Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ionel Lazea şi Viorica Lazea în Dosarul nr. 5.235/105/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.110D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, în acest sens, că nu este obligatorie reglementarea dublului grad de jurisdicţie în toate materiile. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia nr. 1.538 din 2 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 5.235/105/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepţie ridicată de Ionel Lazea şi Viorica Lazea într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unei dispoziţii emise de primarul municipiului Ploieşti, în legătură cu un imobil revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prin prevederile de lege criticate se creează o discriminare între justiţiabili în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare a recursului în litigiile având ca obiect contestarea deciziilor emise de autorităţile administrative privind imobilele preluate abuziv în proprietatea statului, fiind încălcat şi dreptul acestora la un proces echitabil. Se arată că raţiunea legiuitorului a fost aceea de a scurta ciclul procesual în cazul litigiilor care privesc imobilele menţionate. Dar această raţiune nu mai poate subzista în condiţiile în care procedurile legale în această materie au fost prelungite prin lege, în mai multe rânduri, astfel că nu există nicio justificare pentru reglementarea cuprinsă în art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, prin care se îngrădeşte utilizarea căii de atac a recursului. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 27, prin care s-a arătat că clasificarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante, ca valoare în bani, şi mai puţin importante reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa. Or, cererile adresate instanţelor judecătoreşti în materia imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului sunt extrem de importante prin natura lor, întrucât privesc restabilirea unui drept de proprietate, încălcat de regimul comunist. Ca atare, imposibilitatea atacării cu recurs a oricărei hotărâri privind cereri evaluabile în bani, indiferent de valoarea acestora, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, reprezintă o îngrădire nejustificată a exercitării acestei căi de atac, precum şi o discriminare şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu contravine normelor constituţionale şi convenţionale invocate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, care are următorul conţinut: „(4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) [în materia restituirii bunurilor imobile - s.n.] sunt supuse numai apelului.“ 11. Art. 35 alin. (3), la care textul de lege criticat face trimitere, prevede că instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013, atunci când soluţionează contestaţiile formulate de persoanele care se consideră îndreptăţite împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor sau a nerespectării termenelor prevăzute la art. 33 şi 34 pentru emiterea deciziilor. 12. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind egalitatea, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 126 alin. (3) potrivit cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a mai analizat constituţionalitatea unor măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, statuând, în mod constant, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012). 14. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea observă că textul de lege criticat instituie posibilitatea persoanelor interesate să conteste, pe calea apelului, legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate în litigii declanşate ca urmare a contestării în faţa instanţelor judecătoreşti a deciziilor administrative emise de entităţile deţinătoare sau de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor ori, după caz, în vederea sancţionării refuzului nejustificat al acestora de a emite actele menţionate în termenele prevăzute de lege. Aşadar, nu se poate susţine încălcarea prevederilor constituţionale care garantează dreptul de acces liber la justiţie, existând reglementată posibilitatea legală de a accede la o instanţă judecătorească şi, mai mult, de a supune hotărârea pronunţată de aceasta controlului unei instanţe ierarhic superioare. În exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a configurat modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe, fără ca acest lucru să aibă semnificaţia încălcării principiului constituţional al accesului liber la justiţie. În accepţiunea Legii fundamentale, dreptul de acces liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. 15. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituie obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii (a se vedea, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, Decizia nr. 1.137 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011, sau Decizia nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012). 16. Acest mod de reglementare a accesului la justiţie este în acord cu accepţiunea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, prin garantarea unei proceduri judiciare în vederea realizării efective a acestui drept. În acest sens, Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens (a se vedea hotărârile din 28 mai 1985, 6 decembrie 2001, 26 ianuarie 2006 sau 17 ianuarie 2012, pronunţate în cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, paragraful 26, Lungoci împotriva României, paragraful 36, sau Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230). 17. De asemenea, nici reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, iar art. 21 din Constituţie nu precizează că accesul liber la justiţie ar implica întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi pe cea a recursului. 18. În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că acest drept constituţional presupune respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele. Astfel, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, cu titlu general, că statele nu sunt obligate să stabilească un anumit număr al căilor de atac, cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în materie penală, cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, însă nu există obligativitatea extinderii acestui din urmă principiu şi în materie civilă (a se vedea Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25, şi Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, paragraful 59). Dreptul de acces la o instanţă şi asigurarea unui proces echitabil acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 658 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 26 iulie 2012). 19. Referitor la pretinsa diferenţă de tratament juridic invocată, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Mai mult, Curtea a reţinut că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor (a se vedea, în acest sens, de exemplu, deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, nr. 77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003, nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011). 20. Curtea observă, totodată, că nu sunt incidente în soluţionarea prezentei cauze cele reţinute prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, invocată de autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate în motivarea criticilor formulate. Prin decizia amintită, Curtea a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv“ cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională. Sintagma menţionată viza imposibilitatea introducerii căii de atac a recursului în procesele al căror obiect îl constituiau astfel de cereri, iar instanţa de contencios constituţional a constatat că se nesocotesc prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât legiuitorul a stabilit un prag valoric prin care nu a asigurat o protecţie egală a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, generând discriminări între cetăţeni sub aspectul posibilităţii de exercitare a dreptului de a formula o cale de atac în funcţie de valoarea cererii adresate instanţei judecătoreşti. Aşadar, s-a constatat existenţa unei discriminări pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, mai exact a acelora care au formulat cereri evaluabile în bani. Or, prevederile criticate în prezenta cauză nu vizează cereri evaluabile în bani, astfel că nu atrag incidenţa Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017. 21. Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate, prin folosirea sintagmei „numai cu apel“ şi prin raportare la art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 sau la art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, după caz, exclud posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii date conform art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. O asemenea soluţie legislativă nu reprezintă decât valorizarea unui criteriu ce ţine de materia în care se instituie regula potrivit căreia hotărârile pronunţate nu sunt supuse recursului. Curtea observă că, în cauza de faţă, materia exceptată de la posibilitatea formulării căii de atac a recursului este cea a hotărârilor pronunţate în domeniul Legii nr. 165/2013, lege care are un obiect propriu de reglementare, cuprinzând reguli specifice, adoptate de legiuitor în considerarea caracteristicilor proprii procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aşa cum acesta a fost configurat în baza marjei statului de apreciere cu privire la soluţiile legislative adecvate acestui scop. Faptul că reglementarea criticată nu permite recursul conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 sau art. 483 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă se datorează tocmai criteriului materiei, care este, în cazul de faţă, identificabil prin însuşi obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013. 22. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, legiuitorul are o marjă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea materiilor exceptate de la calea de atac a recursului. În acest sens, pot fi amintite, exemplificativ, Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 3 august 2017, paragraful 24, prin care Curtea a subliniat că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiţii de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunţată hotărârea, în acel caz fiind vorba despre hotărâri pronunţate în materie de carte funciară, sau Decizia nr. 532 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 25 ianuarie 2021, paragraful 26, prin care Curtea a constatat că existenţa unor reglementări diferenţiate sub aspectul normelor de procedură în funcţie de specificul materiei reglementate nu reprezintă o nesocotire a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, ci o particularizare la specificităţile şi necesităţile fiecăreia dintre acestea. 23. Faţă de aceste observaţii, Curtea reţine că stabilirea regulilor procedurale în funcţie de specificul materiei reglementate, inclusiv a celor referitoare la exercitarea căilor de atac, ţine de opţiunea legiuitorului, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparaţii între reguli aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adaptate specificului materiei în care sunt edictate. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionel Lazea şi Viorica Lazea în Dosarul nr. 5.235/105/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 octombrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
