Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Magyar Florin Dănuţ în Dosarul nr. 1.679/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.982D/2019. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 februarie 2023, în prezenţa domnului Mihai Popa, avocatul autorului excepţiei, şi cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea, succesiv, pentru datele de 16 martie 2023, 20 aprilie 2023 şi 30 mai 2023, când, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, a amânat pronunţarea, succesiv, pentru datele de 27 iunie 2023, 11 iulie 2023, 27 septembrie 2023, 2 noiembrie 2023 şi, respectiv, 28 noiembrie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 9 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.679/1/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Magyar Florin Dănuţ cu ocazia soluţionării unei contestaţii formulate împotriva încheierilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală prin care au fost autorizate activităţile specifice de culegere de informaţii prin metoda interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice puse în executare în baza mandatelor de securitate naţională. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Susţine că activităţile specifice de culegere de informaţii executate în baza unui mandat de securitate naţională constituie restrângeri ale exerciţiului dreptului fundamental la respectarea vieţii private, care trebuie garantat efectiv. Astfel, mecanismul convenţional de „recurs efectiv“, menit să garanteze ex post facto realizarea unui control jurisdicţional de legalitate a intruziunii în exerciţiul respectivului drept fundamental, trebuie să fie aplicat mutatis mutandis şi în ipoteza activităţilor specifice de culegere de informaţii executate în baza unui mandat de securitate naţională. 5. Apreciază că cele reţinute în decizia anterior menţionată sunt aplicabile şi în ipoteza în care restrângerea exerciţiului dreptului fundamental la respectarea vieţii private se realizează în afara procedeelor probatorii de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală, precum cele reglementate de Legea nr. 51/1991. Arată că intruziunea în exerciţiul dreptului fundamental la respectarea vieţii private are o intensitate cel puţin egală în ipoteza punerii în executare a unui mandat de securitate naţională în comparaţie cu executarea supravegherii tehnice. Apreciază ca fiind lipsită de sens conferirea posibilităţii unei persoane, care nu are calitatea de inculpat, vizată de o măsură de supraveghere tehnică de a contesta legalitatea acesteia, pentru a conferi protecţie dreptului fundamental la viaţă privată, precum şi dreptului la un recurs efectiv, dacă nu s-ar recunoaşte un tratament identic persoanei care s-a aflat sub puterea unui mandat de securitate naţională, cu atât mai mult în ipoteza în care informaţiile astfel obţinute prin activităţile specifice de culegere de informaţii au dobândit valoare probatorie în conformitate cu prevederile art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. 6. Susţine că, în cazul în care informaţiile interceptate şi înregistrate prin activităţi specifice de culegere de informaţii în executarea unui mandat de securitate naţională au fost puse la dispoziţia organului de urmărire penală în format declasificat, acestea dobândesc statutul de probe judiciare, potrivit art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. În acest caz, efectivitatea dreptului la un recurs efectiv şi a dreptului la respectarea vieţii private este asigurată pe calea controlului de legalitate realizat a posteriori de jurisdicţia de cameră preliminară sau de cea de judecată, după caz. Cu toate acestea, situaţia persoanei supravegheate diferă radical în ipoteza soluţiei de clasare dispuse în etapa in rem a urmăririi penale. Aşa fiind, dispoziţiile criticate sunt constituţionale în măsura în care îi recunosc dreptul la un recurs efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, persoanei faţă de care au fost autorizate activităţi specifice de culegere de informaţii, puse în executare în baza unui mandat de securitate naţională, fără însă a fi formulate ulterior acuzaţii de natură penală, aceasta neavând posibilitatea de a învesti în mod legal jurisdicţia competentă pentru efectuarea unui examen de legalitate a posteriori cu privire la autorizarea şi executarea respectivelor activităţi. 7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili reguli de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenind legiuitorului. Face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, apreciind că principiile şi argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional sunt incidente şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză. 8. În continuare, arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, paragrafele 48 şi 50). În aceeaşi cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora - rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv“ în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, pronunţată în Cauza Pruteanu împotriva României, paragraful 55). 9. Apreciază că, în prezenta cauză, ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţă privată a avut un alt temei, respectiv legea privind securitatea naţională a României, care conţine prevederi distincte de Codul de procedură penală. Consideră că, deşi aparent această procedură constituie un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în realitate ridică o serie de probleme practice, cărora actuala formă a legii pare să nu le găsească un răspuns. Trimiterea, prin lit. d) a art. 22 din Legea nr. 51/1991, la posibilitatea de a contesta potrivit Codului de procedură penală este neclară şi insuficientă, în condiţiile în care plângerile şi căile de atac sunt strict reglementate de acest act normativ şi nu acoperă situaţia incidentă în cauza de faţă, în care se solicită desfiinţarea unor încheieri emise în procedura prevăzută de legea privind securitatea naţională a României şi distrugerea înregistrărilor obţinute în baza acestora. 10. Dacă, în ceea ce priveşte persoana care dobândeşte calitatea de suspect sau inculpat, aceasta are posibilitatea de a contesta legalitatea sesizării organului de urmărire penală în urma mandatelor de securitate naţională şi a „probelor“ obţinute în baza acestuia în cadrul procedurii instituite de art. 341 din Codul de procedură penală sau al celei de cameră preliminară, situaţia este diferită în cazul persoanei care află despre existenţa unor asemenea mandate din actele unui dosar penal, fără să fi dobândit vreo calitate în acesta, şi care solicită constatarea nelegalităţii autorizării activităţilor specifice culegerii de informaţii autorizate prin mandatul de siguranţă naţională, fără să solicite despăgubiri, urmărind doar constatarea intruziunii nejustificate în viaţa privată şi înlăturarea acestei încălcări prin distrugerea interceptărilor astfel efectuate. 11. În această situaţie, nu sunt prevăzute nici competenţa de examinare a legalităţii încheierilor/mandatelor de securitate naţională (dacă se va realiza de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de un complet din cadrul Secţiei penale sau constituit din judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de altă instanţă în funcţie de regulile de competenţă stabilite de Codul de procedură penală) şi nici reguli privind compunerea completului şi natura căii de atac. 12. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale a României, caracterul „efectiv“ se analizează atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic, respectiv instanţa să aibă aptitudinea de a înlătura încălcarea denunţată şi consecinţele sale pentru titularul dreptului încălcat. Or, raportat la aspectele anterior analizate şi la reglementarea aflată în vigoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că dispoziţiile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 nu stabilesc, în mod expres, nici organul judiciar ce are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile dispuse/autorizate conform acestei legi (măsuri care sunt dispuse într-o procedură specială de instanţa supremă, prin judecători anume desemnaţi de preşedintele acesteia), nici reguli privind compunerea completului şi natura căii de atac (care să asigure un control a posteriori al legalităţii dispunerii autorizării activităţilor specifice culegerii de informaţii prin mandatul de siguranţă naţională). Aşa fiind, aceste dispoziţii sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi nu asigură caracterul efectiv al căii de atac în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 14. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 sunt neconstituţionale. Arată că dispoziţiile legale criticate, ce stabilesc că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se poate adresa, potrivit legii, organelor judiciare, prin formularea de plângeri şi căi de atac potrivit Codului de procedură penală, sunt neclare şi insuficiente, în condiţiile în care plângerile şi căile de atac potrivit Codului de procedură penală sunt strict reglementate de acest act normativ şi nu acoperă situaţia în care se solicită desfiinţarea unor încheieri emise în procedura prevăzută de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Astfel, nu sunt prevăzute nici competenţa de examinare a legalităţii încheierilor/mandatelor de securitate naţională, respectiv dacă se va realiza de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de un complet din cadrul Secţiei penale sau de altă instanţă în funcţie de regulile de competenţă stabilite de Codul de procedură penală, şi nici reguli privind compunerea completului şi natura căii de atac. 15. Principiul legalităţii, statuat la nivel comunitar prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi consacrat la nivel naţional de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei, paragraful 70). 16. Prevederile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 nu stabilesc, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile dispuse conform acestei legi (măsuri care sunt dispuse într-o procedură specială de instanţa supremă, prin judecători anume desemnaţi de preşedintele acesteia) şi nici regulile privind compunerea completului de judecată şi natura căii de atac, care să asigure un control a posteriori al legalităţii dispunerii autorizării activităţilor specifice culegerii de informaţii prin mandatul de securitate naţională, fiind, astfel, lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate şi neasigurând nici caracterul efectiv al căii de atac în sensul art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, cu următorul conţinut: „Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare, astfel: [...] d) organelor judiciare, prin formularea de plângeri şi căi de atac potrivit Codului de procedură penală;“. 20. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 26 alin. (1) referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 referitor la secretul corespondenţei şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie şi ale art. 13 referitor la dreptul la un remediu efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 284 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 6 iunie 2023, în ceea ce priveşte activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, a făcut distincţie între (1) acele activităţi din care pot rezulta înregistrări, care sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal, indiferent dacă s-a dispus ori nu s-a dispus trimiterea în judecată a persoanei vizate de acestea, pe de o parte, şi (2) acele activităţi din care pot rezulta înregistrări, dar care nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora nu rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe de altă parte (paragraful 97). 22. Referitor la prima ipoteză, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii, care sunt comunicate organelor de urmărire penală şi care dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal în care s-a dispus trimiterea în judecată, are loc potrivit Codului de procedură penală (paragraful 99). În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, Curtea a constatat că, în cazul în care înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, informarea persoanei vizate de aceste activităţi, precum şi contestarea legalităţii înregistrărilor trebuie să constituie obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, iar nu al Codului de procedură penală. Câtă vreme procedura de autorizare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului este reglementată în legea specială privind securitatea naţională a României, acelaşi act normativ trebuie să statueze şi cu privire la informarea persoanei vizate de acestea şi contestarea a posteriori a legalităţii înregistrărilor rezultate din desfăşurarea acestor activităţi, care nu au fost comunicate organelor de urmărire penală (paragraful 102). 23. Ulterior acestei decizii, prin art. I pct. 17 din Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 6 iulie 2023, au fost introduse în cuprinsul Codului de procedură penală două noi articole, şi anume art. 139^1 şi 139^2, cu denumirile marginale „Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii“, respectiv „Plângerea împotriva unei activităţi specifice culegerii de informaţii“. 24. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că procedura de autorizare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului este reglementată în legea specială privind securitatea naţională a României, respectiv Legea nr. 51/1991. 25. Înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora nu rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În cazul în care înregistrările nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, contestarea a posteriori a legalităţii încheierii prin care au fost autorizate activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, se realizează potrivit procedurilor reglementate de legea anterior menţionată, în speţă de dispoziţiile art. 22 din acest act normativ. 26. Înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În această situaţie, aceste înregistrări dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal, indiferent dacă s-a dispus ori nu s-a dispus trimiterea în judecată a persoanei vizate de acestea. 27. În cazul în care înregistrările sunt comunicate organelor de urmărire penală, contestarea a posteriori a legalităţii încheierii prin care au fost autorizate activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, se realizează potrivit procedurilor reglementate de Codul de procedură penală, în speţă de dispoziţiile art. 139^1 şi 139^2 din acest act normativ. 28. Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 139^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, controlul anterior menţionat se exercită, după caz: a) în procedura de cameră preliminară; b) în procedura plângerii împotriva soluţiei de clasare, în condiţiile art. 341 alin. (7) din acelaşi act normativ; c) în procedura prevăzută la art. 139^2 din acelaşi act normativ. 29. Dispoziţiile art. 139^2 alin. (1) din Codul de procedură penală dispun în sensul că orice persoană vizată de o activitate specifică culegerii de informaţii, ce presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului din care au rezultat înregistrări ce sunt folosite ca mijloace de probă în procesul penal, şi care nu a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal, precum şi inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea pot formula plângere cu privire la legalitatea încheierii prin care au fost autorizate activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate. 30. Plecând de la aceste premise, instanţa constituţională reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a constatat că sesizarea organelor de urmărire penală a fost efectuată în baza dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României şi că aceste date şi informaţii au fost avute în vedere de organul de urmărire penală la sesizarea din oficiu şi au fost valorificate prin depunerea lor la dosarul cauzei şi prin invocarea art. 143 alin. (4) din Codul de procedură penală. 31. De asemenea, din analiza actelor aflate la dosar, Curtea observă că urmărirea penală s-a desfăşurat in rem, fără a fi dispusă continuarea urmăririi penale (in personam) faţă de vreo persoană. Ordonanţa de clasare a fost pronunţată în cadrul etapei urmăririi penale in rem, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nedobândind calitatea de parte în cursul procesului penal [potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente]. 32. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că, pe de o parte, înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, au fost comunicate organelor de urmărire penală, iar, pe de altă parte, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu a dobândit calitatea de parte în cursul procesului penal. 33. Aşa fiind, Curtea reţine că, în situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, contestarea a posteriori a legalităţii încheierii prin care au fost autorizate activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, se realizează potrivit procedurilor reglementate de Codul de procedură penală, în speţă de dispoziţiile art. 139^1 alin. (2) şi 139^2 din acest act normativ. 34. Cu alte cuvinte, calea de atac a cărei inexistenţă este criticată de autorul excepţiei trebuie reglementată, în situaţia procesuală a acestuia, de dispoziţiile Codului de procedură penală, iar nu de dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Astfel, dispoziţiile art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 au caracterul unor norme de trimitere, neputând ele însele (în situaţia procesuală anterior menţionată) să reglementeze in extenso procedura de contestare a posteriori a legalităţii încheierii prin care au fost autorizate activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 35. Astfel, Curtea constată că problema de constituţionalitate ridicată de autorul excepţiei nu ţine de modul de reglementare a dispoziţiilor art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, ci de modul de reglementare a dispoziţiilor procesual penale, care însă nu au fost criticate în prezenta cauză. Or, o eventuală pronunţare asupra constituţionalităţii dispoziţiilor procesual penale ar avea semnificaţia unei sesizări din oficiu a Curţii, care însă nu este posibilă, având în vedere că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată (...)“, iar, potrivit art. 29 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. 36. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este inadmisibilă. 37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Magyar Florin Dănuţ în Dosarul nr. 1.679/1/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
