Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.109 D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o vocaţie, şi nu o obligaţie a inculpatului; pentru acest motiv, nu se pune problema încălcării prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, prin faptul că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea retractării consimţământului exprimat cu prilejul încheierii unui astfel de acord. Se mai susţine că, atunci când a dorit ca în privinţa anumitor instituţii să fie incident principiul disponibilităţii, legiuitorul a exprimat aceasta în mod expres, aspect ce nu este reglementat şi cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Se arată că, de altfel, caracterul neretractabil al acordului de recunoaştere a vinovăţiei este dat de natura instrumentului procesual penal supus analizei. Se mai susţine că, în măsura în care optează pentru încheierea unui astfel de acord, inculpatul beneficiază de toate garanţiile necesare apărării drepturilor şi intereselor sale procesuale. Se arată, de asemenea, că nu se poate pune problema caracterului retractabil al consimţământului exprimat în momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, pentru aspecte ulterioare încheierii sale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1, Tribunalul Suceava - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Gabor într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri referitoare la încheierea de către autorul excepţiei a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, într-un dosar referitor la stabilirea vinovăţiei acestuia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi la art. 297 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul arată că a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei fără să cunoască toate consecinţele juridice ale acestuia şi sub presiunea psihologică dată de prezenţa sa în faţa organelor de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, dar că, ulterior încheierii acordului, a aflat că fapta săvârşită nu constituie infracţiune, conform soluţiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, pronunţate pe baza Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. Se susţine că textul criticat nu prevede, în mod expres, posibilitatea inculpatului de a reveni în privinţa recunoaşterii vinovăţiei sale sau asupra declaraţiilor date cu prilejul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, aspect ce a dus, în practică, la pronunţarea unor soluţii greşite şi neconstituţionale, conform cărora inculpatul nu poate modifica declaraţia dată conform art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală. Se arată că, pornind de la aceste soluţii, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a fost pronunţată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 20 martie 2017, prin care s-a stabilit că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Se susţine că soluţia anterior menţionată a fost pronunţată, cu toate că, în materie civilă, există cel puţin două ipoteze în care este posibilă retractarea punctului de vedere iniţial al inculpatului, respectiv consimţământul la divorţ şi contestarea recunoaşterii paternităţii asupra unui copil. Se susţine că imposibilitatea retragerii declaraţiei exprese prin care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, în condiţiile în care faptele recunoscute au fost dezincriminate, iar acordul a fost încheiat pentru o infracţiune inexistentă, este de natură a încălca dreptul la apărare al inculpatului. Se arată, de asemenea, că imposibilitatea modificării declaraţiei referitoare la acordul de recunoaştere a vinovăţiei presupune o limitare a dreptului inculpatului de a-şi schimba propria opinie cu privire la cauza dedusă judecăţii, aspect ce semnifică o limitare nejustificată a libertăţii de exprimare a inculpatului. Se susţine că, pentru aceste motive, textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 24 şi art. 30. 6. Tribunalul Suceava - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că dispoziţiile art. 480 din Codul de procedură penală oferă suficiente garanţii pentru încheierea, în condiţii de legalitate, a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, acestea prevăzând, la alin. (2), că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, precum şi că, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Se face totodată trimitere la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, dar şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 5 din 20 martie 2017. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Se susţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită modificarea dispoziţiilor legale criticate, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Sunt invocate deciziile nr. 99 din 13 februarie 2007 şi nr. 470 din 17 mai 2007, despre care se afirmă că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. În subsidiar, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 483 din 30 iunie 2016, paragrafele 15 şi 16, şi cele ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 5 din 20 martie 2017 şi se susţine că prevederile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la apărare şi libertatea de exprimare a autorului excepţiei. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din 17 noiembrie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, prin care se arată că acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie „un element de justiţie negociată“, inculpatul având dreptul de a opta pentru a încheia sau a nu încheia acest acord, precum şi de a stabili împreună cu procurorul condiţiile încheierii lui, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei. Se face totodată trimitere la expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi se susţine că instituţia analizată a fost reglementată pentru asigurarea soluţionării cauzelor într-un termen optim şi previzibil. Se conchide că textul criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: [...] g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală [...]“. 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 24 referitor la dreptul la apărare şi art. 30 cu privire la libertatea de exprimare. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă un element de justiţie negociată, introdus în cuprinsul Codului de procedură penală în scopul asigurării celerităţii procesului penal. În reglementarea acestei instituţii procesual penale legiuitorul a acordat, în anumite condiţii, expres prevăzute pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prioritate în aplicare principiului oportunităţii, cu consecinţa degrevării instanţelor judecătoreşti de soluţionarea anumitor cauze penale. 15. Conform art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constă în recunoaşterea de către inculpat a săvârşirii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Conform art. 478 alin. (4) din Codul de procedură penală, limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, iar, potrivit art. 483-485 din Codul de procedură penală, ulterior încheierii sale, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este supus controlului instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, instanţă care poate să admită sau să respingă acordul de recunoaştere a vinovăţiei. 16. Spre deosebire de procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, în care inculpatul poate solicita instanţei schimbarea încadrării juridice, acesta recunoscând doar fapta, în materialitatea ei, nu şi încadrarea acesteia, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul trebuie să accepte încadrarea juridică stabilită de organele de urmărire penală. 17. În aceste condiţii, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă problema dreptului inculpatului de a reveni asupra declaraţiei exprese, date în momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală. 18. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 19 mai 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, a stabilit că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În motivarea deciziei anterior menţionate s-a reţinut că instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susţinută de probe certe că acel consimţământ s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii în administrarea probelor, soluţia reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală nepresupunând şi verificarea condiţiilor de menţinere ori de retractare a consimţământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanţei în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voinţă al celor doi implicaţi şi la aplicarea pedepsei şi individualizarea acesteia. S-a arătat astfel că funcţia de judecată a instanţei este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluţiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. În plus, s-a arătat că asigurarea asistenţei juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, asigură premisele unei manifestări de voinţă realizate în deplină cunoştinţă de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimţământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului şi, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susţinerea unei eventuale retrageri a consimţământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului. S-a arătat că rolul instanţei nu este acela de a relua în faţa sa procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, să deceleze elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimţământului (existenţa unui viciu de consimţământ la momentul încheierii acordului), obligaţia ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze plenar dacă manifestarea de voinţă a fost sau nu afectată de eroare, dol, violenţă, leziune. 19. Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că a admite caracterul retractabil al consimţământului înseamnă ineficienţa procedurii recunoaşterii vinovăţiei, legal prevăzută, şi, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunităţii scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiţia negociată, derogatorie de la dreptul comun. S-a arătat, în această ultimă privinţă, că, deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neprevăzând soluţia de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaşte faptele sau îşi retractează consimţământul. 20. În ceea ce priveşte considerentul doctrinar al principiului disponibilităţii, despre care se susţine că s-ar aplica în procedura analizării de către instanţă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când inculpatul ascultat declară că nu îşi mai menţine consimţământul sau îl retractează, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, respectarea principiului legalităţii (art. 2 din Codul de procedură penală) verificându-se în raport cu toate normele ce reglementează un act. De asemenea, s-a arătat că autoritatea judecătorească este ţinută să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituţie, de Codul de procedură penală, de alte legi speciale ce cuprind dispoziţii procedural penale. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că, spre deosebire de procesul civil în care singura funcţie care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activităţi investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2-12 din Codul de procedură penală. Ca atare, cu referire la poziţia doctrinară care, în considerarea principiului disponibilităţii, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu ocazia ascultării sale de către instanţă, să îşi retracteze consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că un asemenea drept nu este de esenţa respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaştere a vinovăţiei este rezultatul negocierii şi consensului dintre procuror şi inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acord, în situaţia contrară nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie. 21. În ceea ce priveşte caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, s-a statuat, totodată, că acesta se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii, introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. 320^1 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), reluată în noul Cod de procedură penală [art. 374 alin. (4) din actul normativ arătat], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilităţii recunoaşterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opţiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activităţile ce vor urma. 22. Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, dat fiind caracterul irevocabil al recunoaşterii vinovăţiei, realizată în condiţiile unui consimţământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală se va interpreta în sensul că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală. 23. Prin raportare la argumentele formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 5 din 20 martie 2017, Curtea reţine că, într-adevăr, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca aplicare a principiului oportunităţii, a fost reglementat în cuprinsul Codului de procedură penală în vederea accelerării procesului de soluţionare a cauzelor şi a degrevării instanţelor de anumite dosare care, din anumite motive apreciate de legiuitor ca fiind întemeiate, nu necesită parcurgerea procedurii penale obişnuite. Prin esenţa sa, acordul de recunoaştere a vinovăţiei presupune asumarea de către inculpat a încadrării juridice a faptelor sale realizate de către organele de urmărire penală şi acceptarea unei pedepse negociate cu acestea din urmă. Pentru asigurarea atingerii acestei finalităţi a instituţiei analizate, legiuitorul a prevăzut, la art. 483 din Codul de procedură penală, un control al instanţei căreia i-ar fi revenit competenţa să soluţioneze fondul cauzei asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, control care însă este restrâns la verificarea îndeplinirii aspectelor de fond şi de formă, reglementate la art. 482 şi art. 483 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, prin natura şi finalitatea sa, acordul de recunoaştere a vinovăţiei exclude retractarea, în faţa instanţei judecătoreşti, a consimţământului exprimat de inculpat în momentul încheierii acordului, cu excepţia situaţiei în care se probează faptul că acesta a fost obţinut cu încălcarea principiului loialităţii, fiind afectat de un viciu de consimţământ. 24. Mai mult, pentru asigurarea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în condiţii de legalitate, cu înţelegerea de către inculpat a semnificaţiei acestuia şi a efectelor încheierii lui, legiuitorul a prevăzut, la art. 480 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, ca excepţie de la caracterul facultativ al asistenţei juridice, faptul că, la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie, acesta fiind un alt argument în sprijinul inutilităţii reglementării caracterului retractabil al acestui acord. 25. Aşa fiind, acordul de recunoaştere a vinovăţiei asigură toate garanţiile procesuale specifice dreptului la apărare al inculpatului, motiv pentru care nu poate fi reţinută pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 24 din Constituţie. Referitor la acestea din urmă, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare are în vedere asistenţa juridică facultativă, respectiv dreptul persoanei de a beneficia de serviciile unui avocat ales sau numit din oficiu. S-a statuat, totodată, că excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor şi că, în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea învinuitului sau a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (a se vedea Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006). 26. Cu privire la celelalte argumente invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv încheierea de către autorul excepţiei a acordului de recunoaştere a vinovăţiei în condiţii de presiune psihologică, dată de prezenţa sa în faţa organelor de urmărire penală din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, coroborată cu necunoaşterea efectelor juridice ale încheierii acestuia şi, respectiv, dezincriminarea faptei săvârşite ulterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, Curtea constată că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, ci elemente de fapt şi, respectiv, probleme de aplicare a legii penale. Curtea reţine, în acest sens, că necunoaşterea legii procesual penale de către destinatarii ei nu determină neconstituţionalitatea acesteia. În ceea ce priveşte ipoteza intrării în vigoare a unei legi penale de dezincriminare ulterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, aceasta presupune atribuţia exclusivă a instanţei competente să verifice acordul de recunoaştere a vinovăţiei de a face aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, în situaţia anterior referită, instanţa va aplica dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală şi va respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de procedură penală, întrucât este incidentă o cauză care lipseşte de obiect acţiunea penală, respectiv una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, articol care prevede, la alin. (1) lit. b), ipoteza în care fapta nu este prevăzută de legea penală. 27. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale ale art. 30 referitoare la libertatea de exprimare, se arată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât reglementează libertatea exprimării gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. 28. Pentru aceste motive, dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală referitoare la caracterul de stat de drept, democratic şi social al statului român. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a1 al Tribunalului Suceava - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
