Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, excepţie ridicată de Judecătoria Slatina, din oficiu, în Dosarul nr. 6.563/311/2016, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.303D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia este permis părţilor să beneficieze de dreptul la apărare, termenul scurt de soluţionare a cererii fiind impus de situaţia în care se află victima. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.563/311/2016, Judecătoria Slatina a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în cadrul soluţionării unei cereri având ca obiect emiterea unui ordin de protecţie. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată susţine că prevederile de lege criticate, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 351/2015, în sensul obligativităţii soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie în 72 de ore, încalcă drepturile procesuale şi fundamentale ale tuturor părţilor litigante, nu numai ale părţii adverse celei care formulează cererea privind emiterea ordinului de protecţie, „cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de judecată este pusă într-o situaţie ingrată, respectiv de a avea mijloacele materiale şi umane pentru a soluţiona în mod deplin cererea cu care a fost învestită“. Prin urmare, instanţa susţine că, deşi legiuitorul a modificat procedura de judecată a unor asemenea acţiuni civile, totuşi nu a pus la dispoziţia organului judiciar şi mijloacele juridice şi administrative necesare pentru soluţionarea în condiţii optime a judecăţii. În concret, instanţa nu are pârghiile legislative şi administrative necesare pentru a obţine, în termen optim şi efectiv, concursul celorlalte autorităţi ale statului pentru îndeplinirea procedurii de citare a părţilor, în condiţiile în care cererea trebuie soluţionată într-un termen foarte scurt, ajungându-se la imposibilitatea administrării probatoriului solicitat în proces. De exemplu, în situaţia martorilor aflaţi în altă localitate decât cea în care are sediul instanţa, situaţie în care este nevoie de procedura comisiei rogatorii prevăzute de art. 261 din Codul de procedură civilă, nu se poate respecta termenul de 72 ore. 6. Din perspectiva dispoziţiilor art. 21, art. 24 şi art. 53 din Constituţie, instanţa constată că prin reglementarea criticată sunt afectate în mod grav drepturile fundamentale ale părţilor litigante, în special ale pârâtului, care se vede pus în situaţia de a avea parte de un proces iluzoriu, cu o apărare efectuată în unele cazuri de apărători din oficiu, desemnaţi conform legii, dar care nu au luat contact cu partea pe care o susţin în proces, din acest punct de vedere apărarea fiind mai mult de formă, decât de fond, iar instanţa este pusă în faţa unei situaţii în care are nevoie de concursul autorităţilor publice locale (de exemplu, autoritatea tutelară de la domiciliul părţilor). Astfel, în esenţă, instanţa susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece dreptul de acces la un tribunal trebuie să fie concret şi efectiv, iar nu iluzoriu şi teoretic. Totodată, instanţa consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin şi dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, deoarece soluţionarea cererii în termen de 72 ore de la depunerea acesteia, din care 24 ore se pot scurge până când pârâtul ia act de actele de procedură, aduce atingere substanţei dreptului la apărare al pârâtului, care este pus în situaţia-limită, de maximum 48 ore, în care trebuie să formuleze apărări, să apeleze la un avocat ales sau să ia legătura direct în sala de judecată cu apărătorul desemnat din oficiu, necunoscând datele de identificare ale acestuia mai înainte, ori să apeleze la martori oculari şi să depună înscrisuri. Or, toate acestea fac ca apărarea să fie teoretică sau iluzorie, iar administrarea probelor de către instanţă să fie realizată mai mult formal şi, de multe ori, numai pe baza celor solicitate de partea care formulează cererea. De asemenea, chiar partea reclamantă poate fi afectată în substanţa dreptului la apărare, atunci când nu are posibilitatea să prezinte probele solicitate într-un termen atât de scurt, respectiv să prezinte martorii oculari în faţa instanţei. În acest sens, instanţa de judecată invocă doctrina cu privire la conţinutul dreptului la apărare, care înseamnă posibilitatea părţii să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să consulte dosarul în cadrul arhivei sau în sala de şedinţe, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral, să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Dreptul de a lua cunoştinţă de dosar trebuie să asigure informarea „completă“ a celui interesat asupra „tuturor“ pieselor cauzei sale şi să-i asigure posibilitatea „efectivă“ de a le discuta, ceea ce presupune, ca regulă, dreptul de a fi citat şi de a fi prezent în instanţă, direct sau prin reprezentant, precum şi dreptul de a fi ascultat. Dreptul părţii de a-şi face propriile observaţii, pe care le consideră pertinente în cauză, nu este efectiv dacă aceste observaţii nu sunt cu adevărat ascultate şi examinate de către instanţă. Părţii trebuie să i se asigure posibilitatea de a se exprima, iar instanţa are obligaţia de a o asculta. 7. În final, instanţa de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, consideră că dispoziţiile de lege criticate contravin şi art. 53 din Constituţie, deoarece limitarea dreptului la apărare şi de acces la justiţie al pârâtului, chiar şi al reclamantului, în anumite condiţii, nu poate fi făcută decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, or prevederile de lege criticate nu se încadrează în excepţiile prevăzute de acest text. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile de lege criticate instituie reguli substanţiale şi de procedură privind emiterea ordinului de protecţie, în cazul persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Măsurile reglementate prin lege sunt prevăzute pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, fiind menite să protejeze dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 303 din 28 aprilie 2015. 10. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, astfel cum este reţinut în Decizia nr. 139 din 14 martie 2017, în sensul că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, fiind instituite pentru apărarea unor valori garantate constituţional, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce exercitarea dreptului la apărare şi accesul liber la justiţie pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. Astfel, scopul stabilirii principiului soluţionării cu celeritate a cererii pentru emiterea ordinului de protecţie este protejarea integrităţii fizice şi psihice a victimei, inclusiv pe acelea ale persoanelor vulnerabile, cum ar fi minori sau persoane cu handicap, iar acordarea unor termene mai lungi de soluţionare ar determina lipsirea de substanţă a dispoziţiilor avute în vedere de legiuitor privind înlăturarea stării de pericol. Opţiunea legiuitorului nu a fost de a restrânge accesul liber la justiţie, ci exclusiv de protecţie a victimei, care să dea eficienţă acestei măsuri. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014. Aceste dispoziţii au fost modificate prin Legea nr. 351/2015 privind modificarea art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 30 decembrie 2015. În prezent, dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut: „Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. […]“ 14. În opinia instanţei de judecată, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi celor ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, prin Decizia nr. 139 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 17 mai 2017, în raport cu critici similare celor invocate în prezenta cauză. La paragraful 28 al acestei decizii, Curtea a reţinut că scopul Legii nr. 217/2003, astfel cum este prevăzut la art. 1 alin. (1) din aceasta, îl reprezintă ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazate pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, ceea ce constituie un obiectiv de interes naţional. Prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, iar, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, statul român elaborează şi implementează politici şi programe destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie, precum şi protecţiei victimelor violenţei în familie. În vederea realizării acestui obiectiv, Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012, a introdus capitolul VII „Ordinul de protecţie“, care, ulterior republicării Legii nr. 217/2003, a devenit capitolul IV. Raţiunea introducerii reglementării privind ordinul de protecţie este, aşa cum rezultă din Expunerea de motive la Legea nr. 25/2012, crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, similar cu cele utilizate în alte legislaţii din Uniunea Europeană, deoarece, în legislaţia din România, exista doar protecţie penală împotriva violenţei în familie şi care se exercita în condiţii foarte restrictive. 16. La paragraful 30 al aceleiaşi decizii, Curtea a reţinut că, aşa cum se precizează în Expunerea de motive a Legii nr. 351/2015, care a introdus obligativitatea soluţionării cererii de emitere a unui ordin de protecţie în 72 de ore, din Raportul Inspecţiei judiciare privind aplicarea legislaţiei având ca obiect ordinul de protecţie, aprobat de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii la data de 26 august 2014, reiese faptul că au existat unele deficienţe cu privire la celeritatea soluţionării cererilor de emitere a ordinelor de protecţie, a motivării soluţiei şi a comunicării ordinelor de protecţie către structurile din Poliţia Română, pentru a fi puse în executare. 17. Anterior instituirii unui termen maxim de 72 de ore pentru soluţionarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie, modificare adusă dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 prin Legea nr. 351/2015, dispoziţiile art. 27 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015, paragraful 19, Curtea reţinând că prevederile Legii nr. 217/2003, supuse controlului de constituţionalitate, instituie cu claritate reguli substanţiale şi procedurale privind emiterea ordinului de protecţie, în cazul persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligaţii sau interdicţiile în discuţie pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică al persoanelor victime ale violenţei din partea unui membru al familiei, violenţă care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003. De asemenea, Curtea a reţinut, la paragraful 20 al acestei decizii, că măsurile sau interdicţiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia „Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului“, iar „Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului“. 18. Curtea a constatat că, întrucât scopul instituirii ordinului de protecţie îl reprezintă protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, sunt valabile considerentele de principiu reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a stabilit că, potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă „regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestuia, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, care are obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei. În acest sens, al protecţiei persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, este instituirea termenului de soluţionare de 72 de ore pentru cererile de emitere a unui ordin de protecţie. 19. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 21 şi 24 din Constituţie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 217/2003 stabilesc procedura de soluţionare a cererii de emitere a ordinului de protecţie, iar, potrivit art. 126 din Constituţie, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, pentru a asigura respectarea dreptului la apărare, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie [potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003], participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii (potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003). În aceste condiţii, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei. 20. Cât priveşte critica referitoare la încălcarea art. 24 din Constituţie, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată, legea oferind suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la apărare. Astfel, citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente [art. 27 alin. (2) din lege], iar asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie [art. 27 alin. (4) din lege]. Faptul că, potrivit art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003, în caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor, nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare şi la dreptul la un proces echitabil, ci dă exigenţă respectării dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei, aplicându-se doar în caz de urgenţă „deosebită“. Dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 217/2003 dau eficienţă protecţiei persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, fără de care scopul legii ar fi eludat. Totodată, Curtea reţine că judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecţie se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat, iar, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecţie este supusă numai apelului, în termen de 3 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, apelul judecându-se cu citarea părţilor, participarea procurorului fiind obligatorie. 21. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea a constatat că această critică nu poate fi reţinută, deoarece, prin Decizia nr. 303 din 28 aprilie 2015, la paragrafele 21 şi 22, a statuat că prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi“. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croaţiei, paragrafele 76 şi 77). 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Judecătoria Slatina, din oficiu, în Dosarul nr. 6.563/311/2016, şi constată că dispoziţiile art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Slatina şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
