilor funcţionari publici şi îi include în categoria funcţiilor de demnitate publică, ceea ce contravine acestor angajamente. Sunt criticate, în acest context, şi derogările de la condiţia absolvirii unor programe de formare specializată organizate de Institutul Naţional de Administraţie pentru numirea în funcţia de prefect sau subprefect. 7. Dispoziţiile art. 255 din Legea privind Codul administrativ al României sunt criticate din perspectiva faptului că nu reglementează posibilitatea prefectului de a verifica legalitatea şi de a ataca în instanţă actele administrative emise de preşedinţii consiliilor judeţene, fiind, astfel, contrare art. 123 alin. (5) din Constituţie. 8. Prevederile art. 280 şi art. 645 din lege, care transformă funcţia de conducător al serviciului public deconcentrat din funcţie publică de conducere în funcţie de demnitate publică, încalcă, în opinia autorilor sesizării, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi al accesului la funcţiile publice în condiţiile legii, întrucât profesioniştii vor fi retrogradaţi sau chiar destituiţi, pentru a fi înlocuiţi de neprofesionişti numiţi pe criterii politice. De asemenea se susţine că este încălcat principiul accesului la funcţia publică şi cel al stabilităţii raporturilor de muncă, prin faptul că măsura instituită de dispoziţia legală criticată conduce la transferarea şi/sau mutarea definitivă a unor funcţionari publici de conducere în funcţii publice de execuţie ori chiar la eliberarea acestora din funcţie, din alte motive şi în alte condiţii decât cele prevăzute în Partea a VI-a din Legea privind Codul administrativ al României. Este invocată şi nesocotirea obligaţiilor rezultate din aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene - art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie - pentru motive similare celor prezentate în legătură cu măsura politizării şi deprofesionalizării funcţiilor de prefect şi subprefect. 9. Dispoziţiile art. 139 alin. (3) lit. g) din Legea privind Codul administrativ al României sunt criticate din perspectiva majorităţii necesare adoptării hotărârilor consiliilor locale privind administrarea patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale, ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 136 alin. (2) şi (4), referitoare la ocrotirea proprietăţii publice, indiferent de titular, şi inclusiv sub aspectul reglementării modului prin care bunurile care fac obiectul proprietăţii publice pot fi date în administrare, concesiune, închiriere sau folosinţă gratuită. 10. Autorii sesizării consideră că dispoziţiile art. 94 şi art. 195 alin. (2) şi (3) din Legea privind Codul administrativ al României sunt neconstituţionale deoarece afectează caracterul oficial al limbii române, fiind, totodată, contrare şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, prin aceea că impun obligativitatea folosirii limbilor materne ale minorităţilor naţionale nu numai în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate - astfel cum se prevede limitativ în Constituţie - ci şi în instituţiile publice aflate în subordine, organismele prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, precum şi în prefecturi. Alin. (2) al art. 94 din lege nesocoteşte obligaţia constituţională a existenţei unei ponderi semnificative a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale ca premisă a folosirii limbii materne în relaţia cu autorităţile publice, pragul de 20%, stabilit prin alin. (1) al aceluiaşi articol, devenind opţional, iar asigurarea folosirii limbilor materne ale minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale unde nu se atinge acest prag este lăsată la arbitrarul organelor deliberative sau chiar al unei singure persoane. În sprijinul acestor critici se invocă preambulul Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, potrivit căruia protecţia şi încurajarea limbilor regionale sau minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le însuşi. 11. Sunt criticate, de asemenea, dispoziţiile art. 253 lit. a) din Legea privind Codul administrativ al României, potrivit cărora prefectul asigură monitorizarea aplicării unitare şi respectării Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, precum şi a celorlalte acte normative de către autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile publice deconcentrate, la nivelul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti. Critica vizează faptul că prevederile menţionate lipsesc prefectul de calitate procesuală activă în orice altă situaţie de nelegalitate decât adoptarea unui act administrativ nelegal, fiind contrare prevederilor art. 123 alin. (2) din Constituţie. Calitatea procesuală activă a prefectului, în toate cazurile de omisiune a respectării actelor normative ori de aplicare defectuoasă, este conferită nu prin atribuţia de monitorizare, ci prin asigurarea aplicării şi respectării legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, precum şi a celorlalte acte normative. Or, de vreme ce veghează la aplicarea programului de guvernare, prefectul trebuie să supervizeze şi să aibă pârghii corespunzătoare de asigurare a aplicării şi respectării actelor normative adoptate de autorităţile legislative şi executive. 12. Se arată că sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 144 din Legea privind Codul administrativ al României, referitoare la reconstituirea consiliului local, întrucât autorităţile administraţiei publice locale nu se pot constitui altfel decât prin alegeri, conform art. 121 alin. (1) din Constituţie. 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 14. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/8013 din 10 septembrie 2018, înregistrat la Curtea Constituţională cu nr. 7.721 din 10 septembrie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată, în esenţă, că nu poate fi reţinută critica referitoare la art. 3 din lege prin raportare la art. 121 alin. (1) şi art. 122 alin. (1) din Constituţie, întrucât preşedintele consiliului judeţean este o autoritate de ordin constituţional, astfel cum rezultă din art. 123 alin. (4) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.“. Astfel, preşedintele consiliului judeţean este reglementat la un articol distinct [art. 123 alin. (4) din Constituţie] faţă de articolul dedicat autorităţilor de la nivelul judeţului [art. 122 din Constituţie], iar din coroborarea celor două dispoziţii constituţionale rezultă că preşedintelui consiliului judeţean îi este recunoscut statutul de autoritate constituţională. 15. În ceea ce priveşte art. 210 din legea criticată, care reglementează cu privire la indemnizaţia pentru limită de vârstă şi cu privire la beneficiarii acesteia, se arată că autorii obiecţiei reclamă ca fiind neconstituţională pensia de serviciu, şi nu indemnizaţia pentru limită de vârstă, situaţie în care nu este incidentă jurisprudenţa Curţii referitoare la principiul egalităţii, indicată în formularea criticilor de neconstituţionalitate. Se mai arată că nu se instituie un tratament diferenţiat între aleşii locali, întrucât reglementarea criticată are în vedere tocmai natura concretă a atribuţiilor exercitate de către titularii dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă. 16. Referitor la criticile aduse art. 250, art. 251 alin. (5) şi art. 396 din lege se arată că, prin modificarea funcţiilor de prefect şi subprefect din funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici în funcţii de demnitate publică, este transpusă în legislaţie o măsură agreată de Guvernul României cu reprezentanţi ai Comisiei Europene în cadrul procesului de îndeplinire a condiţionalităţii ex-ante pentru domeniul administraţie publică, pentru perioada de programare 2016-2020. În ce priveşte instituirea excepţiei prin art. 251 alin. (5) din lege se apreciază că este justificată prin faptul că, odată ce un parlamentar a exercitat această demnitate publică, atunci acesta poate exercita funcţia de prefect/subprefect, funcţii de demnitate publică, recunoscându-se astfel dobândirea de către acesta a unei experienţe juridice relevante în cadrul activităţii parlamentare, în ceea ce priveşte administraţia publică. Consideră, totodată, că este justificat ca prefectul şi subprefectul să ocupe funcţii de demnitate publică, prefectul fiind reprezentantul pe plan local al Guvernului, structură eminamente politică, în componenţa căreia se regăsesc numai funcţii de demnitate publică şi care are, printre atribuţii, analizarea modului de îndeplinire în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare. În plus, pentru asigurarea continuităţii activităţii instituţiei prefectului şi pentru asigurarea stabilităţii funcţionării acesteia, se înfiinţează funcţia de secretar general al instituţiei prefectului, care are statut de înalt funcţionar public şi care va ocupa această funcţie ca urmare a promovării unui concurs. 17. În ceea ce priveşte art. 255 din lege se consideră că este neclară critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa exercitării tutelei administrative a prefectului asupra actelor preşedintelui consiliului judeţean, atât timp cât autorii obiecţiei consideră că art. 3 din lege - care consacră ca autoritate a administraţiei publice locale şi preşedintele consiliului judeţean - este neconstituţional. 18. Referitor la art. 280 şi art. 645 din lege consideră că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate, precizându-se că deciziile instanţei constituţionale invocate vizează desfiinţarea unor funcţii publice şi înlocuirea cu alte funcţii publice, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză. Mai mult, art. 645 din lege instituie o protecţie pentru funcţionarii publici, ceea ce nu poate atrage neconstituţionalitatea normei. 19. În ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) lit. g) din lege se arată că majoritatea necesară luării unei decizii în consiliile locale nu afectează administrarea patrimoniului, ci, din contră, exercitarea acestei obligaţii. Mai mult, hotărârile respective sunt supuse controlului instanţelor competente în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. 20. În continuare se apreciază că dispoziţiile art. 94 şi art. 195 alin. (2) şi (3) din lege nu afectează caracterul oficial al limbii române. Legiuitorul constituant, prin utilizarea sintagmei „în condiţiile prevăzute de legea organică“ în cadrul art. 120 alin. (2) din Constituţie, a atribuit legiuitorului ordinar competenţa de stabilire a condiţiilor de implementare şi de organizare a administraţiei publice locale din punct de vedere logistic/organizaţional/al resurselor umane şi materiale în vederea aplicării principiului asigurării folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale cu o pondere semnificativă. 21. Referitor la dispoziţiile art. 253 lit. a) din lege se apreciază că sunt constituţionale, având în vedere că legiuitorul constituant a urmărit reglementarea instituţiei prefectului în vederea realizării unui echilibru între dimensiunile autonomiei locale recunoscute colectivităţilor locale şi exigenţele principiului legalităţii. În acest sens, prin rolul constituţional acordat prefectului, acesta este reprezentantul Guvernului pe plan local, conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi exercită controlul de legalitate asupra actelor consiliului judeţean, primarului sau consiliului local. 22. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 144 din lege se arată că instituţia reconstituirii consiliului local cu supleanţi este reglementată prin Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Soluţia legislativă criticată este de natură a debloca disfuncţionalitatea în unele cazuri excepţionale şi, în acelaşi timp, determină economisirea de resurse financiare care ar fi alocate pentru organizarea unor noi alegeri. 23. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 24. La dosarul cauzei a fost transmisă o serie de documente, în calitate de amicus curiae, din partea unor persoane fizice şi juridice, şi anume: domnul Emil Berdie, domnul Costel Cotirlan-Simioniuc, domnul Bogdan Gicu, domnul Ionel Coandă, Uniunea Democrată Maghiară din România şi membrii asociaţiilor patriotice din Alba Iulia. 25. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind Codul administrativ al României, obiecţie formulată de Preşedintele României şi transmisă cu Adresa nr. CP1/1.284 din 31 iulie 2018. 26. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.275/31 iulie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.217A/2018. 27. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. I. Motive de neconstituţionalitate extrinsecă 28. Încălcarea art. 75 alin. (2), coroborat cu art. 61 alin. (2), precum şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie în procedura legislativă de la Senat. În susţinerea acestor critici de neconstituţionalitate, autorul sesizării arată că legea supusă controlului a fost adoptată de Senat cu depăşirea termenului de 60 de zile stabilit de art. 75 alin. (2) din Constituţie pentru adoptarea de către prima Cameră sesizată a codurilor şi a altor legi de complexitate deosebită. 29. Astfel, propunerea legislativă privind Codul administrativ al României a fost înregistrată la Senat pentru dezbatere în data de 12 decembrie 2017. În şedinţa din 19 decembrie 2017, Biroul permanent al Senatului a transmis propunerea, spre avizare, Consiliului Legislativ şi Guvernului, în vederea formulării unui punct de vedere. Avizul Consiliului Legislativ a fost transmis la data de 18 ianuarie 2018, iar Guvernul a transmis punctul său de vedere la data de 2 martie 2018. În conformitate cu art. 93 alin. (1) din Regulamentul Senatului, propunerea a fost prezentată Biroului permanent al Senatului în şedinţa din 19 februarie 2018, fiind transmisă comisiilor competente, în vederea elaborării avizelor şi a raportului. Legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată de Senat, ca primă Cameră competentă, în şedinţa din data de 11 iunie 2018. 30. Articolul 75 alin. (2) din Constituţie instituie o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă - chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră în termenul expres stipulat de 45, respectiv 60 de zile se consideră adoptată prin simpla trecere a acestor termene, această prezumţie bazându-se pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45, respectiv de 60 de zile este un termen ce priveşte raporturile constituţionale dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestuia, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere competente să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, născându-se dreptul Camerei decizionale de a se pronunţa şi a decide definitiv. Împlinirea acestui termen are drept consecinţă imposibilitatea membrilor primei Camere competente de a mai formula şi depune amendamente, iar, în privinţa Guvernului, încetează dreptul său de a mai formula şi depune amendamente, de a solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau de a fi înscrisă cu prioritate pe ordinea de zi, aceste drepturi putând fi exercitate doar în cadrul Camerei decizionale. 31. Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, că termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere, acestea fiind termene de drept public, calculate pe zile calendaristice, fiind incluse în termen atât ziua în care el începe să curgă, cât şi ziua în care se împlineşte (Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010). 32. În condiţiile în care dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră sesizată le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative, rezultă că respectivele termene de 45, respectiv 60 de zile se calculează pe zile calendaristice, urmând regula instituită prin jurisprudenţa constantă a Curţii. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) şi ale art. 66 din Constituţie, autorul sesizării consideră că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea a perioadei dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu s-a cerut întrunirea în sesiune extraordinară. Sistemul constituţional român instituie regula sesiunilor periodice, şi nu a celor permanente. Prin urmare, între cele două perioade instituite de art. 66 alin. (1) din Constituţie pentru cele două sesiuni ordinare, în absenţa unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie trebuie considerate ca fiind suspendate. Orice altă interpretare ar adăuga la textul constituţional şi ar fi de natură să conducă la moduri diferite de calcul al termenelor constituţionale ce privesc raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, ceea ce generează impredictibilitate şi lipsă de transparenţă. 33. În acest context se observă faptul că, în prezent, potrivit regulamentelor parlamentare, termenele constituţionale de adoptare tacită se socotesc în mod diferit la Camera Deputaţilor faţă de Senat, aspect ce este de natură să contravină şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în ceea ce priveşte supremaţia acesteia. 34. Potrivit art. 119 din Regulamentul Senatului, „Pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente“, iar art. 118 arată că „pentru propunerile legislative, termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare“. 35. Potrivit art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: "(1) În temeiul art. 75 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile de la data prezentării la Biroul permanent. Fac excepţie codurile şi legile de complexitate deosebită, asupra cărora se pronunţă în termen de 60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent şi ordonanţele de urgenţă, pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputaţilor.(1^1) În cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, termenele aferente procesului legislativ curg de la data înregistrării la Biroul permanent însoţite de avizele solicitate şi se socotesc luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale.(2) La data expirării termenelor prevăzute la alin. (1) proiectele de legi sau propunerile legislative se consideră adoptate de Camera Deputaţilor şi se trimit Senatului sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor.(3) Amendamentele, avizele şi, eventual, raportul care nu a fost dezbătut în plen se vor transmite Senatului ca material documentar." 36. Aşadar, Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că aceste termene se calculează luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale, în timp ce art. 119 din Regulamentul Senatului prevede că la calculul acestor termene se au în vedere numai zilele în care se lucrează în plen sau în comisii. Or, în cadrul autonomiei de care beneficiază, Camerele sunt libere să îşi stabilească programul de lucru aşa cum consideră, dimensionându-l în funcţie de multiple variabile. Din această perspectivă, programul de lucru în plen şi în comisii nu este cunoscut la începutul unei sesiuni, uneori acesta putând să suporte modificări chiar în cursul unei săptămâni de lucru. 37. Prin urmare, extinderea aplicării dispoziţiilor regulamentare şi în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie pune în pericol securitatea raporturilor juridice în materie de legiferare. Conform jurisprudenţei Curţii, autonomia regulamentară a Parlamentului nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ sau a normelor imperative privind procedura parlamentară (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012). 38. Momentul de la care încep să curgă termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie cunoaşte reglementări asemănătoare în regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, acesta fiind data înregistrării propunerilor legislative la Biroul permanent al fiecărei Camere, însoţite de avizele necesare. 39. Potrivit art. 93 alin. (3) din Regulamentul Senatului, „Senatul, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectelor de lege şi propunerilor legislative cu care este sesizat, în termen de 45 de zile de la data prezentării acestora în Biroul permanent. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile de la data prezentării în Biroul permanent.“ 40. Din informaţiile publice înscrise pe fişa ce corespunde procesului legislativ la Senat al Legii privind Codul administrativ al României, în data de 19 februarie 2018, Biroul permanent al Senatului a sesizat comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului. În urma acestei decizii, în acord cu art. 93 şi art. 94 din Regulamentul Senatului, legea a primit un număr de înregistrare ce atestă data prezentării ei în Biroul permanent, însoţită de avizele solicitate (L132/2018). De la acest moment începe să curgă termenul de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, care, calculându-se pe zile calendaristice, s-a împlinit la data de 19 aprilie 2018. 41. Or, Senatul a adoptat legea supusă controlului la data de 11 iunie 2018, într-o formă diferită de cea a iniţiatorului, cu încălcarea art. 75 alin. (2), coroborat cu art. 61 alin. (2) din Constituţie. În acord cu aceste texte fundamentale, la împlinirea termenului de 60 de zile, legea ar fi trebuit considerată ca fiind adoptată tacit şi transmisă Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. După împlinirea acestui termen, nici Senatul, în ansamblul său, şi nici o altă structură de lucru sau de conducere nu ar mai fi putut să formuleze amendamente şi nici nu ar mai fi putut înscrie legea pe ordinea de zi. Prin urmare, dezbaterea şi adoptarea de Senat în şedinţa din 11 iunie 2018 echivalează şi cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice. 42. Încălcarea art. 61 alin. (2) coroborat cu art. 66 alin. (2) şi (3) în procedura legislativă de la Camera Deputaţilor. Legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 9 iulie 2018, în cadrul unei sesiuni extraordinare a Camerei Deputaţilor neconstituţional întrunită. 43. În ceea ce priveşte activitatea în timp a Parlamentului, art. 66 din Constituţie prevede: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie. (2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. (3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.“ 44. Aşadar, ca regulă, Parlamentul lucrează în două sesiuni ordinare pe an. Întrunirea Parlamentului în sesiune extraordinară se poate realiza la cerere sau de drept, în caz de agresiune armată împotriva ţării, instituirea stării de asediu sau de urgenţă şi în ipoteza depunerii de către Guvern spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, dacă Parlamentul nu se află în sesiune. Titularii dreptului de a formula cerere de întrunire în sesiune extraordinară sunt Preşedintele României, biroul permanent al fiecărei Camere şi cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor. Preşedinţii celor două Camere au atribuţia constituţională de a convoca Senatul şi Camera Deputaţilor în sesiune parlamentară. 45. Potrivit art. 84 alin. (9) şi (10) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, sesiunea extraordinară se întruneşte pentru o anumită ordine de zi, indicată în cererea de convocare şi aprobată ulterior. 46. Pe cale de consecinţă, pentru a fi considerate constituţional adoptate, iniţiativele legislative adoptate în cadrul unei sesiuni extraordinare trebuie să respecte, pe lângă normele constituţionale procedurale cuprinse la art. 61 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 75 şi art. 76, şi pe cele ale art. 66 alin. (2) şi (3), ceea ce presupune, pe de o parte, că acestea trebuie să fie dezbătute şi adoptate într-o sesiune legal întrunită, iar, pe de altă parte, că trebuie să fie înscrise pe o ordine de zi constituţional aprobată. 47. Potrivit motivării autorului sesizării, în cazul Legii privind Codul administrativ nu a fost îndeplinită niciuna dintre cele două condiţii, astfel: a) sesiunea extraordinară a Camerei Deputaţilor nu a fost constituţional întrunită; b) legea criticată a fost înscrisă pe o ordine de zi viciată, în ansamblul său, prin încălcarea art. 66 din Constituţie. 48. Cu privire la prima condiţie se arată că sesiunea extraordinară în care a fost adoptată Legea privind Codul administrativ a fost neconstituţional întrunită deoarece atât întrunirea, cât şi convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară nu au respectat normele constituţionale ale art. 66 alin. (2) şi (3). Astfel, întrunirea Camerei Deputaţilor a avut loc ca urmare a aprobării, în şedinţa Biroului permanent din 27 iunie 2018, a ordinii de zi care cuprindea, la pct. 12, „Proiectul de Decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiunea extraordinară“. Însă, potrivit stenogramei acestei şedinţe, acest proiect de decizie aparţine preşedintelui Camerei Deputaţilor, şi nu Biroului permanent, doar această din urmă entitate având, potrivit art. 66 alin. (2) din Constituţie, îndrituirea de a solicita întrunirea în sesiune extraordinară, alături de Preşedintele României sau cel puţin o treime din numărul deputaţilor. Prin urmare, Biroul permanent a luat în dezbatere şi a votat un act care nici nu putea fi pus în discuţie, întrucât respectivul Proiect de Decizie de convocare a Camerei Deputaţilor trebuia să succeadă deciziei/hotărârii Biroului permanent de convocare în sesiune extraordinară, şi nu să o preceadă. Proiectul de decizie nu a fost supus, în ansamblul său, aprobării membrilor prezenţi ai Biroului permanent (ci numai ordinea de zi a viitoarei sesiuni extraordinare), astfel încât să rezulte din acest vot o manifestare de voinţă a Biroului permanent în sensul formulării către preşedintele Camerei Deputaţilor a cererii de convocare în sesiune extraordinară. Întrucât nu a formulat o cerere proprie, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nici nu a putut reţine - în mod firesc, de altfel - între hotărârile/deciziile sale altceva decât aprobarea cu modificări a proiectului de decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. În raport cu proiectul de decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor, aprobat în şedinţa din 27 iunie 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu a adoptat şi nu a emis un act propriu care să reprezinte propria sa manifestare de voinţă în sensul formulării unei cereri de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară. Prin urmare, lipsa unei solicitări valabil formulate de către unul dintre titularii prevăzuţi la art. 66 alin. (2) din Constituţie a condus la lipsa din cuprinsul Deciziei nr. 5/2018 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară a oricărei menţiuni cu privire la actul declanşator al procedurii de convocare în sesiune extraordinară. Acest viciu de procedură pune în discuţie însăşi validitatea sesiunii extraordinare în care a fost adoptată Legea privind Codul administrativ al României. 49. Practica parlamentară nu poate fi invocată. Prin comparaţie, se arată că Biroul permanent al Senatului a procedat în mod complet diferit şi în acord cu art. 66 alin. (2) din Constituţie. Întrunit în şedinţa din 28 iunie 2018, acesta a luat în discuţie un proiect de cerere a Biroului permanent al acestei Camere de convocare în sesiune extraordinară, după care a adoptat Hotărârea nr. 12/2018 prin care se cere expres preşedintelui Senatului convocarea acestei Camere în sesiune extraordinară. 50. Autorul sesizării invocă jurisprudenţa prin care Curtea Constituţională a statuat că autonomia regulamentară poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală (Decizia nr. 292 din 27 martie 2012), precum şi că unele dispoziţii din regulamentele parlamentare sunt imperative, în măsura în care dau expresie unor norme constituţionale (Decizia nr. 732 din 22 noiembrie 2017). Or, dispoziţia care prevede faptul că cererea de convocare în sesiune extraordinară trebuie să fie realizată de Biroul permanent al Camerei Deputaţilor este una imperativă, fără de care normele art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie ar fi lipsite de conţinut. 51. Referitor la procedura privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară se arată, în esenţă, faptul că decizia de convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară este semnată de unul dintre vicepreşedinţii Camerei, în condiţiile în care nu există publicat un act al preşedintelui Camerei prin care atribuţiile sale să fie delegate respectivului vicepreşedinte. Or, potrivit art. 66 alin. (3) din Constituţie, convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora, iar această atribuţie putea fi încredinţată de preşedintele Camerei în temeiul art. 35 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Senatul, în schimb, a procedat în acord cu normele constituţionale invocate, având în vedere Decizia preşedintelui Senatului nr. 8 din 27 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 27 iunie 2018, prin care acesta şi-a delegat atribuţiile pentru ziua de 28 iunie 2018. În consecinţă, Decizia nr. 9/2018 de convocare a Senatului în sesiune extraordinară a fost semnată de vicepreşedintele căruia preşedintele Senatului îi delegase atribuţiile. 52. Cât priveşte al doilea viciu de procedură privind neconstituţionalitatea adoptării, în sesiune extraordinară, a Legii privind Codul administrativ al României, se arată că, potrivit Deciziei nr. 5/2018, convocarea sesiunii extraordinare a Camerei Deputaţilor în perioada 2-19 iulie 2018 s-a făcut pentru o ordine de zi cu 30 de puncte, ce cuprindea, la pct. 8, Proiectul de Lege privind Codul administrativ al României (Pl-x nr. 369/2018). Această ordine de zi, deşi aprobată, este însă viciată la rândul său, în ansamblul său, în contextul neconstituţionalităţii procedurii de întrunire şi convocare a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, după cum s-a demonstrat mai sus. 53. Un alt viciu procedural ce atrage neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii privind Codul administrativ al României constă în faptul că ordinea de zi pe care acest proiect de lege figura a fost modificat, prin completarea cu trei puncte (trei iniţiative legislative), cu ocazia aprobării sale în şedinţa plenului din 2 iulie 2018. Or, în cadrul unei sesiuni extraordinare, Camerele nu pot dezbate o altă problemă decât aceea ce a făcut obiectul cererii, în caz contrar fiind încălcat chiar caracterul „excepţional“ al sesiunii parlamentare. Într-o atare ipoteză este necesară o nouă convocare, chiar dacă aceasta ar avea sensul unei completări a convocării iniţiale. Cu alte cuvinte, dacă în timpul unei sesiuni ordinare, competenţa Parlamentului este deplină, în timpul unei sesiuni extraordinare, această competenţă este limitată atât temporal, cât şi material, aceasta fiind deosebirea de principiu faţă de o sesiune ordinară. Astfel, sesiunea extraordinară se întruneşte pentru o ordine de zi clar indicată în cererea de convocare şi aprobată ulterior, potrivit regulamentului. Camerele nu pot dezbate alte subiecte decât cele care au făcut expres obiectul convocării, iar propunerea de completare a ordinii de zi a sesiunii extraordinare nu poate fi formulată de un singur deputat, în caz contrar fiind încălcate art. 66 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi art. 84 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 54. Încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) şi (4) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie. Legea privind Codul administrativ al României a fost adoptată ca lege organică, mai întâi de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi apoi de Camera Deputaţilor, în calitate de for decizional. Faţă de conţinutul normativ al acestei legi, care este structurată în 10 părţi, şi în raport cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care se referă la competenţa materială a fiecărei Camere, rezultă că cele două Camere ale Parlamentului au competenţe materiale diferite, astfel: Camera Deputaţilor este primă Cameră sesizată pentru domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3) lit. e), k) şi o) - organizarea Guvernului, contenciosul administrativ şi organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; Senatul este primă Cameră sesizată pentru domeniile prevăzute în Constituţie la art. 73 alin. (3) lit. d), j), m) şi p) şi la art. 123 alin. (3) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. t) - organizarea şi desfăşurarea referendumului, statutul funcţionarilor publici, regimul juridic general al proprietăţii, regimul general privind raporturile de muncă şi instituţia prefectului şi atribuţiile acestuia. 55. Or, la adoptarea prezentei legi, cele două Camere nu au respectat principiul bicameralismului funcţional şi au procedat contrar prevederilor art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, deoarece s-au comportat ca şi cum prima (Senatul) ar fi avut doar competenţă de primă Cameră, iar Camera Deputaţilor ar fi avut deplină competenţă decizională pentru toate materiile reglementate. Mai mult, Senatul ar fi trebuit să transmită Camerei Deputaţilor faptul că, pentru domeniile de la art. 73 alin. (3) lit. e), k) şi o) din Constituţie, acesta are competenţă decizională. 56. Aspectul procedural privind competenţa decizională partajată a fost ignorat şi cu prilejul adoptării, la Camera Deputaţilor, în redactări diferite, a unor prevederi din domenii care, conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, sunt de competenţa decizională a Senatului, cum ar fi art. 6, art. 25 lit. b), art. 39 alin. (6), art. 104 alin. (1) lit. f), art. 132 alin. (1), art. 136 alin. (3) lit. b) sau art. 243 alin. (3) din legea criticată. În vederea respectării şi aplicării loiale a art. 75 alin. (4) din Constituţie s-ar fi impus, cel puţin pentru normele menţionate, întoarcerea legii de la Camera Deputaţilor la Senat, pentru ca aceasta să poată decide definitiv. 57. Încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, pentru respectarea principiului bicameralismului trebuie avute în vedere o serie de criterii, şi anume scopul iniţial al legii şi dacă există deosebiri majore de conţinut juridic, şi, respectiv, o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere. 58. Or, faţă de forma adoptată de Senat, Camera Deputaţilor a adoptat direct, în şedinţa din 9 iulie 2018, un raport de admitere cu un număr de 125 de amendamente ce vizează dispoziţii asupra cărora prima Cameră nu s-a pronunţat, respectiv art. 39 alin. (6), art. 60 alin. (5), art. 138 alin. (6), art. 210, art. 249 alin. (5), art. 258 lit. a), art. 272, art. 280, art. 337 alin. (15), art. 338 alin. (18), art. 343 alin. (8), art. 408, art. 408^1 - art. 408^4, art. 441^1, art. 535, art. 548 şi art. 630^2. 59. În ce priveşte criteriul referitor la existenţa unei configuraţii semnificativ diferite, se arată că forma iniţiatorului cuprindea un număr de 648 de articole şi 4 anexe, forma adoptată de Senat cuprindea 636 de articole şi 7 anexe, iar cea adoptată de Camera Deputaţilor cuprinde 651 de articole şi 7 anexe. Se arată faptul că, prin Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite chiar şi când forma adoptată de Camera de reflecţie cuprindea un articol, iar cea adoptată de Camera decizională cuprindea două articole. Prin urmare, se apreciază că legea examinată contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, referitoare la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 60. Încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 141 din Constituţie. Un ultim argument referitor la neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii privind Codul administrativ al României vizează lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, necesitate rezultată din prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, potrivit cărora „(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative. (2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt: [...] c) relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament“. Având în vedere rolul constituţional al Consiliului Economic şi Social, precum şi atribuţiile legale ale acestuia, autorul sesizării consideră că, pentru dispoziţiile referitoare la relaţiile de muncă din administraţia publică, Legea privind Codul administrativ al României a fost adoptată şi cu încălcarea art. 141 din Constituţie. II. Motive de neconstituţionalitate intrinsecă 61. În primul rând, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate formulează o critică de neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la întreaga lege examinată, în ansamblul său, pe care o consideră contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, în esenţă, aceasta nu respectă exigenţele de calitate a legii şi nesocoteşte normele de tehnică legislativă. În acest sens, subliniază că dispoziţiile din legea criticată nu au o structură omogenă, subsumată unor principii comune, apropiindu-se mai degrabă de conceptul de „codex“. Or, procedura codificării este diferită de cea a încorporării actelor normative în codexuri pe materii, iar Codul administrativ al României reprezintă un efort de sistematizare a legislaţiei în domeniu, fără a se constitui, însă, într-un proces riguros de codificare. Descrie, în continuare, detaliat, imperfecţiunile pe care, în opinia sa, le prezintă actul normativ criticat, constând, în principal, în vicii de concepţie şi de redactare, în necorelări şi paralelisme legislative. 62. Totodată, autorul sesizării formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă privind, punctual, o serie de dispoziţii cuprinse în Legea privind Codul administrativ al României. 63. Astfel, art. 3, care enumeră autorităţile administraţiei publice locale, încalcă prevederile art. 122 şi art. 123 alin. (5) din Constituţie, întrucât include printre acestea şi preşedintele consiliului judeţean. 64. În ce priveşte art. 5 lit. a), lit. ee) şi lit. cc) prin raportare la lit. dd) din lege, prin care se definesc actul administrativ, faptul administrativ, domeniul public şi domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, consideră că sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare exigenţelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 65. Art. 10 din lege, care instituie, în sarcina autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale, precum şi a personalului din cadrul acestora, obligaţia de a pune în aplicare programul de guvernare aprobat de către Parlament, încalcă, în opinia autorului sesizării, art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind principiul legalităţii, întrucât programul de guvernare este transformat din instrument al Guvernului de orientare a politicii interne şi externe în principiu general al funcţionării administraţiei publice centrale. 66. Se mai arată că art. 15 din lege, care enumeră funcţiile Guvernului, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie, întrucât limitează rolul acestuia, prin faptul că definiţiile date funcţiilor sale sunt raportate la realizarea programului de guvernare, care este un document politic pe termen mediu, ce nu poate fi exhaustiv şi suficient de detaliat. Aceasta ar putea să conducă şi la anumite blocaje, cum ar fi imposibilitatea adoptării unor reglementări privind unele activităţi constante ale administraţiei publice, care nu depind de priorităţile strategice stabilite în programul de guvernare. 67. Art. 17 din lege, care stabileşte condiţiile generale pentru ocuparea funcţiei de membru al Guvernului, contravine statului de drept, caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi principiului egalităţii în drepturi, întrucât elimină un standard de integritate în privinţa membrilor Guvernului. Aceasta, deoarece dispoziţia legală criticată nu mai preia interdicţia de a fi membru al Guvernului reglementată de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor pentru persoanele care se găsesc în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. 68. Art. 18 teza întâi şi art. 619 alin. (8) încalcă prevederile art. 103 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin includerea între membrii Guvernului a secretarului general al acestuia, fără o menţiune expresă în ceea ce priveşte necesitatea votului de încredere acordat de Parlament. 69. Art. 21 din legea criticată, referitor la aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează un privilegiu pentru secretarii de stat sau consilierii de stat din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului faţă de cei din aparatul propriu de lucru al prim-ministrului. 70. Se mai susţine că art. 22 alin. (7) din lege contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii şi ale art. 74 alin. (1) privind iniţiativa legislativă, întrucât acordă Secretariatului General al Guvernului un drept propriu de iniţiativă, distinct de cel al Guvernului, pentru acte normative din domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea sa ori a Guvernului, inclusiv pentru proiecte de lege. 71. În ce priveşte prevederile art. 22 alin. (10) din lege, potrivit cărora Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare sau trecute în subordine organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, se afirmă că sunt contrare dispoziţiilor art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (2) din Constituţie. 72. Se critică şi prevederile art. 26 - Controlul ierarhic şi ale art. 275 alin. (9) din lege, care precizează că ministrul care coordonează instituţia prefectului poate propune Guvernului anularea anumitor ordine emise de prefect. Astfel, dispoziţiile art. 26 din lege introduc un nou caz de anulare a actelor administrative - netemeinicia - fără însă a detalia criteriile de apreciere a acestui motiv. Totodată, prin folosirea sintagmei „anulare“ - care ţine de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti - se produce confuzie, lipsind norma de claritate. În egală măsură, folosirea acestei formulări poate fi interpretată şi ca o încălcare a competenţei instanţelor de judecată de a dispune anularea unui act administrativ, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie ce consacră principiul separaţiei puterilor în stat, coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituţie. 73. Referitor la prevederile art. 29 alin. (3) din lege, care stabilesc că deciziile prim-ministrului se contrasemnează de secretarul general al Guvernului, se susţine că nu este clară intenţia legiuitorului cu privire la necesitatea contrasemnării şi că textul este imprecis, întrucât nu precizează care este sancţiunea lipsei contrasemnăturii. Totodată, se limitează astfel rolul constituţional al prim-ministrului. 74. Art. 39 alin. (1) şi (2) din lege, care reglementează conflictul de interese în cazul membrilor Guvernului, este neconstituţional, întrucât restrânge definiţia acestuia, aducând atingere art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, care consacră principiul statului de drept şi principiul legalităţii. 75. În legătură cu art. 40 alin. (1) lit. g) din legea criticată, privitor la incompatibilitatea funcţiei de membru al Guvernului cu calitatea de persoană fizică autorizată sau de persoană care exploatează o întreprindere individuală sau o întreprindere familială, se susţine că acesta contravine dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie prin faptul că s-a înlocuit sintagma „calitatea de comerciant persoană fizică“ din cuprinsul art. 84 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 cu privire la care Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 11 mai 2017, prin care a reţinut că „nu se poate afirma de plano că membrul unei întreprinderi familiale nu are calitatea de comerciant persoană fizică“. 76. Se apreciază că dispoziţiile art. 42 din legea criticată, care enumeră cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, contravin exigenţelor statului de drept, deoarece elimină un standard de integritate, făcând posibil ca un membru al Guvernului a cărui avere a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, să îşi poată continua activitatea. 77. Referitor la art. 50 alin. (2) din lege, care prevede că aprecierea necesităţii şi oportunitatea emiterii actelor administrative ale Guvernului aparţin membrilor Guvernului, se susţine că este neclar, imprecis şi generează impredictibilitate, pentru că necesitatea şi oportunitatea emiterii unui act aparţin organului colegial emitent, nu fiecăruia dintre membrii acestuia. De asemenea, textul este neclar, întrucât nu se poate stabili o distincţie între noţiunea de „necesitate“ a emiterii şi cea de „oportunitate“ a emiterii actului administrativ. 78. Art. 55 alin. (2) din lege este neconstituţional, întrucât dispune că ministrul răspunde de întreaga activitate a ministerului în faţa prim-ministrului. Or, în lumina dispoziţiilor Legii fundamentale, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului este solidară cu a celorlalţi. Potrivit Constituţiei, nu există un raport de subordonare ierarhică între miniştri şi primministru, existând o subordonare între ministere şi Guvern. Guvernul în ansamblul său răspunde în faţa Parlamentului, fără a exista o răspundere distinctă a ministrului faţă de primministru. 79. Norma cuprinsă în art. 62 alin. (6) din lege, care stabileşte că prim-ministrul poate solicita Parlamentului ca unii dintre viceprim-miniştri să aibă şi calitatea de coordonator al activităţii unor ministere, este imprecisă, deoarece din formulare nu rezultă temeiul constituţional al unei astfel de solicitări şi nici nu este clar care este actul juridic al Parlamentului prin care această solicitare se aprobă sau se respinge. 80. Prevederile art. 71 din lege, referitor la conducerea autorităţilor administrative autonome, sunt criticate sub aspectul nerespectării criteriilor de calitate a legii, întrucât permit interpretarea că numirea conducerii unor astfel de autorităţi se face numai de către Parlament, deşi în legislaţia actuală sunt reglementate cazuri în care membri ai conducerii în diverse autorităţi administrative autonome sunt numiţi şi de alte autorităţi. 81. Art. 73 alin. (4) din lege, potrivit căruia dacă starea de incompatibilitate continuă să existe în cazul persoanelor care asigură conducerea autorităţilor administrative autonome şi care au rang de ministru sau secretar de stat, persoana este considerată demisionată din această funcţie, contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât face trimitere atât la o încetare de drept a mandatului, cât şi la o demisie concretă. 82. Se susţine, în continuare, că art. 94 alin. (2) din lege, referitor la folosirea limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale nu ating ponderea de 20% din numărul locuitorilor, contravine dispoziţiilor art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu mai are în vedere criteriul constituţional al „ponderii semnificative“ a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, lăsând la libera apreciere a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi a altor entităţi juridice decizia cu privire la asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale. 83. În ce priveşte art. 114 alin. (5) din lege, care vizează încheierea judecătoriei privind validarea sau invalidarea mandatelor consilierilor locali, se arată că nu întruneşte cerinţele de calitate a legii, întrucât, în cadrul aceluiaşi alineat, se face trimitere atât la mandatele validate, cât şi la cele invalidate, nefiind clar obiectul informării supleanţilor. 84. Art. 120. - Organizarea alegerilor parţiale încalcă standardele privind calitatea legii referitoare la claritate, precizie şi predictibilitate, întrucât obligă la organizarea alegerilor parţiale chiar dacă se declară vacante toate locurile de consilieri locali. 85. Se mai susţine că dispoziţiile art. 136 din legea criticată, care reglementează parcursul proiectelor de hotărâri ale consiliului local, sunt contrare exigenţelor constituţionale de claritate a legii, întrucât nu se deduce în care etapă din acest parcurs consiliul local îşi îndeplineşte obligaţiile de transparenţă decizională prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. 86. Art. 138 alin. (2) din lege, care consacră posibilitatea ca, în consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin 20% din numărul total, la şedinţele consiliului să se poată folosi şi limba minorităţii naţionale respective, contravine art. 1 alin. (5) şi art. 13 din Constituţie, întrucât criteriul ponderii semnificative utilizat de către constituant se referă la cetăţenii unei minorităţi naţionale, iar nu la reprezentanţii aleşi, consilieri locali. 87. În ce priveşte art. 149 alin. (2) din lege, referitor la invalidarea alegerii primarului, se susţine că este neconstituţional, întrucât nu reglementează situaţia condamnării persoanei respective la o pedeapsă privativă de libertate. Or, mandatul de primar încetează de drept, indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei. O asemenea lacună legislativă conduce la situaţia absurdă a validării în condiţiile existenţei unei astfel de condamnări, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. 88. Se susţine, de asemenea, că art. 157 alin. (1) şi (2) privitor la delegarea de către primar a atribuţiilor este neclar şi imprecis, întrucât, pe de o parte, se prevede posibilitatea delegării tuturor atribuţiilor către mai multe subiecte de drept, iar, pe de altă parte, se arată că dispoziţia care vizează delegarea unor atribuţii către un singur subiect de drept nu poate avea ca obiect toate atribuţiile prevăzute de lege în sarcina primarului. Mai mult, textul nu prevede perioada pentru care se deleagă anumite atribuţii. 89. Referitor la art. 195 alin. (5) din lege, care prevede că în posturile care au atribuţii privind relaţii cu publicul sunt încadrate şi persoane care cunosc limba minorităţii naţionale respective, se susţine că instituie un privilegiu la angajare pentru persoanele cunoscătoare ale limbii minorităţii naţionale, contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, fără o trimitere la o pondere din numărul angajaţilor egală cu cea a minorităţii naţionale din respectiva localitate, se ajunge la situaţia în care, dacă instituţia are o singură persoană care desfăşoară activităţi cu publicul, aceasta persoană va trebui să cunoască limba minorităţii naţionale, aspect ce excedează obligaţiei prevăzute de legiuitorul constituant în art. 120 alin. (2), care consacră principiile de bază ale administraţiei publice locale. 90. Cu privire la prevederile art. 195 alin. (6) din lege, care instituie obligaţia autorităţilor administraţiei publice locale de a asigura inscripţionarea denumirii localităţilor, a străzilor, a pieţelor şi a parcurilor, a denumirii instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba minorităţii naţionale respective, se arată că sunt neconstituţionale, întrucât denumirea străzilor, pieţelor şi a parcurilor nu vizează comunicarea dintre cetăţenii aparţinând minorităţii naţionale şi autorităţile locale respective, contravenindu-se art. 120 alin. (2) din Constituţie. 91. Se apreciază că art. 197 alin. (1) şi (2) din lege, care vizează comunicarea şi aducerea la cunoştinţă a actelor administrative, este neclar şi imprecis, în lipsa stabilirii unui termen în care actele consiliului local să fie comunicate primarului, precum şi în lipsa reglementării obligaţiei de comunicare a hotărârilor consiliului judeţean către preşedintele acestuia. 92. Art. 204 alin. (8) şi (9), potrivit cărora constatarea încetării de drept a mandatului de consilier local sau de consilier judeţean, precum şi vacantarea locului de consilier local sau de consilier judeţean se face de către prefect prin ordin, încalcă prevederile constituţionale ale art. 120 alin. (1), ale art. 121 alin. (2), precum şi cele ale art. 123 alin. (2) şi (4). 93. Art. 208 din lege, care reglementează cu privire la constituirea în grupuri a consilierilor locali şi a consilierilor judeţeni, contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 8 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât se poate ajunge la nesocotirea voinţei politice a cetăţenilor şi modificarea configuraţiei politice a respectivului consiliu local sau judeţean, în condiţiile în care acesta a fost ales în cadrul unui scrutin de listă. 94. În opinia autorului obiecţiei, prevederile art. 210 alin. (1) şi (9) din lege, care instituie, pentru primar, viceprimar, preşedinte al consiliului judeţean şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, dreptul la indemnizaţie pentru limită de vârstă, contravin art. 147 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 581 din 20 iulie 2016 şi nr. 22 din 20 ianuarie 2016. 95. Dispoziţiile art. 224 alin. (1) lit. c) şi art. 225 alin. (1) lit. d) din lege, care prevăd că funcţia de primar şi cea de consilier local sau judeţean sunt incompatibile cu exercitarea calităţii de angajat cu contract individual de muncă în aparatul de specialitate al autorităţii locale respective, cu excepţia calităţii de angajat cu contract individual de muncă sau alt tip de contract în funcţia de asistent social sunt neconstituţionale, întrucât excepţiile de la regimul incompatibilităţilor menţionate diminuează cadrul de integritate pentru exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. 96. Cu privire la prevederile art. 227 alin. (1) din lege, referitoare la momentul de la care intervine starea de incompatibilitate în cazul aleşilor locali, se arată că norma criticată nu întruneşte cerinţele de calitate a legii, deoarece poate fi interpretat în sensul că primul mandat de ales local se poate exercita în stare de incompatibilitate, urmând ca abia după începerea exercitării unui al doilea mandat de ales local să intervină starea de incompatibilitate. În ce priveşte art. 227 alin. (4), arată că nu este corelat cu situaţia prevăzută de art. 226 alin. (2) din legea criticată, constând în deţinerea de către soţul/soţia sau o rudă de până la gradul al II-lea inclusiv a calităţii de acţionar semnificativ la o societate înfiinţată de consiliul local. 97. Art. 228 alin. (5) din lege, care prevede că actele administrative ori juridice pentru emiterea/adoptarea sau, după caz, încheierea cărora alesul local are un interes personal de natură patrimonială sunt lovite de nulitate absolută când votul său a contribuit decisiv la adoptarea actului, este neclar, întrucât sintagma „a contribuit decisiv“ implică mai multe interpretări, neputându-se determina fără echivoc înţelesul acesteia. 98. Se susţine că art. 240 alin. (2) din lege, care statuează că aprecierea necesităţii şi oportunitatea adoptării şi emiterii actelor administrative aparţin autorităţilor deliberative, respectiv executive, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie, întrucât oportunitatea este un element al legalităţii actului administrativ, care poate fi verificată de către instanţa de contencios administrativ şi nu poate rămâne exclusiv la libera apreciere a autorităţilor publice. 99. Referitor la art. 240 alin. (3), care reglementează cu privire la răspunderea aferentă actelor administrative, autorul sesizării apreciază că nu rezultă cu claritate dacă se are în vedere răspunderea administrativă, civilă şi penală a funcţionarilor publici şi a personalului contractual pentru atribuţiile lor specifice sau pentru actele administrative ale autorităţilor publice în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea. Precizează, totodată, că angajarea răspunderii persoanelor care au realizat operaţiunile administrative necesare emiterii actului nu trebuie să echivaleze cu exonerarea de răspundere a persoanelor care au atribuţia emiterii actului. 100. Art. 244 alin. (2) şi (3) este criticat prin prisma faptului că, din punctul de vedere al regimului incompatibilităţilor, administratorul public este asimilat funcţionarilor publici, astfel că instituirea unui tratament diferenţiat în privinţa numirii şi eliberării din funcţie a acestuia, prin renunţarea la condiţia organizării unui concurs, prevăzută de actuala reglementare, aduce atingere art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, formularea neclară lasă la latitudinea primarilor sau a preşedinţilor de consilii judeţene condiţia referitoare la studiile superioare de specialitate necesare administratorilor publici. 101. Art. 250 alin. (1) şi art. 619, care consacră statutul prefectului şi al subprefectului, operând trecerea de la categoria înalţilor funcţionari publici la funcţia de demnitate publică, şi care reglementează cu privire la situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a legii noi, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Se afectează astfel securitatea raporturilor juridice, principiul accesului la funcţia publică şi cel al stabilităţii raporturilor de muncă, întrucât nu este motivată în niciun fel necesitatea desfiinţării unei categorii de funcţii publice. 102. Prevederile art. 251 alin. (4) şi (5), referitoare la condiţia constând în absolvirea de programe de formare specializată pentru numirea în funcţia de prefect sau subprefect şi excepţiile de la aceasta, contravin art. 16 alin. (1) din Constituţie, creând posibilitatea unei discriminări în cadrul corpului prefecţilor. 103. Art. 266 din lege, care prevede că îndrumarea şi controlul ierarhic de specialitate asupra activităţii prefecţilor, a subprefecţilor şi a instituţiilor prefectului se asigură de ministerul care coordonează instituţia prefectului, încalcă art. 123 alin. (2) din Constituţie, întrucât prefecţii sunt reprezentanţii Guvernului în teritoriu, astfel că nu pot fi subordonaţi şi nici nu pot primi dispoziţii obligatorii de la un minister aflat în subordinea Guvernului. 104. Art. 280 din lege, referitor la numirea şi eliberarea din funcţie a managerilor, în calitate de conducători ai serviciilor publice deconcentrate, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie. Aceste funcţii fiind calificate drept funcţii de demnitate publică, se creează un regim derogatoriu, o diferenţiere nejustificată obiectiv şi raţional. Se înfrânge, totodată, principiul accesului la funcţia publică şi cel al stabilităţii raporturilor de muncă. Art. 645, care reglementează în mod tranzitoriu situaţia conducătorilor serviciilor publice deconcentrate care au calitatea de funcţionari publici, încalcă şi prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care accesul la funcţiile publice se face „în condiţiile legii“. 105. Se critică, de asemenea, şi art. 389 lit. i) din lege, care include membrii Corpului diplomatic şi consular al României şi personalul contractual încadrat pe funcţii specifice Ministerului Afacerilor Externe printre categoriile de personal bugetar cărora nu li se aplică prevederile privind funcţionarii publici, arătânduse că este imposibil de stabilit care va fi norma aplicabilă în cazul acestora. 106. În opinia autorului sesizării, art. 408 alin. (1) din lege, care enumeră atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie, deoarece în legea dedusă controlului de constituţionalitate nu se mai regăsesc atribuţiile referitoare la avizarea concursurilor organizate de autorităţile publice pentru ocuparea posturilor de execuţie şi nici nu mai e reglementată posibilitatea acesteia de a propune măsurile speciale de protecţie pentru funcţionarii publici cu atribuţii de control, de inspecţie şi de executare silită a creanţelor bugetare, precum şi pentru alte categorii de funcţionari publici care desfăşoară activităţi cu grad ridicat de risc profesional. Or, diminuarea atribuţiilor Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în legătură cu organizarea carierei funcţionarilor publici este de natură să creeze o afectare a dreptului la muncă. 107. Referitor la art. 408 alin. (3), care defineşte noţiunea de „cadre de competenţă“, autorul sesizării observă că se aprobă prin hotărâre a Guvernului conţinutul, competenţa şi procedura de elaborare şi avizare a acestora. Dar, prin reglementarea de către puterea executivă, printr-un act cu forţă juridică inferioară legii, a unor dispoziţii referitoare la organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, în domenii ce ţin de statutul funcţionarului public, se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 108. Se consideră că sunt lipsite de claritate şi prevederile art. 408 alin. (1) lit. e), potrivit cărora Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică. 109. Art. 413 din lege prin raportare la art. 623, potrivit cărora, prin excepţie de la regula dobândirii calităţii de funcţionar public prin concurs, până la data de 1 ianuarie 2019, calitatea de funcţionar public se poate dobândi şi prin transformarea posturilor de natură contractuală în posturi aferente funcţiilor publice, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) şi (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se invocă, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, prin care Curtea Constituţională a subliniat că o asemenea soluţie legislativă consacră o modalitate paralelă de acces efectiv la funcţiile publice de execuţie, instituind un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional pentru persoanele care ocupă posturi contractuale. 110. Art. 426 alin. (2) şi (3) din lege, care exceptează funcţionarii publici care exercită funcţia publică în temeiul unui raport de serviciu cu timp parţial de la beneficiul dreptului la recuperare sau la plata majorată pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, creează un tratament diferenţiat în raport cu funcţionarii publici cu normă întreagă - art. 429 alin. (3) din lege, un astfel de tratament diferenţiat fiind contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. 111. Art. 434 alin. (2), care instituie obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de a suporta cheltuielile necesare asigurării asistenţei juridice, în cazul în care împotriva funcţionarului public au fost formulate sesizări către organele de cercetare penală sau acţiuni în justiţie cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 138 alin. (5) din Constituţie, deoarece este de natură să creeze standarde neunitare, putând conduce la un tratament diferenţiat aplicabil funcţionarilor publici în funcţie de instituţia sau autoritatea la care sunt angajaţi. Totodată, antrenează cheltuieli bugetare fără stabilirea unei surse de finanţare reale. 112. Art. 458 alin. (3), referitor la desemnarea consilierului de etică, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât acesta exercită un rol activ în domeniul încălcării de către funcţionarii publici a normelor de conduită prevăzute de Codul administrativ. Or, o parte dintre atribuţiile specifice acestei funcţii va fi cunoscută abia după reglementarea ei prin hotărâre de Guvern, adică printr-un act emis în executarea legii. Se invocă, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 109 din 8 martie 2018, prin care s-a statuat că se creează, astfel, un teren propice modificărilor succesive, ceea ce poate determina insecuritate şi incertitudine în aplicarea normei juridice. Argumente similare sunt aduse şi în sprijinul neconstituţionalităţii art. 465 alin. (10) din lege, care prevede că normele metodologice cu privire la formarea şi perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului cu atribuţii în domeniul administraţiei publice. 113. Se susţine, în continuare, că art. 475 din lege, care stabileşte condiţiile de vechime în specialitatea studiilor la ocuparea funcţiilor publice de execuţie şi de conducere, creează o situaţie juridică incertă prin modificările succesive ale vechimilor necesare ocupării unor funcţii publice. 114. Autorul sesizării consideră că prevederile art. 492 din lege, care reglementează evaluarea performanţelor individuale ale funcţionarilor, sunt contradictorii, insuficiente şi neclare, nesocotind dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât din formularea acestora rezultă că un funcţionar public va fi testat de două ori pentru verificarea aceloraşi cunoştinţe. 115. Se mai susţine că art. 520 din lege contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, deoarece permite interpretarea potrivit căreia nu se suspendă de drept raportul de serviciu al funcţionarului public împotriva căruia s-a dispus măsura cercetării prealabile sub control judiciar ori sub control judiciar pe cauţiune, ci ar putea continua dacă în sarcina acestuia nu au fost stabilite obligaţii care să împiedice exercitarea raportului de serviciu. 116. Art. 557 alin. (1), care prevede că personalul contractual din administraţia publică are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi funcţionarii publici, cu excepţia drepturilor şi îndatoririlor reglementate în mod expres pentru funcţionarii publici, este neclar, întrucât nu rezultă care sunt celelalte drepturi şi obligaţii ale funcţionarilor publici de care personalul contractual va beneficia, respectiv le vor reveni. 117. În ce priveşte art. 561 alin. (1) şi (4) din lege, se susţine că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece stabilirea prin hotărâre de Guvern sau act administrativ al ordonatorului principal de credite a normelor privind încadrarea şi promovarea personalului contractual vulnerabilizează norma legislativă prin instituirea posibilităţii unor modificări succesive, ceea ce poate determina insecuritate şi incertitudine în aplicarea acesteia. 118. Art. 563 alin. (4), care stabileşte posibilitatea personalului contractual de a se adresa instanţei în cazul contestării măsurilor în legătură cu stabilirea unor drepturi ale acestora, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se corelează cu cele ale art. 37 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. 119. Referitor la prevederile art. 578 alin. (2) din lege, autorul sesizării arată că, în opinia sa, acestea prezintă neclarităţi, fiind imprecise în ceea ce priveşte caracterul duratei în timp a angajării răspunderii administrativ-disciplinare, în condiţiile în care textul de lege nu precizează caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti prin care se dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal. 120. Art. 580 din lege, care cuprinde definiţia răspunderii administrativ-patrimoniale, şi art. 581, care instituie răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, sunt neclare, întrucât legiuitorul ar fi trebuit să definească eroarea judiciară, prin descrierea elementelor, împrejurărilor sau situaţiilor care pot fi încadrate pentru a stabili criterii clare şi univoce, utile instanţelor judecătoreşti chemate să interpreteze şi să aplice legea. 121. Art. 582, referitor la condiţiile răspunderii exclusive a autorităţilor şi instituţiilor publice pentru limitele serviciului public, este lipsit de claritate, întrucât nu se precizează ce reprezintă aceste limite şi dacă acestea sunt, în fapt, nişte condiţii stabilite pentru angajarea răspunderii autorităţilor. 122. Art. 611 alin. (1) şi art. 612 încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 13 şi art. 120 alin. (2) din Constituţie, întrucât elimină criteriul „ponderii semnificative“ a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale. 123. Art. 628 alin. (1) şi (2), potrivit căruia concursurile de recrutare, respectiv promovare pentru care a fost demarată procedura de organizare şi desfăşurare până la data intrării în vigoare a prezentului cod se desfăşoară în continuare potrivit legii în vigoare la data solicitării avizului, respectiv înştiinţării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât, prin Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017, Curtea Constituţională a subliniat că „elementele esenţiale referitoare la naşterea, executarea şi încetarea raporturilor de serviciu ale unui funcţionar public se referă în mod intrinsec la statutul acestuia“, care trebuie reglementat prin lege organică, nu prin hotărâre a Guvernului. Tot astfel, şi art. 636 alin. (2) din lege încalcă prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, deoarece organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici sunt indisolubil legate de statutul funcţionarilor publici şi, astfel, reglementarea acestora trebuie realizată printr-o lege organică. 124. În fine, art. 639 din lege, care prevede că funcţiile publice de arhitect-şef se transformă în funcţii de natură contractuală, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (3) din Constituţie. O asemenea soluţie legislativă contravine principiului stabilităţii funcţiei publice, fiind nesocotite şi cerinţele de calitate a legii. 125. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 126. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/8.016 din 10 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 7.724 din 10 septembrie 2018, apreciind că sesizarea este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. 127. Cu privire la obiecţiile de natură extrinsecă, se arată, în esenţă, că sesizarea Comisiei speciale cu Propunerea legislativă privind Codul administrativ al României a fost declarată constituţională prin Decizia nr. 393 din 6 iunie 2018, paragraful 39, astfel încât toate motivele de natură extrinsecă invocate de autorul sesizării sunt inadmisibile. 128. Referitor la critica potrivit căreia sesiunea extraordinară ar fi fost întrunită neconstituţional, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, modalitatea de aplicare a prevederilor regulamentare ale celor două Camere ale Parlamentului nu poate fi reţinută sub forma criticilor de neconstituţionalitate, sens în care sunt invocate deciziile nr. 223 din 13 aprilie 2016 şi nr. 738 din 19 septembrie 2012. În ceea ce priveşte convocarea efectivă a Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, se arată că, pe de o parte, nu pot fi puse la îndoială intenţia şi acordul majorităţii membrilor prezenţi ai Biroului permanent al Camerei Deputaţilor cu privire la organizarea unei sesiuni extraordinare ulterior închiderii primei sesiuni ordinare a anului 2018, iar, pe de altă parte, în virtutea recunoaşterii rolului preeminent al plenului Camerei Deputaţilor, ordinea de zi înscrisă în Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 5/2018, cu modificările şi completările propuse în cadrul şedinţei de plen, a fost aprobată. 129. Cu privire la critica autorului sesizării referitoare la presupusa încălcare a principiului bicameralismului, se precizează că, din analiza comparativă a documentelor privind desfăşurarea procesului legislativ în cauză, se constată că modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma proiectului de lege adoptat de Senat în calitate de primă Cameră sesizată nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic şi nici o configuraţie semnificativ deosebită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat. 130. Referitor la susţinerea autorului potrivit căreia nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social ar atrage neconstituţionalitatea legii criticate, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 354 din 24 septembrie 2013. 131. Cu privire la obiecţiile de natură intrinsecă, apreciază, în primul rând, că instanţa constituţională nu se poate pronunţa asupra aplicării in concreto a normelor privind structura actului normativ sau a condiţiilor de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative. Consideră că legea supusă controlului de constituţionalitate este în conformitate cu exigenţele Legii nr. 24/2000 privind sistematizarea şi concentrarea legislaţiei în coduri, iar respectarea prevederilor aceluiaşi act normativ în procesul legislativ face ca normele criticate să nu fie lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, aceste din urmă imperative vizând, de fapt, probleme de aplicare a legii. Mai mult, corelarea legislaţiei în vigoare într-un anumit domeniu este de competenţa autorităţii legiuitoare sau a instanţelor judecătoreşti şi nu intră în sfera contenciosului constituţional. 132. Se arată că, prin enumerarea, în cuprinsul art. 3 din legea criticată, a preşedintelui consiliului judeţean ca autoritate a administraţiei publice locale, se dă expresie consacrării constituţionale a acestuia drept autoritate de ordin constituţional, astfel cum este înscrisă în art. 123 alin. (5) din Constituţie. 133. În ce priveşte art. 15 din legea criticată, referitor la funcţiile Guvernului, arată că este clar şi previzibil şi nu reprezintă altceva decât o normă sistematizată a actualei legislaţii privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României, care este în consonanţă cu prevederile art. 102 alin. (1) din Constituţie. 134. Se susţine că nu se poate reţine nici neconstituţionalitatea art. 17 şi 21 din lege faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 53 din 19 februarie 2002, nr. 224 din 10 septembrie 2002, nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, nr. 323 din 30 aprilie 2015 (paragraful 19), nr. 540 din 12 iulie 2016 (paragraful 21) şi nr. 2 din 17 ianuarie 2017 (paragraful 23). 135. Art. 18 din lege nu încalcă prevederile art. 103 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât nu comportă vreo neclaritate în sensul că votul de încredere nu l-ar viza şi pe secretarul general al Guvernului, pentru că, din moment ce articolul criticat îl descrie ca fiind membru al Guvernului, şi acestuia i se aplică prevederile art. 103 din Constituţie. 136. Referitor la art. 22 alin. (10) şi art. 275 alin. (9) din lege, se apreciază că nu se dă drept de iniţiativă legislativă Secretariatului General al Guvernului, întrucât acesta nu este o instituţie de sine stătătoare, ci o structură a Guvernului. 137. Art. 26 din lege reglementează posibilitatea organului ierarhic superior de a îndrepta o decizie a organului subordonat, ca o îndreptare a propriei conduite, de bunăvoie şi cu bună-credinţă, neconfundându-se cu rolul instanţei de judecată care, în virtutea puterii coercitive, obligă partea din proces la îndreptarea conduitei inclusiv prin anularea actelor ce au emanat de la aceasta. 138. Art. 29 alin. (3) din lege nu încalcă art. 107 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât secretarul general al Guvernului nu poate cenzura oportunitatea deciziilor prim-ministrului, ci poate refuza contrasemnarea exclusiv pentru motive de legalitate. 139. În ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (2) din lege, precizează că definesc conflictul de interese prin raportare la un interes de natură patrimonială, putând fi denumit conflictul de interese administrativ, diferit de conflictul de interese penal, care atrage cea mai gravă formă a răspunderii, cea penală. 140. Consideră că şi art. 40 alin. (1) lit. g) este constituţional, întrucât, în „absenţa unei definiţii legale a noţiunii de comerciant persoană fizică“, înlocuirea acestei noţiuni cu o alta în cuprinsul unei norme clare şi cu un conţinut precis pentru destinatarii acesteia (membrii Guvernului) nu poate fi considerată o încălcare a caracterului „general obligatoriu“ al deciziilor Curţii Constituţionale. 141. Referitor la art. 42 din Legea privind Codul administrativ al României, arată că „standardul de integritate pentru membrii Guvernului“, a cărui eliminare este criticată în cuprinsul sesizării, există şi rezultă din interpretarea prevederilor legale cuprinse în Codul penal şi în Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. 142. Art. 50 alin. (2) din lege nu încalcă art. 108 alin. (4) din Constituţie, care prevede obligaţia contrasemnării hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de Guvern, şi nici art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece nu poate fi înţeles drept o normă care limitează controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ. 143. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 55 alin. (2) din lege, se arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât, deşi Constituţia nu recunoaşte un raport de subordonare ierarhică între miniştri şi prim-ministru, relaţia de coordonare dintre aceştia presupune dreptul prim-ministrului de a analiza modalitatea în care miniştrii îşi îndeplinesc atribuţiile. 144. Art. 71 din Legea privind Codul administrativ al României nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât una dintre caracteristicele care defineşte controlul parlamentar este şi dreptul Parlamentului de a numi conducerea autorităţilor pe care le controlează. 145. Referitor la art. 94 alin. (2), art. 138 şi art. 195 alin. (5) şi (6) şi art. 611 din lege, se afirmă că asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale în care acestea au o pondere semnificativă reprezintă unul din principiile de bază ale organizării şi funcţionării administraţiei publice locale, însă legiuitorul constituant a atribuit legiuitorului ordinar competenţa de stabilire a condiţiilor de implementare şi de organizare a administraţiei publice locale potrivit acestui principiu. 146. Se mai susţine că art. 114 alin. (5) din lege, referitor la validarea mandatelor de consilier local, este suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, întrucât precizează subiecţii de drept cărora li se adresează - prefectul, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi consilierii locali aleşi validaţi, consilierii locali aleşi nevalidaţi şi supleanţii consilierilor locali nevalidaţi - şi termenul de comunicare a încheierii judecătoriei privind validarea sau, după caz, invalidarea mandatelor consilierilor locali. 147. Nici art. 120 alin. (1) şi (2) din lege nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 2 din Constituţie, întrucât organizarea alegerilor parţiale de completare vizează o situaţie excepţională, expres delimitată, care se realizează ulterior unui proces electoral general, cu respectarea legislaţiei privind alegerile autorităţilor administraţiei publice locale. 148. Art. 136 din lege este constituţional şi se completează/se corelează cu prevederile legislaţiei privind transparenţa decizională care vizează regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenţei decizionale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. 149. De asemenea, şi art. 149 alin. (2) din lege este constituţional, întrucât reglementează situaţia juridică anterioară exercitării efective a mandatului de ales local. Ulterior începerii exercitării mandatului de către primarul ales validat, sunt avute în vedere, pe lângă condiţiile solicitate la depunerea candidaturii, şi alte condiţii, între care se regăseşte şi condamnarea persoanei la o pedeapsă privativă de libertate. 150. Dispoziţiile art. 157 alin. (1) şi (2) din lege sunt clare, întrucât reglementează dreptul primarului de a delega atribuţiile sale anumitor subiecţi, enumerând în mod distinct titularii actului de delegare şi elementele esenţiale ale dispoziţiei de delegare, sub sancţiunea nulităţii actului, în spiritul principiului constituţional al autonomiei locale. 151. Prevederile art. 204 alin. (2) şi (4) din lege sunt constituţionale, având în vedere că mecanismul de constatare a încetării mandatului aplicabil consilierilor locali/judeţeni se armonizează cu cel aplicabil primarului, autoritate administrativă autonomă, care, alături de consiliile locale, rezolvă treburile publice din comune şi oraşe. 152. Art. 208 reglementează o opţiune, şi nu o obligaţie, de organizare a consilierilor locali/judeţeni. Independent de asocierea acestora în grupuri, în vederea eficientizării activităţii de la nivelul autorităţii deliberative, aceştia îşi păstrează mandatul şi identitatea politică. 153. Cu privire la criticile aduse art. 210 alin. (1) şi (9) din lege, se consideră că nu se poate susţine ideea că indemnizaţia pentru limită de vârstă ar crea un tratament diferenţiat între aleşii locali, pentru că în cauză se are în vedere tocmai natura concretă a atribuţiilor exercitate de către titularii dreptului la indemnizaţia pentru limită de vârstă. 154. Se arată că prevederile referitoare la incompatibilităţi dau expresie voinţei legiuitorului, intrând în marja de apreciere a acestuia. Acelaşi argument este folosit şi pentru demonstrarea constituţionalităţii art. 580 şi 581 din lege, despre care autorul sesizării afirmă că nu conţin o definiţie a „erorii judiciare“. 155. Nu se poate reţine nici neconstituţionalitatea art. 228 alin. (5) din lege, având în vedere faptul că acesta reglementează situaţiile de conflict de interese aplicabile aleşilor locali, prin definirea în mod clar şi previzibil a conflictului de interese de natură administrativă. Totodată, se vizează reglementarea consecinţei juridice asupra actelor administrative emise sau adoptate cu nerespectarea regimului conflictului de interese. 156. Se mai afirmă că pretinsa neconstituţionalitate a art. 240 alin. (2) şi (3) din lege este lipsită de temei, întrucât materia reglementată - supunerea administraţiei publice ierarhiei normelor juridice - nu semnifică altceva decât principiul legalităţii, administraţiei publice fiindu-i însă lăsat şi un anumit grad de libertate de a alege între mai multe soluţii posibile, care ţine de puterea discreţionară a acesteia. 157. Se arată că prin art. 244 din lege au fost asigurate condiţiile exercitării funcţiei de administrator public în concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public, exigenţe consacrate de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. 158. În ce priveşte art. 250 alin. (1) şi art. 619 din lege, se precizează că accentuează responsabilitatea Guvernului cu privire la numirea în funcţiile de prefect şi subprefect a persoanelor care îndeplinesc cerinţele privind competenţa şi integritatea necesare exercitării acestor funcţii. Art. 619 conţine numeroase dispoziţii aplicabile în situaţia transformării celor două funcţii de mai sus şi nu poate fi considerat o normă lipsită de claritate şi precizie. 159. Şi art. 251 alin. (4) şi (5) din lege este constituţional prin raportare la aceleaşi texte din Constituţie, întrucât excepţiile reglementate pentru ocuparea funcţiei de prefect/subprefect se justifică prin faptul că respectivele persoane au alături de competenţele teoretice dovedite prin absolvirea cursului şi practica exercitării acestei funcţii. 160. Referitor la prevederile art. 266 din lege, se precizează că, potrivit Legii fundamentale, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor, astfel încât subordonarea faţă de minister este pe deplin constituţională. 161. Stabilirea unui funcţii de demnitate publică pentru conducerea serviciilor publice deconcentrate aduce o uniformizare necesară pentru o mai bună colaborare, eliminând diferenţele de statut la nivelul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate. În ce priveşte critica potrivit căreia prevederile art. 280 şi ale art. 645 nu ar fi corelate cu prevederile art. 397 alin. (1) lit. e) şi f), apreciază că este nefondată. 162. Prin prevederile art. 389 lit. i) din Legea privind Codul administrativ al României este clarificat faptul că membrii corpului diplomatic şi consular nu sunt funcţionari publici, statutul acestora fiind stabilit prin legea specială actuală, respectiv Legea nr. 269/2003, cu modificările şi completările ulterioare. 163. Cu privire la art. 408 alin. (1) şi (3) din lege, se afirmă că prevederile criticate vizează, de fapt, nu aspecte constituţionale, respectiv elemente concrete ce ţin de statutul funcţionarului public, ci aspecte operaţionale, în interiorul procedurii de organizare a activităţii proprii a Guvernului. 164. În ce priveşte art. 413 prin raportare la art. 623 din lege, se precizează că este vorba despre o normă tranzitorie pentru transformarea posturilor de natură contractuală în funcţii publice, care respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată în Decizia nr. 459 din 13 noiembrie 2013. De asemenea, se consideră că norma vizată nu conţine elemente care ar încălca egalitatea în drepturi. 165. Referitor la art. 426 alin. (2) şi (3) din lege, reglementarea are în vedere asigurarea unui tratament similar pentru funcţionarii publici şi personalul contractual, în ceea ce priveşte orele suplimentare sau cele efectuate în zilele de sărbători legale, similar celui stabilit prin Codul muncii. 166. Art. 434 alin. (2) din lege, contrar susţinerilor autorului sesizării, prevede o sursă de finanţare, întrucât conducătorul autorităţii sau instituţiei publice stabileşte prin act administrativ condiţiile necesare. Implicând o chestiune de personal, este evident că acele cheltuieli pot fi incluse la capitolele de cheltuieli ale instituţiei, fiind pe deplin previzionate în bugetul instituţiei pentru a fi acoperite în mod cert în cursul anului bugetar. 167. Art. 458 din lege stabileşte cadrul general aplicabil funcţiei de consilier de etică, iar atribuţiile care ar urma să fie stabilite în sarcina sa prin hotărâre a Guvernului nu sunt atribuţii distincte, care să completeze atribuţiile deja prevăzute în lege. 168. Art. 465 alin. (10) detaliază etapele procesului de formare profesională a funcţionarilor publici, inclusiv în scopul asigurării respectării drepturilor şi obligaţiilor deja stabilite pentru funcţionarii publici prin raportare la procesul de formare. 169. Art. 475 din lege nu reprezintă altceva decât o opţiune care aparţine legiuitorului cu privire la vechimile solicitate diferitelor categorii de funcţii publice, acesta putând lua decizia modificării lor prin raportare la un anumit context social sau la priorităţile existente. În acelaşi sens, art. 492 propune modificarea sistemului de evaluare, norma fiind detaliată în anexa nr. 7 la lege. 170. Art. 520 alin. (1) lit. e) din lege nu contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale, întrucât legiuitorul a identificat o nouă situaţie de suspendare a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, nereglementată în prezent şi care are în vedere remedierea unor situaţii din practică în care nu există temei legal pentru suspendare, dar funcţionarul public se regăseşte în situaţia de a nu îşi putea desfăşura atribuţiile de serviciu. Textul criticat menţionat se aplică, aşadar, doar anterior trimiterii în judecată, în situaţii identificate în mod expres de legiuitor. 171. Art. 557, art. 561 şi art. 563 din lege instituie o serie de reguli în sarcina personalului contractual, în condiţiile în care această categorie de personal nu este guvernată de aceleaşi restricţii existente la nivelul funcţiei publice. 172. Nu se poate reţine nici neconstituţionalitatea art. 578 alin. (2) din lege, nefiind necesară specificarea caracterului definitiv al hotărârii judecătoreşti prin care se dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal şi care determină suspendarea procedurii angajării răspunderii administrativ-disciplinare. Aceasta, deoarece hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, conform art. 550 din Codul de procedură penală. 173. Cu privire la art. 628 din lege privind condiţiile răspunderii exclusive a autorităţilor şi instituţiilor publice pentru limitele serviciului public, se susţine că este constituţional şi că este conform normelor Uniunii Europene. 174. Art. 628 din lege respectă principiul aplicării legii în timp, având în vedere că, pentru concursurile aflate în desfăşurare la data intrării în vigoare a Codului administrativ, procedura concursului se finalizează potrivit legii aflate în vigoare la momentul începerii concursului, astfel încât nu se poate reţine neconstituţionalitatea acestuia. 175. În fine, se menţionează că, prin legea supusă controlului de neconstituţionalitate, sunt reglementate în mod expres aspectele care vizează cadrul general al carierei funcţionarilor publici. Aspectele care vor face obiectul hotărârii Guvernului menţionate la art. 636 din lege vizează doar detalierea procedurilor deja prevăzute la nivel de lege şi nu încalcă prevederile Constituţiei. 176. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. 11.977 din 17 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.829 din 17 septembrie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.217A/2018, apreciind că aceasta este neîntemeiată. 177. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, apreciază că legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 75 alin. (2) din Constituţie, explicând felul în care, în opinia sa, trebuie calculat acest termen. 178. În ce priveşte critica prin raportare la art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie, arată că, în materie de proceduri parlamentare, trebuie avut în vedere că rigurozitatea constituţională poate fi atenuată de cutume praeter legem, izvorâte din practică şi acceptate prin consens de către toate grupurile parlamentare. 179. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale care reglementează competenţa legislativă diferenţiată a Senatului şi Camerei Deputaţilor şi principiului bicameralismului, se arată că plenul Curţii Constituţionale urmează să aprecieze în fiecare caz în parte. 180. În legătură cu susţinerile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la lipsa avizului Consiliului Economic şi Social, se menţionează jurisprudenţa Curţii referitoare la obligativitatea solicitării acestui aviz, fiind indicate în acest sens Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009 sau Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013. 181. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se opinează în sensul netemeiniciei lor, făcându-se referire, în acest sens, la unele texte criticate în cuprinsul sesizării, cum ar fi: art. 10 - Punerea în aplicare a programului de guvernare, art. 26 care consacră controlul administrativ ierarhic al Guvernului asupra ministerelor, asupra organelor de specialitate din subordinea sa, precum şi asupra prefecţilor, art. 29 alin. (3) referitor la contrasemnarea deciziilor prim-ministrului de către secretarul general al Guvernului, art. 50 alin. (2) care conferă membrilor Guvernului aprecierea necesităţii şi oportunităţii emiterii actelor administrative ale acestuia, art. 55 alin. (2) privind răspunderea membrilor Guvernului şi art. 94 alin. (2), art. 138, art. 195 alin. (5) şi (6) şi art. 611 din legea criticată referitoare la asigurarea folosirii limbii minorităţilor naţionale în unităţile administrativ-teritoriale. 182. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 183. Ca urmare a Solicitării nr. 7.581 din 20 august 2018, formulate de Curtea Constituţională în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, secretarul general al Camerei Deputaţilor a comunicat, prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.620 din 30 august 2018, un răspuns prin care face precizări referitoare la actul prin care se solicită întrunirea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară şi la mecanismul de adoptare a unei asemenea decizii, la care a ataşat, în copie, următoarele documente: Ordinea de zi a şedinţei din data de 27 iunie 2018 a Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, Proiectul de decizie privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară, stenograma şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 27 iunie 2018 şi Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 2/2016 pentru aprobarea Normelor tehnice privind pregătirea, prezentarea şi circuitul documentelor care se supun dezbaterii Biroului permanent al Camerei Deputaţilor şi Comitetului liderilor grupurilor parlamentare. 184. La dosar au transmis memorii, în calitate de amicus curiae, Uniunea Democrată Maghiară din România, solicitând respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte punctele ce asigură drepturile minorităţilor naţionale, Asociaţia Mişcarea Angajament Civic din Târgu Mureş, care solicită, de asemenea, respingerea obiecţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte prevederile referitoare la utilizarea limbii materne, precum şi membrii asociaţiilor patriotice din Alba Iulia, care solicită admiterea obiecţiei, pe motiv că limba maghiară se transformă în a doua limbă oficială. 185. Curtea, la termenul de judecată din 20 septembrie 2018, a amânat, succesiv, dezbaterile pentru data de 16 octombrie 2018, 25 octombrie 2018 şi 6 noiembrie 2018, când, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 1.217A/2018 la Dosarul nr. 1.117A/2018, care este primul înregistrat, şi a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoartele judecătorului-raportor, documentele transmise la dosar, dispoziţiile Legii privind Codul administrativ al României, reţine următoarele: 186. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie Legea privind Codul administrativ al României, în ansamblul său, precum şi, în special, dispoziţiile art. 3, art. 5 lit. a), lit. ee) şi lit. cc) prin raportare la lit. dd), art. 10, art. 15, art. 17, art. 18 teza întâi, art. 21, art. 22 alin. (7), art. 22 alin. (10), art. 26, art. 29 alin. (3), art. 39 alin. (1) şi (2), art. 40 alin. (1) lit. g), art. 42, art. 50 alin. (2), art. 55 alin. (2), art. 62 alin. (6), art. 71, art. 73 alin. (4), art. 94, art. 114 alin. (5), art. 120, art. 136, art. 138 alin. (2), art. 139 alin. (3) lit. g), art. 144, art. 149 alin. (2), art. 157 alin. (1) şi (2), art. 195 alin. (2), (3), (5) şi (6), art. 197 alin. (1) şi (2), art. 204 alin. (8) şi (9), art. 208, art. 210, art. 224 alin. (1) lit. c), art. 225 alin. (1) lit. d), art. 227 alin. (1) şi (4), art. 228 alin. (5), art. 240 alin. (2) şi (3), art. 244 alin. (2) şi (3), art. 250 alin. (1), art. 251 alin. (4) şi (5), art. 253 lit. a), art. 255, art. 266, art. 275 alin. (9), art. 280, art. 389 lit. i), art. 396, art. 408 alin. (1) şi (3), art. 413 prin raportare la art. 623, art. 426 alin. (2) şi (3), art. 434 alin. (2), art. 458 alin. (3), art. 465 alin. (10), art. 475, art. 492, art. 520 alin. (1) lit. e), art. 557 alin. (1), art. 561 alin. (1) şi (4), art. 563 alin. (4), art. 578 alin. (2), art. 580, art. 581, art. 582, art. 611 alin. (1), art. 612, art. 619 alin. (8), art. 628 alin. (1) şi (2), art. 636 alin. (2), art. 639 şi ale art. 645 din aceasta. 187. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor din Legea fundamentală cuprinse la art. 1 - Statul român, art. 2 - Suveranitatea, art. 8 - Pluralismul şi partidele politice, art. 13 - Limba oficială, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 52 - Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea prin lege organică a statutului funcţionarilor publici, art. 74 alin. (1) privind iniţiativa legislativă, art. 85 alin. (2) şi (3) privind numirea Guvernului, art. 102 alin. (1) privind rolul şi structura Guvernului, art. 103 alin. (2) şi (3) privind învestitura Guvernului, art. 107 alin. (1) privind prim-ministrul, art. 108 alin. (1), (2) şi (4) privind actele Guvernului, art. 109 alin. (1) privind răspunderea membrilor Guvernului, art. 116 privind structura administraţiei publice centrale de specialitate, art. 117 alin. (2) privind înfiinţarea organelor de specialitate, art. 120 privind principiile de bază ale administraţiei publice locale şi asigurarea folosirii limbii minorităţii naţionale, art. 121 alin. (2) referitor la consiliile locale şi primari, care funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi oraşe, art. 122 - Consiliul judeţean, art. 123 alin. (2), (4) şi (5) privind prefectul, art. 126 - Instanţele judecătoreşti, art. 138 alin. (5) potrivit cărora nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare, art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) referitoare la principiul priorităţii faţă de dispoziţiile contrare din legile interne a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări ale dreptului european cu caracter obligatoriu şi, respectiv, la obligaţia Parlamentului, a Preşedintelui României, a Guvernului şi a autorităţii judecătoreşti de a garanta ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi aplicarea principiului priorităţii dreptului european. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 188. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitor la subiectele îndreptăţite să sesizeze Curtea Constituţională cu exercitarea controlului de constituţionalitate a priori şi la obiectul asupra căruia acesta poartă. Din această perspectivă, se constată că autorii celor două sesizări, şi anume 50 de deputaţi, respectiv Preşedintele României, sunt titulari ai dreptului de a se adresa Curţii pentru exercitarea controlului legilor anterior promulgării, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţie. De asemenea, obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii delimitată de prevederile mai sus indicate, acesta vizând Legea privind Codul administrativ al României, lege adoptată de Parlament, trimisă Preşedintelui României spre promulgare, dar nepromulgată încă. 189. De asemenea, Curtea va aprecia admisibilitatea sesizărilor şi prin prisma art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, referitor la termenul de sesizare. Sub acest aspect, Curtea constată, mai întâi, că, potrivit fişei legislative aferente legii ce constituie obiectul sesizării, aceasta a fost adoptată în procedură de urgenţă. În această situaţie, termenul pentru exercitarea dreptului de sezină este de 2 zile, în sensul că, potrivit art. 15 alin. (2) teza finală din Legea nr. 47/1992, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 2 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. 190. În concret, legea a fost depusă la secretarul general la data de 10 iulie 2018, iar la data de 12 iulie 2018, 50 de deputaţi au sesizat Curtea cu obiecţia de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.117A/2018, deci cu respectarea termenului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 191. În ce priveşte sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.217A/2018, aceasta a fost adresată de către Preşedintele României la data de 31 iulie 2018, în condiţiile în care Parlamentul a trimis legea spre promulgare în data de 12 iulie 2018, în aceeaşi zi Preşedintele României fiind informat, prin adresa Curţii Constituţionale, şi cu privire la declanşarea controlului a priori asupra respectivei legi, în baza sesizării anterioare, ce constituie obiectul Dosarului nr. 1.117A/2018. Având în vedere jurisprudenţa Curţii, şi anume Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70, prin care Curtea a sintetizat cazurile în care o sesizare este admisibilă, în funcţie de termenul de sesizare, rezultă că şi această sesizare, fiind formulată înăuntrul termenului ipotetic de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie pentru promulgarea legii, respectă exigenţele în această materie. 192. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. (2) Parcursul legislativ al legii analizate 193. Propunerea legislativă cu titlul „Lege privind Codul administrativ al României“ a fost iniţiată de 168 de deputaţi şi a fost înregistrată la Senat la data de 12 decembrie 2017, ca lege organică, asupra căreia s-a aprobat adoptarea în procedură de urgenţă. 194. În cadrul procedurii legislative de la Senat, propunerea a fost trimisă pe data de 19 decembrie 2017 la Consiliul Legislativ şi la Guvern, în vederea emiterii avizului, respectiv a punctului de vedere. În data de 18 ianuarie 2018 a fost primit avizul Consiliului Legislativ, iar la data de 19 februarie 2018 a fost prezentată în Biroul permanent, Senatul fiind primă Cameră sesizată. În aceeaşi zi, propunerea a fost trimisă pentru raport la Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului şi pentru aviz la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi la Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. Acestea au fost primite la data de 15, respectiv 20 martie 2018, iar în data de 2 martie 2018 a fost primit punctul de vedere al Guvernului. 195. În data de 12 martie 2018 a avut loc prezentarea în Biroul permanent, moment la care Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului a solicitat decalarea termenului de depunere a raportului, stabilit iniţial la 20 martie 2018, pentru data de 17 aprilie 2018. La data de 7 mai 2018, Biroul permanent al Senatului a aprobat desesizarea Comisiei pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului, fiind aprobată, concomitent, sesizarea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru elaborarea Codului administrativ, în vederea elaborării raportului. La data de 8 iunie 2018, Comisia specială comună a depus raportul, propunerea legislativă fiind adoptată de Senat la data de 11 iunie 2018 (85 voturi pentru, 25 împotrivă şi 11 abţineri). 196. Procedura legislativă la Camera Deputaţilor a demarat la data de 12 iunie 2018, când au avut loc prezentarea formei adoptate de Senat în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, aprobarea adoptării în procedură de urgenţă - solicitată de iniţiatori - şi trimiterea pentru raport către aceeaşi Comisie specială comună. 197. La data de 22 iunie 2018 a fost primit raportul favorabil al Comisiei speciale comune. La data de 25 iunie 2018, propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor, a doua zi fiind trimis pentru raport suplimentar la aceeaşi Comisie. La data de 28 iunie 2018 a fost primit raportul de înlocuire favorabil, fiind înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei la data de 2 iulie 2018. 198. La data de 5 iulie 2018 au avut loc dezbateri în plenul Camerei, iar la data de 9 iulie 2018 a fost primit un raport de înlocuire de la Comisia specială comună, în aceeaşi zi fiind supusă dezbaterii şi adoptată de Camera Deputaţilor. 199. La data de 12 iulie 2018, legea adoptată a fost trimisă la promulgare. În aceeaşi zi, un număr de 50 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate (Dosarul nr. 1.117A/2018), iar la data de 31 iulie 2018, Preşedintele României a sesizat Curtea în privinţa aceleiaşi legi (Dosarul nr. 1.217A/2018). (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate. Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă (3.1) Criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi (4) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie 200. Referitor la această critică se susţine că Legea privind Codul administrativ al României a fost adoptată de cele două Camere ale Parlamentului cu încălcarea principiului bicameralismului funcţional şi a prevederilor art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie referitoare la întoarcerea legii, deoarece Camerele s-au comportat ca şi cum Senatul ar fi avut doar competenţă de primă Cameră, iar Camera Deputaţilor ar fi avut deplină competenţă decizională pentru toate materiile reglementate. Or, faţă de conţinutul normativ al acestei legi, care este structurată în 10 părţi, şi în raport cu prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc competenţa materială a fiecărei Camere, rezultă că cele două Camere ale Parlamentului au competenţe funcţionale diferite, astfel: Camera Deputaţilor este primă Cameră sesizată pentru domeniile prevăzute în art. 73 alin. (3) lit. e), k), l) şi o) - organizarea Guvernului; contenciosul administrativ; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; Senatul este primă Cameră sesizată pentru domeniile prevăzute în Constituţie la art. 73 alin. (3) lit. d), j), m) şi p) şi la art. 123 alin. (3) coroborat cu art. 73 alin. (3) lit. t) - organizarea şi desfăşurarea referendumului; statutul funcţionarilor publici; regimul juridic general al proprietăţii; regimul general privind raporturile de muncă şi instituţia prefectului şi atribuţiile acestuia. Mai mult, Senatul ar fi trebuit să transmită Camerei Deputaţilor faptul că, pentru domeniile de la art. 73 alin. (3) lit. e), k) şi o) din Constituţie, acesta are competenţă decizională. 201. Cu privire la această critică, Curtea observă că, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 92 alin. (7) din Regulamentul Senatului stabilesc competenţa Senatului, ca primă Cameră sesizată, „spre dezbatere şi adoptare, în privinţa proiectelor de lege şi propunerilor legislative în domeniile stabilite de art. 75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează: 1. proiectele de lege şi propunerile legislative de nivelul legilor ordinare; 2. proiectele legilor organice prevăzute la: - art. 3 alin. (2) - Teritoriul; – art. 5 alin. (1) - Cetăţenia; – art. 12 alin. (4) - Simboluri naţionale; – art. 16 alin. (4) - Egalitatea în drepturi; – art. 44 alin. (2) - Dreptul de proprietate privată; – art. 70 alin. (1) - Jurământul deputaţilor şi senatorilor; – art. 73 alin. (3) - Categorii de legi: – lit. a) - sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; – lit. b) - organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; – lit. d) - organizarea şi desfăşurarea referendumului; – lit. f) - regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; – lit. g) - regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; – lit. h) - infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; – lit. i) - acordarea amnistiei sau a graţierii colective; – lit. j) - statutul funcţionarilor publici; – lit. m) - regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; – lit. p) - regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; – lit. r) - statutul minorităţilor naţionale din România; – lit. s) - regimul general al cultelor; – art. 83 alin. (3) - Preşedintele României - prelungirea mandatului; – art. 136 alin. (3), (4) şi (5) - Proprietatea; – art. 141 - Consiliul Economic şi Social.“ 202. Totodată, competenţa decizională a Senatului şi, corelativ, de primă Cameră sesizată a Camerei Deputaţilor rezultă din alin. (8) al aceluiaşi art. 92 din Regulamentul Senatului şi se referă la următoarele domenii de legiferare: 1. proiectele de lege şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate ori acorduri; 2. proiectele legilor organice referitoare la: organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de radio şi televiziune şi controlul parlamentar al acestora; dreptul de asociere; dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, apărarea ţării; organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului; categorii de legi; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; organizarea generală a învăţământului; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; Consiliul Legislativ; Guvernul - rolul şi structura şi incompatibilităţi; înfiinţarea de autorităţi administrative autonome; sistemul de apărare; administraţia publică locală - principii de bază; statutul judecătorilor; instanţele judecătoreşti; folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie; Consiliul Superior al Magistraturii - atribuţii; Curtea de Conturi; Curtea Constituţională - structura. 203. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 474 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 3 august 2016, dispoziţiile art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 13 din Regulamentul Senatului, prin raportare la art. 123 alin. (2) din Constituţie - Prefectul, au fost declarate neconstituţionale, Curtea arătând că referirile acestuia la dezbaterea şi adoptarea de către Senat în calitate de Cameră decizională a proiectelor de lege şi a propunerilor legislative vizând prefectul sunt neconstituţionale, întrucât dispoziţiile constituţionale ale art. 123 alin. (3) nu sunt expres menţionate în cuprinsul tezei întâi a art. 75 alin. (1) din Constituţie, astfel că Senatul este Cameră de reflecţie, şi nu decizională. 204. În continuare, Curtea reţine că Legea privind Codul administrativ al României este structurată în 10 părţi care acoperă următoarele domenii: partea I „Dispoziţii generale“, partea a II-a „Administraţia publică centrală“, partea a III-a „Prefectul, Instituţia prefectului şi Serviciile publice deconcentrate“, partea a IV-a „Administraţia publică locală“, partea a V-a „Exercitarea dreptului de proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale“, partea a VI-a „Statutul funcţionarilor publici şi Statutul juridic aplicabil personalului contractual din administraţia publică şi evidenţa personalului plătit din fonduri publice“, partea a VII-a „Răspunderea administrativă“, partea a VIII-a „Serviciile publice“, partea a IX-a „Dispoziţii tranzitorii şi finale“, partea a Xa „Modificări şi completări aduse altor acte normative în vigoare corelativ cu prevederile Codului administrativ“. 205. Curtea reţine că, suplimentar faţă de codurile normative existente, momentan, în vigoare, prezenta lege reglementează, în premieră, un Cod administrativ al României, reunind un mare număr de acte normative cu o legătură directă sau conexă domeniului dreptului public şi dreptului administrativ. Codul administrativ abrogă 16 acte normative şi modifică sau completează alte 6 acte normative. Aşadar, nu se poate vorbi, în cazul de faţă, de o reglementare asupra unui domeniu strict delimitat legislativ, ci de o operă de legiferare complexă, care, potrivit Expunerii de motive a propunerii legislative, „are menirea de a reprezenta legea de bază a administraţiei publice şi urmăreşte să asigure cadrul juridic necesar asigurării stabilităţii şi eficienţei autorităţilor atât la nivel central, cât şi la nivel local“. Axa principală a acestei reglementări o reprezintă administraţia publică, atât la nivel central, cât şi local, cu toate subdiviziunile ei şi toate implicaţiile şi interconexiunile cu celelalte domenii cu care este legată indisolubil. Prin urmare, direcţiile principale de reglementare sunt reprezentate de regimul juridic, statutul şi raporturile de muncă aplicabile, după caz, prefectului, aleşilor locali, funcţionarului public, personalului contractual din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi regimului bunurilor aparţinând proprietăţii publice şi publice a statului şi unităţilor administrative-teritoriale, răspunderea administrativă, serviciile publice. 206. În ce priveşte cele mai multe dintre aceste domenii, Constituţia prevede expres necesitatea de a fi reglementate prin lege organică, pentru adoptarea căreia Senatul are calitatea de primă Cameră sesizată, iar cealaltă parte a acestor domenii principale sau a unora conexe lor sunt de rangul legilor ordinare, pentru care, de asemenea, Senatul are calitatea de Cameră de reflecţie. 207. Abordarea unitară a Parlamentului în opera de legiferare a unui Cod de o asemenea complexitate răspunde cerinţei imperative de coeziune, coerenţă, dar şi celeritate, având în vedere că această lege a fost adoptată prin procedură de urgenţă. Prin urmare, este firesc ca, analizându-se domeniile centrale/direcţiile principale de legiferare şi constatându-se că, în privinţa acestora, Senatul are în mod preponderent, majoritar, calitatea de primă Cameră sesizată, procedura legislativă să debuteze cu depunerea propunerii legislative la această Cameră. Aplicarea tale quale a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Constituţie, în funcţie de încadrarea strictă şi distinctă, a fiecăreia dintre normele ce alcătuiesc Legea privind Codul administrativ al României, în structura mai sus amintită (10 părţi şi 7 anexe) ar fi condus la disiparea efortului parlamentar de legiferare, la o reglementare fragmentată, necorelată, care nu şi-ar fi atins, în cele din urmă, scopul final, cel de centralizare, unificare şi armonizare a tuturor normelor incidente materiei dreptului administrativ. 208. Desigur, abordarea unitară sub aspectul procedurii parlamentare de legiferare, şi anume stabilirea primei Camere sesizate în privinţa dezbaterii şi adoptării unei asemenea propuneri legislative de tip bloc normativ monolit, nu exclude respectarea prevederilor art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, potrivit cărora „(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. (5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.“ 209. Dispoziţiile constituţionale citate reglementează procedura întoarcerii legii la Camera parlamentară cu competenţă decizională definitivă, stabilită în funcţie de obiectul de reglementare al unei anumite prevederi legale şi reprezintă o soluţie novatoare, introdusă în anul 2003, cu prilejul revizuirii Constituţiei, care a înlocuit procedura medierii prevăzută la art. 76 din Constituţia din 1991, nerevizuită. Deşi art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală a partajat competenţa decizională a celor două Camere ale Parlamentului, legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul revizuirii Constituţiei, ipoteza în care proiectul de lege/propunerea legislativă supus(ă) adoptării este modificat(ă) în sensul că o Cameră adoptă, în cursul procesului de legiferare, o prevedere care, prin obiectul său de reglementare, raportat la art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală, se plasează sub competenţa decizională definitivă a celeilalte Camere. Noua instituţie a întoarcerii legii urmăreşte evitarea unui eventual blocaj în procesul de legiferare specific sistemului bicameralismului funcţional, prin asigurarea prevalenţei Camerei parlamentare cu competenţă decizională definitivă. 210. Astfel, conform art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, dacă în cadrul procesului de legiferare, prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit obiectului său de reglementare, intră, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie, în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi a doua Cameră „este de acord“. În situaţia contrară, potrivit căreia a doua Cameră intervine asupra respectivei prevederi (în sensul eliminării sau modificării/completării acesteia), legea, astfel cum a fost adoptată de a doua Cameră, trebuie trimisă primei Camere care, exclusiv în privinţa acelei prevederi, va decide definitiv, prin vot, în procedură de urgenţă. Practic, prima Cameră este repusă astfel în situaţia de a acţiona în calitate de Cameră decizională, în considerarea obiectului de reglementare al respectivei prevederi şi în acord cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, ca expresie a principiului bicameralismului funcţional. 211. Aceeaşi regulă a întoarcerii legii este prevăzută de art. 75 alin. (5) din Constituţie şi pentru situaţia în care a doua Cameră, cea decizională, adoptă o prevedere ce intră, prin obiectul său, în competenţa decizională a primei Camere sesizate. Evident că, în această situaţie, Camera decizională adoptă o prevedere nouă faţă de forma legii primite în urma adoptării acesteia de către prima Cameră sesizată. În acest caz, a doua Cameră nu are competenţă decizională proprie cu privire specială la obiectul de reglementare al noii prevederi, ci reprezintă forul de reflecţie, astfel că este necesar ca legea să fie trimisă primei Camere, care va decide definitiv numai cu privire la intervenţia legislativă (de noutate) a celei de-a doua Camere. Cu alte cuvinte, nu este posibil ca o prevedere să fie introdusă, în etapa adoptării în Camera decizională, exclusiv de către aceasta, dacă, strict în privinţa ei, această Cameră nu are competenţa de legiferare decizională definitivă atribuită expres de art. 75 alin. (1)din Constituţie , deoarece ar însemna ca acea normă legală să fie rezultatul adoptării de către o singură Cameră parlamentară, ceea ce contravine principiului bicameralismului. 212. Din cele mai sus expuse rezultă că instituţia întoarcerii legii acţionează ca un regulator de competenţă, în sensul protejării Camerei cu competenţă decizională definitivă, stabilită conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, având o strânsă conexiune şi cu principiul bicameralismului, deoarece doar în privinţa unei prevederi asupra căreia a doua Cameră intervine se poate pune atât problema respectării principiului bicameralismului, cât şi a întoarcerii legii, în funcţie de menţinerea sau nu a competenţei sale decizionale definitive în raport cu obiectul de reglementare al prevederii în cauză. 213. Revenind la criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi (4) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie, referitoare la pretinsa sesizare greşită a Senatului ca primă Cameră, cu rol de reflecţie, în vederea adoptării Legii privind Codul administrativ al României, Curtea constată, pentru considerentele prezentate la paragrafele 201-207 din prezenta decizie, că acestea nu sunt întemeiate, reţinând, în esenţă, faptul că, sub aspectul domeniului general de reglementare, respectiv administraţia publică, procedura parlamentară de adoptare a legii criticate a respectat prevederile art. 73 alin. (3) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie, Senatul fiind în mod corect sesizat ca primă Cameră de legiferare. 214. Pe de altă parte, criticile de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la prevederile art. 75 alin. (1) şi (4) coroborate cu cele ale art. 73 alin. (3), precum şi cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie şi care vizează, punctual, anumite texte adoptate, în opinia autorului sesizării, cu ignorarea procedurii privind întoarcerea legii, vor fi analizate de Curte în continuare, concomitent cu examinarea criticilor privind nerespectarea principiului bicameralismului, pentru motivele arătate la paragrafele 209-212. (3.2) Criticile privind încălcarea principiului bicameralismului, prevăzut la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie 215. Autorul sesizării ce formează obiectul Dosarului nr. 1.217A/2018 susţine încălcarea principiului bicameralismului Parlamentului deoarece, între forma adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi cea adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, există atât deosebiri majore de conţinut juridic, cât şi o configuraţie semnificativ diferită. Astfel, faţă de forma adoptată de Senat, Camera Deputaţilor a adoptat direct, în şedinţa din 9 iulie 2018, un raport de admitere cu un număr de 125 de amendamente ce vizează dispoziţii asupra cărora Camera de reflecţie nu s-a pronunţat, respectiv art. 39 alin. (6), art. 60 alin. (5), art. 138 alin. (6), art. 210, art. 249 alin. (5), art. 258 lit. a), art. 272, art. 280, art. 337 alin. (15), art. 338 alin. (18), art. 343 alin. (8), art. 408, art. 408^1 - art. 408^4, art. 441^1, art. 535, art. 548 şi art. 630^2. Totodată, se arată că forma iniţiatorului cuprindea un număr de 648 de articole şi 4 anexe, forma adoptată de Senat cuprindea 636 de articole şi 7 anexe, iar forma finală, adoptată la Camera Deputaţilor, cuprinde 651 de articole şi 7 anexe. 216. Curtea Constituţională a dezvoltat acest principiu printr-o solidă şi constantă jurisprudenţă, relevante fiind, în acest sens, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011. În esenţă, Curtea a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului: (a) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi (b) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. 217. Totodată, stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau de a completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. 218. De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator. 219. Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 514 din 5 iulie 2017, paragraful 40, că „extinderea scopului legii sau a măsurilor adoptate în sensul atingerii scopului vizat în procesul legislativ desfăşurat în Camera decizională nu poate avea valenţele unei încălcări a principiului bicameralismului. În aceste condiţii, nu se poate vorbi despre o veritabilă deturnare a scopului iniţial al legii, ci de o mai clară şi cuprinzătoare reglementare, de natură a dezvolta scopul originar al propunerii legislative.“ Curtea a constatat, cu acel prilej, că, deşi au o anumită pondere cantitativă, textele de lege introduse în procedura de legiferare a Camerei decizionale nu au şi semnificaţia unui aport calitativ semnificativ, adică nu aduc modificări sau completări substanţiale, de natură să determine încălcarea principiului bicameralismului prin întrunirea cumulativă a celor două condiţii reţinute în jurisprudenţa sa în materie. „Aşadar, o propunere legislativă poate primi îmbunătăţiri, atât de ordin formal, cât şi în privinţa conţinutului, fără a modifica însă substanţial forma şi conţinutul legii supuse adoptării, deoarece chiar prin aceste contribuţii active ale fiecărei Camere se manifestă, în definitiv, rolul structurii bicamerale a Parlamentului în cadrul funcţiei sale de legislator suveran“. 220. Evaluarea respectării principiului bicameralismului impune un examen comparativ între forma legii adoptată de Camera de reflecţie şi cea adoptată de Camera decizională, prin raportare la scopul şi filosofia iniţiale ale legii, iar rezultatul unei asemenea operaţiuni trebuie evaluat, la rândul său, prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, respectiv a celor două condiţii cumulative (1) existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi (2) existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi a limitelor principiului bicameralismului stabilite pe această cale (astfel cum s-a menţionat la paragraful 214 al prezentei decizii). 221. Având în vedere criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate prin raportare la dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie, referitoare atât la pretinsa nerespectare a principiului bicameralismului, cât şi a procedurii privind întoarcerea legii la Camera competentă decizional, Curtea va examina coroborat aceste critici, analizând, pe rând, dispoziţiile indicate în sesizare, în forma adoptată de Senat, comparativ cu forma adoptată de Camera Deputaţilor. 222. Art. 39 alin. (6) din forma Senatului, cu denumirea marginală „Conflictul de interese“, potrivit căruia „(6) Încălcarea prevederilor alin. (2) constatată în condiţiile legii determină încetarea funcţiei de membru al Guvernului.“ a fost eliminat, această operaţiune fiind necesară, potrivit explicaţiilor din Raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea Codului administrativ, pentru „corelarea cu legislaţia în vigoare - Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 176/2010“. Alin. (2) al art. 39 prevede: „Membrul Guvernului care se află în conflict de interese în condiţiile alin. (1) este obligat să se abţină de la luarea deciziei sau de la participarea la luarea deciziei, de la emiterea actului administrativ sau încheierea actului juridic respectiv care ar produce un folos material pentru sine sau pentru soţ, soţie ori rude până la gradul al II-lea.“ Aşadar, Camera Deputaţilor a eliminat, odată cu alin. (6) al art. 39, sancţiunea constând în încetarea funcţiei de membru al Guvernului pentru nerespectarea alin. (2). Curtea observă, totodată, faptul că, potrivit art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, „(1) Încălcarea obligaţiilor prevăzute în art. 72 alin. (1) constituie abatere administrativă, dacă nu este o faptă mai gravă, potrivit legii. (2) Actele administrative emise sau actele juridice încheiate prin încălcarea obligaţiilor prevăzute în art. 72 alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută.“, iar art. 72 alin. (1), mai sus referit, are un conţinut juridic asemănător cu cel al art. 39 alin. (2) din Legea privind Codul administrativ al României, respectiv: „(1) Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I“. Legea criticată operează, la art. 651, modificări şi completări inclusiv asupra Legii nr. 161/2003, însă articolele mai sus enunţate rămân în vigoare, astfel că, pentru fapta constând în încălcarea prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea privind Codul administrativ al României, se va aplica sancţiunea prevăzută la art. 73 din Legea nr. 161/2003. Prin urmare, prin intervenţia Camerei decizionale, sancţiunea aplicată în cazul constatării conflictului de interese în privinţa unui membru al Guvernului a fost diminuată (de la încetarea funcţiei de membru al Guvernului, în forma Senatului, la abatere administrativă, dacă nu este o faptă mai gravă, potrivit legii, în forma Camerei Deputaţilor), fiind menţinute prevederile legale incidente în vigoare. Or, de vreme ce sancţiunile aplicabile unei categorii profesionale reprezintă un element important ce configurează statutul sau regimul juridic specific acesteia, Curtea apreciază că o atare modificare, operată de Camera Deputaţilor fără ca Senatul să o poată dezbate, este de natură a înfrânge principiul bicameralismului, astfel cum a fost acesta configurat în jurisprudenţa Curţii. În plus, Curtea observă că Legea nr. 161/2003 - sediul materiei în privinţa instituţiei „conflictului de interese“ - este o lege adoptată anterior revizuirii din anul 2003 a Constituţiei, are caracter organic şi a fost modificată prin Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate - lege organică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, şi de Senat, în calitate de Cameră decizională. Prin urmare, rezultă că intervenţia Camerei Deputaţilor în sensul diminuării (prin eliminarea textului) unei sancţiuni adoptate în prealabil de Senat, ce are, strict în această materie, calitatea de for decizional, trebuia să urmeze regulile prevăzute de art. 75 alin. (4) din Constituţie, pentru ca Senatul să poată decide definitiv. În lipsa declanşării procedurii de întoarcere a legii strict în privinţa acestei operaţiuni legislative a Camerei Deputaţilor, Curtea apreciază că au fost încălcate atât prevederile art. 61 alin. (2), cât şi cele ale art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, prin raportare la art. 75 alin. (1) din aceasta. 223. Acelaşi motiv al corelării cu actele normative menţionate - Legea nr. 161/2003 şi Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 aprilie 2010 - este invocat şi în ceea ce priveşte eliminarea, din cuprinsul alin. (5) al art. 60 al formei de la Senat, cu denumirea marginală „Incompatibilităţi şi conflictul de interese pentru secretarii de stat şi subsecretarii de stat“, a sintagmei „sau a conflictului de interese“ din următorul text: „(5) În cazul în care se constată, în condiţiile legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, existenţa stării de incompatibilitate sau conflictului de interese pentru secretarii de stat, subsecretarii de stat sau pentru persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate acestora, Prim-ministrul dispune eliberarea din funcţie“. Într-adevăr, eliminarea era necesară deoarece Legea nr. 176/2010 nu face nicio referire la conflictul de interese, acesta fiind obiectul de reglementare al Legii nr. 161/2003. Or, dispoziţiile art. 72 şi ale art. 73 din Legea nr. 161/2003, referitoare la conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală, se menţin în vigoare şi au ca destinatari inclusiv secretarii de stat, subsecretarii de stat sau persoanele care îndeplinesc funcţii asimilate acestora. Modificarea operată de Camera decizională vizează, prin urmare, o corelare necesară pentru coerenţa cadrului legislativ aplicabil materiei, ce răspunde imperativelor prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, fără ca aceasta să reprezinte o modificare de esenţă efectuată de Camera decizională asupra formei adoptate de Camera de reflecţie, de natură să încalce principiul bicameralismului. În schimb, intervenţia Camerei Deputaţilor trebuia să obţină şi acordul Senatului, deoarece, în această materie, a conflictului de interese şi a incompatibilităţilor membrilor Guvernului, în temeiul art. 75 alin. (1), prin raportare la art. 105 alin. (2) din Constituţie, Senatul are competenţa de a decide definitiv. Or, în lipsa îndeplinirii procedurii de întoarcere a legii, rezultă că, odată cu eliminarea art. 60 alin. (5) în forma adoptată de Camera Deputaţilor, a fost încălcat art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală. 224. Art. 138 alin. (6) din forma de la Senat, cu denumirea marginală „Desfăşurarea şedinţelor consiliului local“, a fost eliminat la Camera Deputaţilor, potrivit Raportului, de către Comisia specială comună, fără însă a fi prezentată în scris nicio explicaţie în acest sens. Curtea observă că dispoziţia respectivă se circumscrie conţinutului normativ al art. 38 - art. 54 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2017, care se referă la desfăşurarea şedinţelor consiliului local, însă alin. (6) al art. 138 din legea criticată - eliminat de Camera Deputaţilor - nu are un text corespondent în legislaţia în vigoare incidentă, respectiv Legea nr. 215/2001, pe care, de altfel, legea supusă controlului de constituţionalitate o şi abrogă, prin art. 604 alin. (2) lit. e). Deşi avea caracter de noutate şi reglementa, în concret, modalitatea de desfăşurare a dezbaterilor în cadrul şedinţei consiliului local, stabilind o anumită ordine de desfăşurare a dezbaterilor, nu se poate ignora faptul că acest text se circumscrie, totuşi, materiei referitoare la regimul general al autonomiei locale, precum şi la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 215/2001], domeniu care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţie, se reglementează prin lege organică şi intră, conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, în competenţa de legiferare a Camerei Deputaţilor în calitate de primă Cameră sesizată şi, deci, a Senatului în calitate de for decizional. Deoarece Camera Deputaţilor a eliminat o prevedere de substanţă, adoptată anterior de forul cu competenţă decizională, în privinţa căreia Camera Deputaţilor are calitatea de Cameră de reflecţie, devin incidente prevederile art. 75 alin. (4) din Constituţie. Întrucât legea nu a fost întoarsă la Senat pentru aplicarea acestor norme constituţionale, Curtea constată, cu privire la eliminarea art. 138 alin. (6) din Legea privind Codul administrativ al României, că au fost încălcate atât prevederile art. 61 alin. (2), cât şi ale art. 75 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la art. 75 alin. (1) din aceasta. 225. Art. 210, în forma adoptată la Senat, purta denumirea marginală „Dreptul la pensie“, în timp ce la Camera Deputaţilor a primit titlul „Indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primar, viceprimar, preşedinte al consiliului judeţean şi vicepreşedinte al consiliului judeţean“. Potrivit Raportului Comisiei speciale comune, „este necesară modificarea denumirii marginale a articolului 210 având în vedere conţinutul articolului care reglementează dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă pentru primar, viceprimar, preşedinte al consiliului judeţean şi vicepreşedinte al consiliului judeţean“. Având în vedere faptul că substanţa juridică a art. 210 nu a suferit modificări, ci doar sa operat o modificare a titlului marginal, prin care se caracterizează mai exact şi mai în detaliu conţinutul juridic adoptat, Curtea reţine că nu a fost încălcat principiul bicameralismului. Cât priveşte incidenţa art. 75 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că intervenţia Camerei Deputaţilor operează în domeniul prevăzut de art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţie - organizarea administraţiei publice locale, reglementat prin lege organică şi în privinţa căruia Camera Deputaţilor are calitate de primă Cameră sesizată, conform art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, sunt aplicabile prevederile constituţionale ale art. 75 alin. (4), în sensul că legea trebuia trimisă Senatului care, în calitate de for cu competenţă decizională definitivă, trebuie să îşi exprime, prin vot definitiv, acordul asupra intervenţiei operate de Camera Deputaţilor. Deoarece această procedură nu a fost urmată, rezultă că au fost nesocotite prevederile art. 75 alin. (4) din Constituţie. 226. Art. 249 alin. (5) de la Senat, cu denumirea marginală „Rolul prefectului“, a fost modificat la Camera Deputaţilor în sensul că prefectul este ajutat de un subprefect, şi nu de doi subprefecţi, cum era în forma adoptată de Senat. Aşa cum s-a arătat mai sus, în privinţa proiectelor de lege şi a propunerilor legislative vizând prefectul, Curtea Constituţională a arătat, prin Decizia nr. 474 din 28 iunie 2016, că Senatul este Cameră de reflecţie, şi nu decizională. Prin urmare, neavând semnificaţia unei modificări esenţiale a soluţiei legislative adoptate de Senat, rezultă că intervenţia Camerei Deputaţilor, în calitate legitimă de Cameră decizională, nu înfrânge principiul bicameralismului şi nici nu impunea aplicarea prevederilor art. 75 alin. (4) din Constituţie. Aceeaşi concluzie este valabilă şi în privinţa intervenţiilor operate de acest for legislativ asupra art. 258 lit. a) - „Alte atribuţii [ale prefectului]“ şi art. 272 alin. (2) şi (3) - „Obligaţia de informare în situaţia călătoriilor în afara judeţului [ale prefectului şi subprefectului]“. În cazul acestui din urmă text, Camera Deputaţilor a introdus două noi alineate, potrivit cărora „(2) Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă. (3) Prefecţii şi subprefecţii nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii“. Având în vedere noul statut de demnitate publică pe care Legea privind Codul administrativ al României îl configurează prefectului şi subprefectului, Curtea apreciază că noile prevederi se integrează acestui statut şi nu pot reprezenta o diferenţă specifică (între forma adoptată de Senat şi cea adoptată de Camera Deputaţilor) de substanţă, care să justifice susţinerea încălcării principiului bicameralismului. De asemenea, deoarece Senatul are calitatea de Cameră de reflecţie în această materie, nu se poate reţine incidenţa art. 75 alin. (5) din Constituţie. 227. Art. 280, cu denumirea marginală „Numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate“, a fost adoptat de Senat în următoarea formă: „Conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin ordin al conducătorului ministerului de resort, respectiv al organului de specialitate al administraţiei publice centrale competente. (2) Numirea, modificarea, suspendarea sau încetarea raporturilor de serviciu sau de muncă, după caz, ale conducătorilor serviciilor publice deconcentrate se comunică prefectului judeţului în care serviciul public deconcentrat este organizat sau are sediul ori Prefectului Municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 10 zile de la intervenirea acestora“. La Camera Deputaţilor, textul a fost adoptat astfel: „(1) Serviciul public deconcentrat este condus de un manager, funcţie de demnitate publică. Managerul este numit şi eliberat din funcţie prin ordin al ministrului de resort sau al conducătorului organului de specialitate al administraţiei publice centrale competent. Ordinul se comunică prefectului judeţului în care serviciul public deconcentrat este organizat sau are sediul ori prefectului municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 10 zile de la intervenirea acestora. (2) Managerul serviciului public deconcentrat are calitatea de ordonator de credite şi beneficiază de drepturile de natură salarială prevăzute de lege.“ 228. Prin urmare, ca noutate, Camera Deputaţilor a definit titulatura de „manager“ a conducătorului serviciului public deconcentrat şi i-a configurat, de asemenea, statutul de demnitar, aspect neprevăzut în forma Senatului, dar care prezintă o importanţă deosebită în materie, de natură a atrage concluzia potrivit căreia nu a fost respectat principiul bicameralismului. 229. Cu privire la încadrarea domeniului vizând serviciile publice deconcentrate sub aspectul nivelului şi procedurii de legiferare, Curtea observă că acestea reprezintă structuri înfiinţate în subordinea ministerelor în unităţile-administrativ teritoriale. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituţie, organizarea Guvernului se face prin lege organică, la fel ca şi organizarea administraţiei publice locale [potrivit art. 73 alin. (3) lit. o) din Constituţie], asupra ambelor domenii Senatul având calitatea de Cameră decizională. Or, intervenţiile operate de a doua Cameră ar fi trebuit supuse atenţiei Senatului, din moment ce Camera Deputaţilor a operat anumite modificări de substanţă asupra textului anterior adoptat de Senat, astfel cum dispune art. 75 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, în lipsa iniţierii procedurii de întoarcere a legii în privinţa acestor dispoziţii, Curtea constată, în privinţa art. 280, că au fost încălcate atât prevederile art. 61 alin. (2), cât şi cele ale art. 75 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la art. 73 alin. (3) lit. e) şi o) şi art. 75 alin. (1) din aceasta. 230. Art. 337 alin. (15) - „Etapa de transparenţă“ , art. 338 alin. (18) - „Reguli privind oferta“ şi art. 343 alin. (8) - „Determinarea ofertei câştigătoare“ prezintă diferenţe între forma adoptată de Senat şi cea adoptată de Camera Deputaţilor, constând în faptul că, referitor la procedura licitaţiei, Senatul a avut în vedere depunerea a „cel puţin trei oferte“ , iar Camera decizională a adoptat textele în aceeaşi formă, cu referire la „cel puţin două oferte“ . Motivaţia autorului amendamentului constă în „armonizarea textului în cuprinsul actului normativ“. Curtea apreciază că modificarea operată la Camera Deputaţilor nu este de natură să înfrângă principiul bicameralismului, de vreme ce soluţia legislativă de principiu adoptată de prima Cameră nu a fost anihilată prin diminuarea numărului de oferte depuse în cadrul unei proceduri de licitaţie, fiind menţinute standardele minimale cu privire la principiile transparenţei şi concurenţei în această procedură. Pe de altă parte, potrivit art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege organică, Camera decizională fiind, conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor. Aşa fiind, nu se poate reţine incidenţa art. 75 alin. (4) din Constituţie, referitor la procedura întoarcerii legii. 231. Art. 408 - „Atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici“ diferă în forma adoptată de Camera Deputaţilor faţă de cea adoptată de Senat prin faptul că, la alin. (1), sunt introduse alte 9 atribuţii în sarcina Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pe lângă cele 9 adoptate de Senat, precum şi prin aceea că sunt introduse alte 3 alineate [alin. (2)-(4)] în structura acestui articol. Curtea observă că dispoziţiile introduse direct la Camera decizională întăresc rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici în ceea ce priveşte, în esenţă, activităţile de management al funcţiei publice şi al funcţionarilor publici la nivel naţional, de elaborare a actelor normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici şi de aplicare a acestor norme în mod unitar. Deşi în Expunerea de motive a iniţiatorilor legii este menţionat, la pct. E, subpunctul 1, managementul deficitar al resurselor umane din administraţia publică, Curtea reţine că, având în vedere natura lor - atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ - aceste prevederi nou introduse de Camera Deputaţilor ar fi trebuit supuse şi dezbaterii Senatului, pentru a nu reprezenta opera de legiferare a unei singure Camere. Totodată, Curtea subliniază că, în materia reglementării statutului funcţionarilor publici, Senatul are calitatea de primă Cameră sesizată, astfel că nu se pune problema incidenţei art. 75 alin. (5) din Constituţie, cu privire la întoarcerea legii, ci exclusiv a respectării exigenţelor principiului bicameralismului, astfel cum rezultă din art. 61 alin. (2) din Constituţie şi din jurisprudenţa incidentă a Curţii Constituţionale. Aşadar, dat fiind aportul exclusiv al Camerei decizionale, semnificativ atât sub aspect substanţial (calitativ), cât şi cantitativ, Curtea constată că adoptarea art. 408 din Legea privind Codul administrativ al României a avut loc cu încălcarea principiului bicameralismului. 232. Art. 408^1 [devenit art. 411 din Cod] - „Gestiunea resurselor umane de către autorităţile şi instituţii publice“ a fost introdus la Camera Deputaţilor. Potrivit autorului amendamentului, astfel cum apare înscris în Raportul Comisiei speciale comune, „este necesară introducerea acestui articol întrucât acesta prevede că gestiunea curentă a resurselor umane şi a funcţiilor publice este organizată şi realizată, în cadrul fiecărei autorităţi şi instituţii publice, de către un compartiment specializat şi că acesta colaborează cu A.N.F.P. în exercitarea competenţelor acordate A.N.F.P. conform prezentului Cod“. Curtea apreciază că textul nou introdus este indisolubil legat de celelalte prevederi care definesc atribuţiile Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, cu referire specială la cele legate de managementul resursei umane din administraţia publică sau de activităţile de centralizare, sistematizare, detectare şi raportare a tuturor problemelor specifice activităţii funcţionarilor publici, aşa cum sunt, de pildă, cele de la art. 408 alin. (1) lit. k), l), o), q), r), s) sau alin. (4) din Cod. Textul nou introdus stabileşte competenţa fiecărei autorităţi şi instituţii publice de a realiza activitatea de gestiune curentă a propriei resurse umane, însă prevede şi obligaţia acestora de a colabora cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, tocmai pentru realizarea rolului acesteia din urmă. Prin urmare, cu privire la acest text, Curtea va pronunţa, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie ca şi în cazul analizei art. 408, constatând nerespectarea exigenţelor principiului bicameralismului, precum şi lipsa incidenţei art. 75 alin. (5) din Constituţie, referitor la procedura întoarcerii legii. 233. În ce priveşte art. 408^2 [devenit art. 412 din Cod] - „Stabilirea structurii de posturi“ , de asemenea introdus la Camera Deputaţilor, text care prevede că „Structura de posturi se stabileşte pe baza activităţilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3) precum şi prin raportare la activităţile desfăşurate de categoriile de personal prevăzute la art. 389“ , Curtea observă că, în motivarea înscrisă în raportul Comisiei speciale comune, s-a reţinut că „este necesară introducerea acestui articol întrucât acesta prevede că modul în care se stabileşte structura de funcţii prin stabilirea de funcţii publice prin raportare la prerogativele de putere publică şi delimitarea de categoriile de personal bugetar contractual“. Cu alte cuvinte, potrivit textului nou introdus, structura posturilor se stabileşte atât pe baza activităţilor cu caracter general şi cu caracter special prin care se exercită prerogativele de putere publică [art. 377 alin. (1)-(3) din Cod], cât şi prin raportare la activităţile desfăşurate de personalul bugetar căruia nu i se aplică prevederile privind funcţionarii publici [art. 389 din Cod]. Curtea consideră că aceste dispoziţii, deşi reprezintă exclusiv aportul unei singure Camere parlamentare, nu sunt de natură să contravină principiului bicameralismului, deoarece nu modifică în mod substanţial filosofia iniţială a legii şi nici nu deturnează voinţa primei Camere sesizate. În plus, potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) coroborat cu art. 75 alin. (1) din Constituţie, statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică, iar forul legiuitor cu competenţă decizională definitivă este Camera Deputaţilor, astfel că prevederile art. 75 alin. (5) din Legea fundamentală nu pot fi incidente. 234. Art. 408^3 [devenit art. 413] - „Transformarea posturilor de natură contractuală în funcţii publice“ preia soluţia legislativă de principiu în vigoare, reglementată la art. 111 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007. Prin urmare, introducerea acestui text în corpul Legii privind Codul administrativ al României se impunea pentru menţinerea unui cadru legislativ coerent, în condiţiile în care Legea nr. 188/1999 urmează a fi abrogată, astfel că nu se poate reţine încălcarea principiului bicameralismului şi, pentru motivele arătate la paragraful anterior, nici a prevederilor art. 75 alin. (5) din Legea fundamentală. 235. Art. 408^4 [devenit art. 414] - „Stabilirea de funcţii publice“ nu este un text care să prezinte caracter de noutate absolută, deoarece soluţia este consacrată, parţial, prin art. 107 - Dispoziţii finale şi tranzitorii din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 140/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 8 iulie 2010. Procedura avizării de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici este menţinută în continuare, potrivit art. 409 din Cod. Prin urmare, Curtea apreciază, la fel ca în cazul textului precedent, că nu se poate reţine încălcarea principiului bicameralismului, intervenţia Camerei decizionale fiind justificată pentru asigurarea unui cadru legislativ coerent, complet şi armonios în materia administraţiei publice şi, totodată, nu este incident nici art. 75 alin. (5) din Constituţie. 236. Art. 441^1 [devenit art. 449] - „Subordonarea ierarhică“, potrivit căruia „Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările şi sarcinile repartizate“, a fost introdus la Camera Deputaţilor, în motivarea acestui amendament fiind arătat că obligaţia subordonării ierarhice şi a rezolvării sarcinilor de serviciu reprezintă „fundament pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici“. Curtea observă că aceste principii sunt reglementate în forma în vigoare a Legii nr. 188/1999, la art. 3, potrivit căruia „Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt: (...) c) eficienţă şi eficacitate; d) responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; (...) g) subordonare ierarhică“. Ca şi în cazurile anterioare, pentru aceleaşi motive mai sus arătate, nici această intervenţie a Camerei decizionale nu este de natură a încălca principiul bicameralismului sau procedura întoarcerii legii. 237. Art. 535 [devenit art. 544] - „Contravenţii şi sancţiuni“ a fost modificat la Camera Deputaţilor, mai întâi, în sensul eliminării lit. e) de la alin. (1) – „e) nerespectarea prevederilor art. 536“, în condiţiile în care art. 536 [devenit art. 545 în forma finală a legii], în forma adoptată de Senat, are denumirea marginală „Obiectul de reglementare“ şi este plasat în cap. I - „Statutul juridic aplicabil personalului contractual din administraţia publică“, Titlul III - „Personalul contractual din administraţia publică“, fără a reglementa o faptă, acţiune/inacţiune de natură a atrage constatarea unei contravenţii şi aplicarea unei sancţiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că această intervenţie a Camerei decizionale aduce un plus de coerenţă logico-juridică în ansamblul reglementării, fără a se putea susţine încălcarea principiului bicameralismului. Totodată, fiind vorba despre o intervenţie legislativă ce se subsumează materiei privind statutul funcţionarilor publici, în privinţa căreia Camera Deputaţilor are, prin raportare la art. 75 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, competenţa decizională definitivă, rezultă că nu se poate susţine incidenţa art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, referitoare la întoarcerea legii. O altă intervenţie a Camerei Deputaţilor vizează o modificare, şi anume înlocuirea, la alin. (2) al art. 535 [devenit art. 544], a actului procedural de constatare a contravenţiilor şi aplicare a sancţiunilor, în sensul că acesta nu mai este ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, ci ordinul ministrului de resort. În justificarea acestei intervenţii legislative, se arată că „este necesară stabilirea contravenţiilor şi a autorităţii competente pentru constatarea şi sancţionarea acestora“. În soluţia adoptată, Senatul a optat în sensul menţinerii în vigoare a soluţiei legislative consacrate de art. 22 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia „(1) Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii: (...) q) constată contravenţii şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii“. Curtea consideră că intervenţia Camerei decizionale asupra art. 535 nu este de natură a afecta principiul bicameralismului, având în vedere că modificarea operată are caracter procedural şi, pentru aceleaşi argumente mai sus arătate, aceasta nu implică nici incidenţa art. 75 alin. (4) din Constituţie. 238. Art. 548 [devenit art. 557] a primit, la Camera Deputaţilor, un alt titlu marginal - „Drepturile şi obligaţiile specifice ale personalului contractual“ (în forma Senatului acest titlu fiind „Drepturile şi obligaţiile personalului contractual în conformitate cu legislaţia specifică domeniului de activitate“), precum şi un alineat nou - alin. (4^1), cu următorul cuprins: „(4^1) Programele de formare specializată destinate dezvoltării competenţelor necesare exercitării unei funcţii contractuale de conducere sunt organizate de Institutul Naţional de Administraţie, în condiţiile legii“. Potrivit motivării amendamentului nou introdus, „este necesară introducerea acestuia pentru reglarea obligaţiilor sau drepturilor similar pentru funcţionarii publici şi personalul contractual (transformare posturi din perioadă determinată în perioadă nedeterminată, drepturi şi obligaţii asociate procesului de formare etc.“). Curtea reţine că intervenţia Camerei Deputaţilor nu impunea declanşarea procedurii de întoarcere a legii şi nici nu este de natură să contravină principiului bicameralismului, de vreme ce respectiva prevedere asupra căreia a intervenit [regimul general privind raporturile de muncă - art. 73 alin. (3) lit. p) din Constituţie] se încadrează, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală, în propria sa competenţă decizională şi urmăreşte asigurarea unui anumit standard de profesionalism pentru personalul contractual cu funcţii de conducere în sfera administraţiei publice. 239. Art. 630^2 [devenit art. 645] a fost introdus la Camera Deputaţilor cu scopul de a reglementa situaţii tranzitorii în privinţa conducătorilor serviciilor publice deconcentrate care au calitatea de funcţionari publici, în condiţiile în care art. 280 din legea criticată prevede numirea în această calitate a unui manager, funcţie de demnitate publică. Deşi Camera Deputaţilor are competenţă decizională definitivă în materia statutului funcţionarilor publici, Curtea observă că aceste prevederi conţin soluţii legislative de o deosebită importanţă asupra raporturilor de serviciu în desfăşurare ale conducătorilor serviciilor publice deconcentrate şi ar fi trebuit supuse inclusiv analizei Senatului. De aceea, Curtea constată că, prin adoptarea art. 630^2 [devenit art. 645], au fost nesocotite exigenţele principiului bicameralismului, fără ca prevederile art. 75 alin. (5) din Constituţie să fie incidente. 240. În concluzie, Curtea reţine că în cazul adoptării dispoziţiilor art. 39 [prin eliminarea alin. (6)], art. 138 [prin eliminarea alin. (6)] şi ale art. 280 din legea criticată au fost încălcate prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (4), prin raportare la art. 75 alin. (1) din Constituţie, în sensul nerespectării atât a principiului bicameralismului, cât şi a procedurii parlamentare privind întoarcerea legii. 241. În ceea ce priveşte art. 408 şi art. 408^1 [devenit art. 411] şi art. 630^2 [devenit art. 645] din legea criticată, Curtea constată că adoptarea acestora a avut loc exclusiv cu nesocotirea prevederilor art. 61 alin. (2) din Constituţie, referitoare la principiul bicameralismului. 242. În ceea ce priveşte art. 60 alin. (5) şi art. 210 din Legea privind Codul administrativ al României, Curtea constată că au fost adoptate cu încălcarea exclusiv a art. 75 alin. (4) din Constituţie. (3.3) Încălcarea art. 1 alin. (5) şi a art. 141 din Constituţie 243. Având în vedere rolul constituţional al Consiliului Economic şi Social, consacrat de art. 141 din Legea fundamentală, precum şi prevederile art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, autorul sesizării ce formează obiectul Dosarului nr. 1.217A/2018 susţine că, pentru dispoziţiile referitoare la relaţiile de muncă din administraţia publică, ar fi trebuit solicitat avizul Consiliului Economic, lipsa acestuia atrăgând neconstituţionalitatea legii în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 141 din Legea fundamentală. 244. Cu privire la aceste critici, Curtea reţine că art. 141 din Constituţie consacră Consiliului Economic şi Social rolul de „organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare“. 245. Prevederile constituţionale menţionate sunt reluate în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, iar potrivit art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. c) din această lege, „(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative. (2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt: (...) c) relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament“. 246. Cu privire la rolul Consiliului Economic şi Social şi natura avizului acestuia, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, şi prin Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, a statuat că art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere. 247. Într-un mod cu totul diferit, legiuitorul constituant a reglementat în art. 79 din Legea fundamentală rolul Consiliului Legislativ, de „organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a legislaţiei României“. Sub acest aspect, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Legislativ duce la neconstituţionalitatea legii sau ordonanţei - simplă sau de urgenţă. Dacă voinţa legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativităţii solicitării avizului, atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Legea fundamentală, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79, pentru reglementarea rolului şi atribuţiilor Consiliului Legislativ. 248. Curtea a reţinut, în consecinţă, că nesolicitarea obligatorie a avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social de către Executiv la iniţiativa proiectului ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României nu poate avea drept consecinţă neconstituţionalitatea ordonanţei, prin raportare la art. 141 din Constituţie. 249. Aceste considerente ale Curţii se impun a fi menţinute şi în speţa de faţă, prin raportare strict la prevederile art. 141 din Constituţie. 250. Prin raportare însă la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, invocate în prezenta sesizare şi neanalizate în jurisprudenţa mai sus referită, Curtea constată că aceasta este întemeiată, deoarece, din consultarea fişei legislative a legii criticate, Curtea reţine că, într-adevăr, avizul acestei autorităţi nu a fost solicitat. 251. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.“ Or, dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 248/2013 - legea organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare a Consiliului Economic şi Social - prevăd obligaţia iniţiatorilor de proiecte sau propuneri legislative de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social în cazul în care reglementările preconizate vizează domeniile de specialitate ale Consiliului reprezentate de relaţiile de muncă, protecţia socială, politicile salariale şi egalitatea de şanse şi de tratament. În acest sens, Curtea observă că Legea privind Codul administrativ al României reglementează raporturile de muncă/de serviciu ale angajaţilor - personal contractual sau funcţionari publici - din cadrul administraţiei publice. Prin urmare, Curtea constată, în lipsa solicitării avizului cu prilejul declanşării procedurii parlamentare de legiferare a actului normativ examinat, că au fost nesocotite prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dată fiind materia de reglementare a propunerii legislative în discuţie, era obligatoriu să fi fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, în sensul consultării acestuia, ca organ de specialitate consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, neavând relevanţă dacă legiuitorul, în opera sa de legiferare, ar fi ţinut sau nu seama de conţinutul acestuia. Ignorarea principiului constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare ar plasa legiuitorul pe o poziţie privilegiată, interzisă de principiul constituţional al egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“. 252. În consecinţă, Curtea constată că Legea privind Codul administrativ al României este neconstituţională, în ansamblul său, fiind adoptată cu încălcarea normelor fundamentale ale art. 141 raportate la art. 1 alin. (5). 253. Întrucât au fost constatate viciile de neconstituţionalitate de natură extrinsecă mai sus arătate, care, în final, atrag neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, Curtea nu va mai proceda la examinarea celorlalte critici de neconstituţionalitate extrinsecă formulate în prezenta cauză. De asemenea, pentru acelaşi motiv, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că nu mai este necesară nici examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009). 254. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea unei legi, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, instanţa de contencios constituţional reaminteşte că nu pot fi incidente prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 36 şi următoarele, sau Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragraful 47). Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (ilustrative sunt, în acest sens, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017). 255. Raportat la cele constatate prin prezenta decizie, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. Evident, cu prilejul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate indicaţiile cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate. În acest sens, Curtea reaminteşte considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept. 256. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de un număr de 44 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal, Uniunii Salvaţi România şi Partidului Mişcarea Populară şi de 6 deputaţi neafiliaţi, precum şi de Preşedintele României şi constată că Legea privind Codul administrativ al României este neconstituţională, în ansamblul său, fiind contrară prevederilor art. 141 raportat la art. 1 alin. (5), precum şi celor ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (4) din Constituţie. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrului şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 noiembrie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent-şef, Claudia Margareta Krupenschi Magistraţi-asistenţi, Andreea Costin Valentina Bărbăţeanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
